DECIZIE nr. 96 din 21 martie 2002

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală



Nicolae Popa – preşedinteCostica Bulai – judecătorNicolae Cochinescu – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorPetre Ninosu – judecătorŞerban Viorel Stanoiu – judecătorLucian Stangu – judecătorIoan Vida – judecătorIuliana Nedelcu – procurorVlad Mihai Cercel – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dumitru Petru Pop în Dosarul nr. 1.270/2000 al Judecătoriei Braşov.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 14 martie 2002 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 21 martie 2002.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 26 iunie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 1.270/2000, Judecătoria Braşov a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Dumitru Petru Pop în cadrul unui proces penal.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine ca dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 69 alin. (1) din Constituţie, care reglementează imunitatea parlamentară. El arata, de asemenea, ca a fost trimis în judecata penală şi ulterior, în urma alegerilor din 26 noiembrie 2000, a dobândit calitatea de senator. Instituţia imunitatii parlamentare, asa cum este reglementată în art. 69 alin. (1) teza întâi din Constituţie, priveşte atât infracţiunile sau contravenţiile săvârşite înainte de dobândirea calităţii de deputat sau de senator, cat şi cele săvârşite după dobândirea acestei calităţi, întrucât ratiunea acestei instituţii, de a proteja deputaţii şi senatorii de urmăririle judiciare represive, abuzive sau sicanatoare, subzistă indiferent de momentul săvârşirii faptei. De asemenea, pentru aceleaşi motive autorul excepţiei apreciază ca şi continuarea judecaţii trebuie supusă aprobării Camerei din care face parte persoana trimisa în judecata. El invoca în acest sens o încheiere pronunţată de Curtea Suprema de Justiţie, prin care, într-o situaţie similară, dosarul a fost trimis Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie pentru declanşarea procedurii de ridicare a imunitatii parlamentare, precum şi prevederile art. 169 din Regulamentul Senatului, republicat. Solicita ca şi dosarul sau să fie trimis Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie pentru declanşarea procedurii de ridicare a imunitatii parlamentare.Pe cale de consecinţa, autorul excepţiei considera ca dispoziţiile criticate contravin şi prevederilor art. 69 alin. (1) teza a doua din Constituţie, care stabilesc competenţa Curţii Supreme de Justiţie de a-i judeca pe deputaţi şi senatori, indiferent de data la care au fost comise faptele sau de data trimiterii în judecata a inculpaţilor. Astfel dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în ceea ce îi priveşte pe deputaţi şi senatori, întrucât în cazul acestor persoane competenţa nu este determinata de momentul săvârşirii faptei, după dobândirea calităţii de deputat sau de senator devenind aplicabile prevederile constituţionale ale art. 69 alin. (1) teza întâi, referitoare la ridicarea imunitatii parlamentare, şi, în cazul ridicării acesteia, ale art. 69 alin. (1) teza a doua, referitoare la competenţa Curţii Supreme de Justiţie.Judecătoria Braşov, exprimandu-şi opinia, considera ca excepţia de neconstituţionalitate este intemeiata, întrucât prevederile art. 69 alin. (1) din Constituţie nu fac distincţie între faptele săvârşite anterior şi cele săvârşite ulterior dobândirii calităţii de deputat sau de senator. Rezultă ca în acest caz competenţa materială este determinata atât de calitatea persoanei în momentul săvârşirii faptei, cat şi de calitatea acesteia în momentul tragerii la răspundere penală. Instanţa apreciază ca noţiunea de "trimitere în judecata", prevăzută la art. 69 alin. (1) teza întâi din Constituţie, presupune şi judecata efectivă. De aceea şi pentru continuarea unei judecati începute este necesară încuviinţarea prevăzută în textul constituţional. Dat fiind ca după parcurgerea procedurii ridicării imunitatii parlamentare competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie, instanţa apreciază ca dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile criticate şi prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei se referă la situaţii diferite, neexistand între ele nici o contradictie. Astfel, în vreme ce dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală se referă la cazurile aflate în curs de judecată, pentru care rămâne competenţa instanţa investită, chiar dacă ulterior se schimba calitatea inculpatului, prevederile art. 69 alin. (1) din Constituţie au în vedere situaţii anterioare judecaţii, "începând cu reţinerea şi terminand cu trimiterea în judecata". În acelaşi sens Guvernul considera ca imunitatea parlamentară, consacrată de prevederile art. 69 alin. (1) din Constituţie, "vizează acele situaţii în care parlamentarii ar fi expusi unor presiuni prin exercitarea unor proceduri judiciare împotriva lor şi nu ipoteze în care, anterior dobândirii calităţii de parlamentar, persoanele aveau calitatea de inculpaţi în proceduri în curs de desfăşurare în faţa instanţei de judecată". Prevederile constituţionale referitoare la imunitatea parlamentară cuprind enumerari limitative şi, ca urmare, sunt de stricta interpretare, neputând fi extinse după momentul trimiterii în judecata.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere exprimat de Guvern, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, retine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determina schimbarea competentei."În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia a invocat dispoziţiile art. 69 alin. (1) din Constituţie, conform cărora "Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecata, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie".Analizând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constata ca susţinerile autorului excepţiei privesc în esenta problema dacă ridicarea imunitatii parlamentare operează şi în cazul unei judecati deja începute şi, pe cale de consecinţa, competenţa de judecată într-un asemenea caz ar aparţine Curţii Supreme de Justiţie.În acest sens Curtea retine ca imunitatea parlamentară, în accepţiunea prevederilor art. 69 alin. (1) teza întâi din Constituţie, are ca efect imposibilitatea îndeplinirii anumitor activităţi procesuale faţă de un deputat sau senator fără încuviinţarea Camerei Deputaţilor sau, respectiv, a Senatului, fiind instituită în scopul protejării parlamentarului împotriva unor acţiuni judiciare de natura sa îi pună în pericol independenta şi exercitarea libera a mandatului încredinţat de electorat. Pe de altă parte, potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări". Rezultă ca imunitatea parlamentară, fiind o situaţie de excepţie de la dreptul comun, trebuie să opereze doar ca o măsura de protecţie a deputatului sau senatorului, iar nu în asa fel încât în realitate sa constituie un privilegiu al persoanelor ce deţin aceasta funcţie electiva. De aceea prevederile constituţionale ale art. 69 alin. (1) teza întâi nu pot fi interpretate extensiv, în sensul că ar fi necesară ridicarea imunitatii parlamentare şi pentru alte activităţi decât cele prevăzute în mod expres. Pentru aceste motive Curtea nu poate primi susţinerile autorului excepţiei, în sensul că ridicarea imunitatii parlamentare ar fi necesară şi pentru continuarea unei judecati începute, iar nu numai pentru trimiterea în judecata. Prin trimiterea în judecata instanţa este investită cu soluţionarea unei anumite cauze, iar o dată investită va rămâne competenţa sa judece indiferent de dobândirea ulterioară, de către persoana trimisa în judecata, a calităţii de deputat sau de senator.În ceea ce priveşte invocarea, în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate, a prevederilor art. 169 din Regulamentul Senatului, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 58 din 2 februarie 2001, cu modificările ulterioare, Curtea constata că nu poate examina conformitatea dispoziţiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală cu aceste prevederi regulamentare, întrucât în atribuţiile sale intra doar examinarea dispoziţiilor legale în raport cu prevederile şi principiile constituţionale. În acest sens este şi jurisprudenta constanta a Curţii, concretizata, de exemplu, prin Decizia nr. 67 din 27 aprilie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 30 iunie 1999, sau Decizia nr. 151 din 12 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 3 din 7 ianuarie 2000. Asa fiind, aceasta sustinere urmează să fie respinsă.Pe de altă parte prevederile art. 69 alin. (1) din Constituţie nu pot fi interpretate în sensul că teza a doua stabileşte competenţa Curţii Supreme de Justiţie de a-i judeca pe deputaţi şi senatori indiferent dacă este necesară sau nu parcurgerea procedurii ridicării imunitatii parlamentare. Curtea retine ca aceasta prevedere, potrivit căreia competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie, reprezintă o continuare a celei dintâi teze, ce reglementează activităţile procesuale pentru care deputatul sau senatorul beneficiază de imunitate, precum şi procedura ridicării acesteia. Astfel competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie în cazurile prevăzute de teza întâi, adică după ce a fost ridicată imunitatea parlamentară. Pentru aceste motive excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă şi sub acest aspect.În final, în ceea ce priveşte solicitarea autorului excepţiei ca dosarul să fie trimis Parchetului de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie în vederea declanşării procedurii de ridicare a imunitatii parlamentare, Curtea constata ca aceasta nu intră în competenţa sa, dosarul urmând să fie trimis instanţei în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Dumitru Petru Pop în Dosarul nr. 1.270/2000 al Judecătoriei Braşov.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 martie 2002.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. NICOLAE POPAMagistrat-asistent,Vlad Mihai CercelOPINIE SEPARATĂÎn dezacord cu soluţia adoptată prin votul majorităţii membrilor Curţii, opinam ca excepţia trebuia să fie admisă în sensul constatării neconstitutionalitatii art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală şi – prin extinderea controlului, în conformitate cu art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, – a dispoziţiilor art. 29 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală.Considerentele sunt următoarele:1. Prin art. 69 alin. (1) din Constituţie, sub titulatura de imunitate parlamentară au fost reglementate două categorii de măsuri de protecţie a deputaţilor şi senatorilor, pe durata exercitării mandatului, împotriva eventualelor abuzuri sau sicane de ordin judiciar, de natura să le stirbeasca independenta în îndeplinirea misiunii cu care au fost investiti de electorat şi sa submineze prestigiul Parlamentului.1.1. Cea dintâi măsura de protecţie consta în interzicerea reţinerii, arestării, perchezitionarii sau trimiterii în judecata penală ori contravenţională a unui deputat sau senator, fără încuviinţarea Camerei din care face parte.Enumerand măsurile judiciare supuse încuviinţării, textul constituţional nu face nici o distincţie în privinta datei comiterii faptelor ce justifica luarea acestor măsuri, de unde rezultă ca el se aplică atât în cazul infracţiunilor şi al contravenţiilor comise de un deputat ori de un senator în perioada exercitării mandatului, cat şi în cazul celor săvârşite înainte de dobândirea calităţii de parlamentar. Esenţial în definirea imunitatii parlamentare este momentul luării măsurii judiciare – moment care trebuie să se plaseze în mod obligatoriu în interiorul duratei mandatului – şi nu data comiterii faptei care a generat măsura, data care poate să fie anterioară alegerii celui în cauza în rândul membrilor Parlamentului.Pe de altă parte, în înţelesul aceluiaşi text constituţional, parlamentarul care a fost trimis în judecata înainte de dobândirea mandatului poate să fie judecat în continuare – adică în timpul exercitării mandatului – fără să fie necesară ridicarea imunitatii lui.1.2. Cea de a doua măsura de protecţie consta în stabilirea competentei de judecată a Curţii Supreme de Justiţie în cazul deputatului sau senatorului trimis în judecata penală ori contravenţională.Caracterul protector al acestei norme se releva prin aceea ca parlamentarul trimis în judecata este scos de sub jurisdicţia instanţei căreia i-ar reveni competenţa potrivit regulilor generale, fiind aparat în acest fel de presiunile şi de vrajmasiile locale, şi i se da posibilitatea de a fi judecat de cea mai înaltă instanţa din sistemul judiciar.Având în vedere faptul ca art. 69 alin. (1) din Constituţie nu cuprinde nici o condiţie restrictiva, rezultă ca textul se referă la toate cazurile în care un parlamentar este judecat în timpul exercitării mandatului sau pentru o faptă penală sau contravenţională, indiferent de data la care a fost sesizată instanţa – înainte sau după dobândirea de către făptuitor a calităţii de deputat ori de senator. Acest înţeles al prevederilor art. 69 alin. (1) din Constituţie rezultă în egala măsura din scopul reglementării, căci este lipsit de ratiune să se admită ca legiuitorul constituant a urmărit asigurarea unei judecati impartiale numai pentru parlamentarii trimişi în judecata în timpul exercitării mandatului, iar nu şi pentru cei ce se afla în curs de judecată în timpul exercitării mandatului, în temeiul unor acţiuni judiciare pornite anterior. Consecinţa lipsită de sens a unei asemenea înţelegeri şi aplicari a prevederilor art. 69 alin. (1) din Constituţie este cu deosebire evidenta dacă se are în vedere ca în felul acesta persoanele trimise în judecata înainte de începerea mandatului parlamentar ar urma să fie judecate la instanţele locale, în plină exercitare a mandatului, în vreme ce persoanele trimise în judecata în timp ce indeplineau calitatea de membri ai Parlamentului ar continua să fie judecate la Curtea Suprema de Justiţie – potrivit dispoziţiilor art. 29 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală – şi după pierderea acestei calităţi.2. Prevederile art. 69 alin. (1) din Constituţia României, privind competenţa Curţii Supreme de Justiţie, constituie norme de procedura penală cu statut constituţional.Ţinând seama de poziţia suprema a Constituţiei în ierarhia actelor normative, urmează ca legile şi celelalte acte cu caracter normativ nu trebuie să contravină Legii fundamentale.Pentru aceste considerente, opinam ca dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 69 alin. (2) din Constituţie, în măsura în care sunt înţelese şi aplicate în sensul că senatorii şi deputaţii vor fi judecati de alte instanţe decât Curtea Suprema de Justiţie pentru fapte penale sau contravenţionale comise anterior datei dobândirii mandatului parlamentar sau în cazurile în care sesizarea instanţei a avut loc înainte de această dată şi ca, în consecinţa, sunt neconstituţionale, urmând ca în aceste cazuri să se aplice direct norma de procedura consacrată prin Constituţie.3. Opinam, de asemenea, şi pentru aceleaşi considerente, ca este cazul – prevăzut de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată – să se extindă controlul de constituţionalitate şi asupra art. 29 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, în conformitate cu care Curtea Suprema de Justiţie judeca în prima instanţa infracţiunile săvârşite de senatori şi deputaţi.Şi acest text – care în mod evident şi necesar nu poate fi disociat de dispoziţiile art. 40 alin. 2, menţionate în sesizare – este neconstitutional în măsura în care este înţeles şi aplicat în sensul că se referă numai la faptele comise după dobândirea calităţii de deputat sau de senator, iar nu şi la cele comise anterior şi judecate în timpul exercitării mandatului.Preşedintele Curţii Constituţionale,Nicolae PopaJudecător,Nicolae Cochinescu–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește