DECIZIE nr. IX din 20 martie 2006

Dosar nr. 36/2005Sub președinția domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, președintele Înaltei Curți de Casație și JustițieÎnaltă Curte de Casație și Justiție, constituită în Secții Unite, în conformitate cu dispozițiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înaltă Curte de Casație și Justiție cu privire la competența de soluționare, în prima instanța, a cererilor având ca obiect obligarea persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, sa emita decizie sau dispoziție motivată de restituire în natura ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001.Secțiile Unite au fost constituite cu respectarea prevederilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenți 80 de judecători din totalul de 106 judecători aflați în funcție.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înaltă Curte de Casație și Justiție a fost reprezentat de procurorul Antoaneta Florea.Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înaltă Curte de Casație și Justiție a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia, în sensul de a se stabili ca instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natura sau de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui raza teritorială își are sediul acea persoana juridică.SECȚIILE UNITE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constata următoarele:În legătură cu stabilirea instanței competente să soluționeze litigiile determinate de refuzul persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natura ori de acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001, instanțele judecătorești nu au un punct de vedere unitar.Astfel, unele instanțe au considerat ca instanța căreia îi revine competența să soluționeze cererile formulate împotriva unui asemenea refuz este secția de contencios administrativ al tribunalului.În motivarea acestui punct de vedere, s-a invocat principiul simetriei actelor juridice, relevandu-se ca, din moment ce refuzul de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natura ori de acordare de despăgubiri are natura administrativă, este firesc ca atacarea acestuia sa nu poată avea loc decât în fața instanței de contencios administrativ.Alte instanțe au apreciat ca instanța competența sa cenzureze refuzul persoanei juridice, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natura ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este judecătoria.Pentru a se ajunge la aceasta concluzie, s-a motivat ca asemenea cereri au caracterul unor acțiuni în obligația de a face, pentru care sunt aplicabile normele dreptului comun.S-a mai arătat ca o astfel de acțiune, intemeiata pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, nu atrage în mod automat competența tribunalului pentru soluționarea ei în fond, câtă vreme în acest act normativ sunt prevăzute limitativ cazurile de derogare de la prevederile Codului de procedura civilă ce stabilesc competența generală a judecătoriei în toate materiile pentru care nu s-a stabilit o competența specială. În aceasta privinta, s-a subliniat ca în Legea nr. 10/2001 sunt prevăzute numai două categorii de cereri în care competența de soluționare, în prima instanța, revine secției civile a tribunalului, și anume contestația ce poate fi formulată, în temeiul art. 26 alin. (3), de persoana indreptatita împotriva deciziei sau dispoziției emise de entitatea investită cu soluționarea notificării, precum și acțiunea ce poate fi introdusă în baza art. 30 alin. (2).S-a relevat ca, față de caracterul derogatoriu al celor două excepții menționate de la prevederile art. 1 pct. 1 din Codul de procedură civilă, dispozițiile care le prevăd nu pot fi interpretate decât restrictiv.În fine, alte instanțe au considerat ca, dimpotriva, competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natura sau de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, revine secției civile a tribunalului în a cărui raza teritorială își are sediul persoana juridică respectiva.În justificarea acestui punct de vedere, s-a invederat ca îndeplinirea obligației instituite prin art. 25 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 își are izvorul în exercitarea acțiunii în revendicare, astfel cum este reglementată printr-o lege specială, ce nu are legătură cu obligația de a face din dreptul comun.S-a mai relevat ca, din moment ce prin art. 26 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 s-a reglementat ca decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării ori a cererii de restituire în natura poate fi atacată la secția civilă a tribunalului, pentru ratiuni de simetrie și cererile formulate împotriva refuzului de a se emite decizia sau dispoziția motivată de restituire în natura ori de acordare de despăgubiri trebuie adresate tot acestei instanțe.Aceste din urma instanțe au interpretat și aplicat corect dispozițiile legii.Prin art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, se prevede că „Imobilele – terenuri și construcții – preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naționala, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatista sau de orice altă persoană juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natura, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare”.În același sens, prin art. 25 alin. (1) din legea menționată se mai prevede că "În termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23 unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natura".Dar, în condițiile în care Legea nr. 10/2001 nu face nicio precizare cu privire la ipoteza în care persoana juridică deținătoare a imobilului nu emite decizia ori dispoziția prevăzută de textul de lege menționat, în termenul de 60 de zile, nu se poate refuza persoanei îndreptățite dreptul de a se adresa instanței competente, respectiv tribunalului, pe motiv ca plângerea ar fi prematur introdusă sau inadmisibila. În aceasta privinta, absenta răspunderii persoanei juridice deținătoare echivaleaza cu un refuz de restituire a imobilului, care trebuie cenzurat de tribunal tot în condițiile procedurii speciale.Sub acest aspect, trebuie avut în vedere ca, pentru cazul când restituirea în natura nu este posibila, s-a reglementat, prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, ca „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natura poate fi atacată de persoana care se pretinde indreptatita la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se afla sediul unității deținătoare sau, după caz, al entitatii investite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare”.De aceea, ratiuni de simetrie impun ca și în cazul refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natura ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, să poată fi formulată cerere, împotriva acestui refuz, tot la secția civilă a tribunalului în a cărui raza teritorială își are sediul persoana juridică notificată.Inconsecventa legiuitorului și necorelarea dispozițiilor legale din actul normativ în discuție nu pot împiedica persoana indreptatita să-și valorifice drepturile și nici nu o pot pune într-o situație de inferioritate față de persoanele cărora li se transmite răspunsul în termenul prevăzut de lege.A considera ca o astfel de cerere este prematura sau inadmisibila și a o respinge, ca atare, ar insemna să se nesocoteasca, printr-un formalism excesiv, caracterul reparatoriu al Legii nr. 10/2001 și să fie impiedicate persoanele îndreptățite să-și redobandeasca imobilele ce li s-au preluat abuziv.Pe de altă parte, competența materială a secției civile a tribunalului de a soluționa asemenea litigii este impusa de ansamblul reglementărilor internaționale și naționale aplicabile într-un asemenea domeniu.În acest sens, este de observat ca sintagmei din art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, potrivit căreia "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanța independenta și impartiala, instituită de lege, care va hotărî … asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil", nu i se poate da o alta semnificație decât aceea dedusă din caracterul titlului de proprietate care, fiind de natura patrimonială, este un drept civil.De aceea, în caz de contestare, protecția juridică a acestui drept nu ar putea fi asigurata decât de un tribunal care are plenitudinea jurisdicției. Ca urmare, în măsura în care cel îndreptățit potrivit Legii nr. 10/2001 dobândește ex lege un drept subiectiv civil patrimonial, iar deciziile și, respectiv, dispozițiile privind imobilele aflate sub incidența acestei legi sunt acte juridice civile, se impune concluzia ca asemenea litigii nu pot intra decât în sfera de competența procesuala pur civilă, iar nu în aceea specifică contenciosului administrativ.Tot astfel, din moment ce obiectul unei asemenea pricini privește o procedură prealabilă impusa de dispozițiile Legii nr. 10/2001, necontencioasă, dar obligatorie potrivit art. 109 alin. 2 din Codul de procedură civilă, pentru ratiuni de judecată unitară, o atare pricina, izvorata din temporizarea ori refuzul de finalizare a acestei proceduri, nu poate fi atribuită spre soluționare decât, simetric regulilor prevăzute în Legea nr. 10/2001, în competența instanței care judeca acțiunea principala, adică a tribunalului, conform prevederilor art. 26 și 27 din această lege.În consecința, în temeiul dispozițiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară și ale art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii și a se stabili ca instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natura ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui raza teritorială își are sediul persoana juridică respectiva.
PENTRU ACESTE MOTIVEÎn numele legiiDECIDE:Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înaltă Curte de Casație și Justiție.Stabilesc ca instanța căreia îi revine competența de a soluționa cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deținătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziție motivată de restituire în natura ori de acordare de despăgubiri, potrivit Legii nr. 10/2001, este secția civilă a tribunalului în a cărui raza teritorială își are sediul persoana juridică respectiva.Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.Pronunțată în ședința publică, astăzi, 20 martie 2006.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
prof. univ. dr. NICOLAE POPA
Prim-magistrat asistent,
Victoria Maftei

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește