DECIZIE nr. 907 din 18 octombrie 2007

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorAugustin Zegrean – judecătorAntonia Constantin – procurorMaria Bratu – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia civilă în Dosarul nr. 3.891/112/2006 al aceleiaşi instanţe.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca inadmisibilă, întrucât prevederile de lege criticate nu au legătură cu cauza aflată pe rolul instanţei de judecată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 29 ianuarie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 3.891/112/2006, Tribunalul Bistriţa Năsăud – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată din oficiu de instanţa de judecată.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu se realizează în cadrul unei proceduri de judecată, care presupune o dezbatere contradictorie în prezenţa părţilor, astfel că instituirea caracterului obligatoriu al deciziilor acestei instanţe contravine art. 126 alin. (3) din Constituţie. În opinia autorului excepţiei, recursul în interesul legii are o valoare doar "doctrinară" şi "academică".Referitor la încălcarea art. 21 din Constituţie, autorul excepţiei arată că accesul liber la justiţie trebuie să fie unul efectiv, aşa cum se prevede în art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi aşa cum este consacrat de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Instituirea caracterului obligatoriu pentru instanţă şi implicit pentru justiţiabil al unei interpretări în cadrul unei proceduri la care acesta nu are acces şi împotriva căreia nu are nicio cale de atac face ca liberul acces la justiţie să aibă "un caracter iluzoriu". Pe de altă parte, nu este reglementată o procedură potrivit căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să poată reveni asupra unei interpretări date, aşa cum Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene pot reveni asupra jurisprudenţei lor.În ce priveşte încălcarea art. 124 alin. (3) din Constituţie, se arată că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că independenţa judecătorilor se referă la independenţa faţă de Executiv, fără ca această independenţă să excludă subordonarea faţă de alţi judecători, întrucât ea se referă la dezlegările date în căile de atac într-un anumit cadru procesual la care participă şi părţile.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul apreciază excepţia ca neîntemeiată. În acest sens, arată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în considerarea rolului său de instanţă supremă în ierarhia judiciară, a fost învestită prin Constituţie cu asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe de judecată. Astfel, textul de lege criticat nu face decât să transpună în fapt această competenţă conferită de Constituţie, recursul în interesul legii constituind instrumentul cel mai eficace pentru a menţine unitatea jurisprudenţei şi a interveni atunci când instanţele se abat de la interpretarea corectă a legii. Potrivit art. 329 din Codul de procedură civilă, în faţa Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie nu este adusă spre soluţionare o cauză propriu-zisă, ci aceasta este sesizată cu o chestiune de drept care a fost dezlegată diferit de instanţele judecătoreşti. În acest fel instanţa supremă intervine pentru a da o corectă interpretare a legii, prevenind o practică judecătorească neunitară, ce ar conduce, pe de o parte, la subminarea autorităţii justiţiei, iar pe de altă parte, la o gravă încălcare a principiului constituţional al egalităţii în drepturi. Mai mult, soluţiile pronunţate de instanţa supremă nu produc consecinţe asupra situaţiei juridice a părţilor aflate în proces, efectul lor fiind limitat la determinarea unei jurisprudenţe unitare cu privire la problemele de drept. În fapt, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu face decât să traducă intenţia legiuitorului, care este obligatorie pentru instanţe, în virtutea principiului constituţional potrivit căruia "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii."Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege criticate sunt constituţionale. Aceste prevederi care se referă la caracterul obligatoriu al soluţiilor pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti nu produc efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese, astfel că nu este încălcat liberul acces la justiţie şi nici dreptul părţilor la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile de lege criticate, raportate la dispoziţiile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 329 alin. 3 teza finală, potrivit căruia "Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe".Textele constituţionale considerate a fi încălcate sunt cele ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 124 alin. (3) potrivit căruia "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii" şi ale art. 126 alin. (3) care prevede că "Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale".Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:1. Complexitatea unor cauze poate conduce, uneori, la aplicări diferite ale legii în practica instanţelor de judecată. Pentru a se elimina posibilele erori în calificarea juridică a unor situaţii de fapt şi pentru a se asigura aplicarea unitară a legii în practica tuturor instanţelor de judecată, a fost creată de legiuitor instituţia recursului în interesul legii, reglementată de art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă.Pentru realizarea acestui scop, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra chestiunilor de drept care au fost diferit soluţionate de instanţele judecătoreşti. Potrivit alin. 3 teza finală a aceluiaşi text, dezlegarea dată de instanţa supremă acestor probleme de drept este obligatorie pentru instanţe.Soluţiile interpretative date în recursul în interesul legii, denumite "dezlegări în drept", nu pot fi considerate izvor de drept, în sensul obişnuit al acestui concept. Instituţia recursului în interesul legii conferă însă judecătorilor instanţei supreme dreptul de a da o anumită interpretare, unificând astfel diferenţele de interpretare şi de aplicare a aceluiaşi text de lege de către instanţele inferioare. Asemenea soluţii interpretative, constante şi unitare, care nu privesc anumite părţi şi nici nu au efect asupra soluţiilor anterior pronunţate, ce au intrat în puterea lucrului judecat, sunt invocate în doctrină ca "precedente judiciare", fiind considerate de literatura juridică "izvoare secundare de drept" sau "izvoare interpretative".De altfel, şi în cazul exercitării căilor de atac "dezlegările în drept" sunt obligatorii în situaţia rejudecării fondului. Astfel, potrivit art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă, casarea unei hotărâri în recurs se poate cere şi în cazul în care aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, iar potrivit art. 315 alin. 1 din acelaşi cod, în caz de casare, hotărârile instanţei de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului. Această prevedere nu numai că nu aduce atingere principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei, ci, dimpotrivă, contribuie la realizarea sa.Pe de altă parte, interpretarea cauzală a legilor este o operaţiune raţională, utilizată de orice autoritate care aplică dreptul, în vederea aplicării şi respectării legii, având ca scop clarificarea înţelesului unei norme juridice sau a câmpului său de aplicare. Instanţele judecătoreşti interpretează legea, în mod necesar, în procesul soluţionării cauzelor cu care au fost învestite. În acest sens, interpretarea este faza indispensabilă procesului de aplicare a legii. "Oricât de clar ar fi textul unei dispoziţii legale – se arată într-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza C.R. contra Regatului Unit, 1995) – în orice sistem juridic există, în mod inevitabil, un element de interpretare judiciară […]".Pronunţându-se asupra unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie contribuie la asigurarea supremaţiei Constituţiei şi a legilor, prin interpretarea şi aplicarea unitară a acestora pe întreg teritoriul ţării, fapt de natură să concretizeze un alt principiu fundamental, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu care "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări". De aceea, este inadmisibil ca persoane aflate în situaţii juridice egale să fie supuse unor reglementări legale diferite.Textul de lege criticat este în deplină concordanţă cu art. 126 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia "Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege". Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, printre altele, competenţa, conferită de art. 329 din Codul de procedură civilă şi de art. 18 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legilor de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale. Astfel, potrivit art. 25 din aceeaşi lege, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile în interesul legii.Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra caracterului constituţional al deciziilor Curţii Supreme de Justiţie date în interesul interpretării şi aplicării unitare a legii de către instanţele judecătoreşti, într-o cauză care privea reexaminarea practicii Curţii Supreme de Justiţie. Astfel, prin Decizia nr. 528 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 26 februarie 1998, a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 lit. d) şi ale art. 31 din Legea Curţii Supreme de Justiţie nr. 56/1993, statuând că: „Principiul supunerii judecătorului numai faţă de lege, potrivit art. 123 alin. (2) din Constituţie, nu are şi nu poate să aibă semnificaţia aplicării diferite şi chiar contradictorii a aceleiaşi dispoziţii legale, în funcţie exclusiv de subiectivitatea interpretării aparţinând unor judecători diferiţi. O asemenea concepţie ar duce la consacrarea, chiar pe temeiul independenţei judecătorilor, a unor soluţii ce ar putea reprezenta o încălcare a legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât legea fiind aceeaşi, aplicarea ei nu poate fi diferită, iar intima convingere a judecătorilor nu poate justifica o asemenea consecinţă.” De asemenea, Curtea a considerat, prin aceeaşi decizie, că „Asigurarea caracterului unitar al practicii judecătoreşti este impusă şi de principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, deci inclusiv a autorităţii judecătoreşti, deoarece acest principiu ar fi grav afectat dacă în aplicarea uneia şi a aceleiaşi legi soluţiile instanţelor judecătoreşti ar fi diferite şi chiar contradictorii”.Pentru identitate de raţiune, aceste considerente cu privire la instituţia recursului în interesul legii îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.2. Analizând actele şi lucrările din dosarul instanţei de judecată, Curtea constată că excepţia a fost ridicată într-o cauză în care obiectul litigiului îl constituie pretenţii băneşti având ca temei legal prevederile art. 41^1 din Legea nr. 50/1996 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din organele autorităţii judecătoreşti. De aceea, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia”, dispoziţii coroborate cu cele ale alin. (6) al aceluiaşi articol („Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale.”), excepţia de neconstituţionalitate urmează a fi respinsă ca inadmisibilă.Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 329 alin. 3 teza finală din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia civilă în Dosarul nr. 3.891/112/2006 al aceleiaşi instanţe.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 octombrie 2007.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Maria Bratu–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește