DECIZIE Nr. 9*) din 7 martie 1994

Notă …
*) A se vedea Decizia nr. 94 din 21 octombrie 1994. Mihai Constantinescu – preşedinteViorel Mihai Ciobanu – judecătorAntonie Iorgovan – judecătorRaul Petrescu – procurorGabriela Dragomirescu – magistrat-asistentPe rol pronunţarea asupra excepţiilor de neconstituţionalitate a prevederilor art. V alin. 7 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, ridicate de intimata Luncan Carmen în Dosarul nr. 2202/1993 al Tribunalului Buzau, precum şi de Consiliul Local al Comunei Valea Salciei, judeţul Buzau, în Dosarul 2490/1993 al Tribunalului Buzau. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 24 februarie 1994 şi sunt consemnate pe larg în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru 7 martie 1994. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele: Tribunalul Buzau a sesizat Curtea Constituţională prin Încheierea din 18 octombrie 1993, pronunţată în Dosarul nr. 2202/1993, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 alin. 7 din Legea nr. 59/1993 pentru modificarea Codului de procedura civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, invocate de intimata Luncan Carmen. Aceeaşi instanţa, prin Încheierea pronunţată la 5 noiembrie 1993 în Dosarul nr. 2490/1993, a sesizat Curtea cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 5 alin. 6 şi 7 din Legea nr. 59/1993, invocată de intimata Consiliul Local al Comunei Valea Salciei, judeţul Buzau. În ambele dosare, opinia Tribunalului Buzau este în sensul că excepţia ridicată este admisibilă având în vedere prevederile art. 15 alin. (2) din Constituţie. În vederea soluţionării excepţiilor, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului, cu invitaţia de a transmite punctul lor de vedere, iar în baza art. 53 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale s-a solicitat punctul de vedere şi domnului prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu de la Facultatea de Drept din Bucureşti. Guvernul apreciază ca dispoziţiile art. 5 alin. 6 şi 7 din Legea nr. 59/1993, adoptate ca măsuri tranzitorii, consacra drepturi noi pentru părţile interesate, şi anume de a investi ele direct instanţa de recurs cu controlul jurisdicţional al hotărîrilor rămase definitive, hotărâri care, anterior, puteau constitui doar obiect de petiţionare către procurorul general, singurul care putea exercita recursul extraordinar. În locul unor simple memorii, susceptibile de a fi rezolvate chiar definitiv pe cale administrativă, s-a consacrat un drept necondiţionat de a se exercită o cale de atac, putindu-se obţine, când este cazul, casarea hotărârii şi reluarea judecării cauzei conform noului sistem judiciar, astfel încât se considera ca prin dispoziţiile legale atacate nu s-a adus atingere unor drepturi câştigate sau anumitor principii constituţionale, ci s-a asigurat, în condiţii corespunzătoare, accesul liber la justiţie, astfel cum statuează art. 21 alin. (1) din Constituţie. Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat puncte de vedere. În punctul de vedere al domnului prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu se arata, în esenta, ca dispoziţiile alin. 6 şi 7 ale art. 5 din Legea nr. 59/1993 consacra principiul aplicării imediate a legii noi – principiu conţinut în însuşi art. 15 alin. (2) din Constituţie – la fapta pendentia, nefiind deci retroactive. Dreptul părţilor interesate de a ataca hotărârile judecătoreşti definitive menţionate de textele legale evocate, cu noul recurs, reglementat de Legea nr. 59/1993, a fost instituit prin această lege, el putind fi exercitat de la data intrării legii în vigoare (26 iulie 1993), astfel încât sub acest aspect reforma sistemului judiciar s-a realizat cu respectarea principiului neretroactivitatii, consacrat imperativ de art. 15 alin. (2) din Constituţie, dîndu-se satisfactie totodată şi principiului major în materia aplicării legii în timp: tempus regit actum. Pe de altă parte, se subliniaza ca textele atacate ca neconstituţionale nu numai că nu sunt retroactive, dar ele dau expresie – în sistemul judiciar reformat – accesului liber la justiţie, ca drept fundamental consacrat de art. 21 din Constituţie. La termenul din 24 februarie 1994, după cum s-a consemnat în încheierea de dezbateri de la acea data, s-a decis, după punerea în discuţia părţilor şi a procurorului conexarea dosarelor nr. 89C/1993 şi nr. 95C/1993. De asemenea, în aceleaşi condiţii, excepţia de neconstituţionalitate invocată de Consiliul Local al Comunei Valea Salciei cu privire la dispoziţiile art. 5 alin. 6 din Legea nr. 59/1993 a fost respinsă ca lipsită de relevanta, având în vedere ca, potrivit prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl poate constitui numai o prevedere dintr-o lege sau ordonanţa de care depinde judecarea cauzei, or, este fără nici o indoiala ca hotărârea definitivă atacată cu recurs în Dosarul nr. 2490/1993 al Tribunalului Buzau, chiar dacă a fost data într-o contestaţie în anulare, este o hotărâre în materia fondului funciar şi deci judecarea cauzei depinde – sub aspectul care interesează aici – de art. 5 alin. 7 din Legea nr. 59/1993, care are în vedere în mod expres hotărârile pronunţate în aceasta materie, iar nu de art. 5 alin. 6 din aceeaşi lege, care se aplică în cazul hotărîrilor pronunţate în alte materii decît aceea a fondului funciar. În aceste condiţii, în cele doua dosare conexate, judecata pe fond a vizat numai dispoziţiile art. 5 alin. 7 din Legea nr. 59/1993 şi urmează să se pronunţe o singura hotărâre. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinînd încheierile de sesizare, punctele de vedere exprimate, raportul prezentat de judecătorul-raportor, concluziile părţilor şi ale procurorului prezentate în şedinţa publică din 24 februarie 1994, precum şi notele scrise depuse de părţi la dosar, şi vazind dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Constituţie, ale art. 11 alin. 10 din Legea nr. 18/1991 şi cele ale art. 5 alin. 7 din Legea nr. 59/1993, retine următoarele: Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituţie "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile". Până la intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, principiul neretroactivitatii legii era înscris, în materie civilă, numai în art. 1 din Codul civil "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă", astfel încât, nefiind un principiu constituţional, doctrina şi jurisprudenta au decis constant ca el constituia o regulă de interpretare obligatorie pentru judecător, dar nu-l obliga pe legiuitor, care putea dispune şi altfel. De aceea au existat şi legi cu caracter retroactiv, atât de drept material, cît şi de drept procesual. Chiar şi în aceste condiţii, legea retroactivă respecta cauzele rezolvate prin hotărâri judecătoreşti definitive (causae finitae) şi numai o dispoziţie expresă putea duce la o alta soluţie. După intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991, neretroactivitatea a devenit un principiu constituţional şi deci nici legiuitorul nu poate adopta acte cu încălcarea lui. Suntem în prezenta unei reguli imperative de la care nu se poate deroga în materie civilă, ce interesează cauza de faţa, indiferent dacă este vorba de legi materiale sau legi procesuale. Deci, chiar şi în ipoteza în care legiuitorul ar dori în mod justificat sa înlăture sau sa atenueze unele situaţii nedrepte, nu poate realiza acest lucru prin intermediul unei legi care să aibă caracter retroactiv, ci trebuie să caute mijloacele adecvate care să nu vina în contradictie cu acest principiu constituţional. Consecinţele înscrierii principiului neretroactivitatii în Constituţie sunt foarte severe şi probabil, tocmai de aceea, soluţia aceasta nu se intilneste în foarte multe tari, dar în acelaşi timp ridicarea la rangul de principiu constituţional se justifica prin faptul ca asigura în condiţii mai bune securitatea juridică şi încrederea cetăţenilor în sistemul de drept, precum şi datorită faptului ca blocheaza nesocotirea separaţiei dintre puterea legislativă, pe de o parte, şi puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept. Art. 5 alin. 7 din Legea nr. 59/1993 dispune ca „Hotărârile în materia Legii fondului funciar nr. 18/1991, rămase definitive la judecătorii anterior intrării în vigoare a prezentei legi, pot fi atacate cu recursul prevăzut de prezenta lege, de către părţile interesate, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, indiferent de data pronunţării lor”. Este vorba deci de o dispoziţie procedurala, iar legile de procedura sunt, în principiu, de imediata aplicare. Referitor însă la hotărârea judecătorească, de peste un secol, constant s-a decis în doctrina şi jurisprudenta ca ea este supusă condiţiilor de fond şi de forma stabilite de legea sub imperiul căreia a fost pronunţată, fără ca legea noua să aibă vreo inriurire asupra ei, deoarece ea este socotită, faţă de părţile care au participat în proces, ca are valoarea unui contract încheiat în momentul pronunţării ei. Asa fiind, şi dreptul relativ la exercitarea căilor de atac rămâne fixat de legea în vigoare în momentul pronunţării, deoarece admisibilitatea unei cai de atac constituie o calitate inerenta a hotărârii şi în aceste condiţii nici o cale de atac noua nu poate rezultă dintr-o lege posterioară, după cum nici o cale de atac existenta contra unei hotărâri nu poate fi desfiintata fără retroactivitate de către o lege posterioară. Cum însă, înainte vreme, neretroactivitatea nu era de ordin constituţional, fiind înscrisă doar în art. 1 din Codul civil, au existat legi retroactive care au atins principiul autorităţii lucrului judecat sau au supus o hotărâre definitivă ori irevocabilă unei cai de atac neprevăzute de legea în vigoare în momentul pronunţării ei. Doctrina de la noi sau din alte tari, criticând aceste legi, le-a socotit atunci fie admisibile din punct de vedere juridic, dar inadmisibile din punct de vedere politic, fie le-a calificat drept monstruozitati juridice ori legi flagrant retroactive. În reglementarea din ţara noastră, prin Legea nr. 18 din 12 februarie 1948 s-a introdus în Codul de procedură civilă art. 724, care, în alin. 4, consacra în mod expres soluţia potrivit căreia hotărârile rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate. Prin art. 6 al Legii nr. 59/1993 a fost abrogat art. 724 din Codul de procedură civilă, dar aceasta nu schimba datele problemei, deoarece fundamentul regulii subzistă şi în prezent. Dacă regula s-a aplicat fără o dispoziţie expresă înainte de anul 1948, fiind dedusă din principiul neretroactivitatii, cu atât mai mult soluţia se impune astăzi, când neretroactivitatea este înscrisă în Constituţie. Revenind la datele cauzei de faţa, se constată că art. 11 alin. 10 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede că „Hotărârea judecătoriei este definitivă”. Deci ea nu mai era supusă recursului, ci putea fi pusă în executare şi, eventual, atacată prin intermediul căilor extraordinare reglementate de cod: contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul extraordinar. Prin art. 5 alin. 7 din Legea nr. 59/1993 s-a stabilit, astfel cum am mai arătat, ca hotărârile definitive ale judecătoriilor pronunţate în aceasta materie pot fi atacate cu recursul reglementat de această lege, indiferent de data pronunţării lor. Pe de altă parte, Legea nr. 59/1993 a desfiinţat recursul extraordinar, ce putea fi exercitat de procurorul general în termen de un an de la rămînerea definitivă a hotărârii. Asa fiind, în raport cu soluţia potrivit căreia hotărârea este supusă căilor de atac din momentul pronunţării, Legea nr. 59/1993 apare retroactivă. Cum Legea fondului funciar nr. 18/1991 a intrat în vigoare la 20 februarie 1991, la data intrării în vigoare a Legii nr. 59/1993 (26 iulie 1993) existau două categorii de hotărâri definitive ale judecătoriilor: hotărâri care fiind pronunţate înainte de 26 iulie 1992 nu mai puteau fi atacate nici pe calea recursului extraordinar şi hotărâri pronunţate după această dată şi până la intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1993, care erau supuse acestei cai de atac. Aceasta distincţie trebuie avută în vedere şi la aprecierea faptului dacă dispoziţiile art. 5 alin. 7 din Legea nr. 59/1993 sunt sau nu retroactive: a) în cazul hotărîrilor pronunţate înainte de 26 iulie 1992, caracterul retroactiv al prevederilor art. 5 alin. 7 din Legea nr. 59/1993 este vadit, deoarece sunt supuse unei cai de atac noi, care nu exista la data pronunţării, hotărâri definitive care nu mai puteau fi desfiinţate nici pe calea excepţionala a recursului extraordinar, cale de atac existenta la data pronunţării. În acest fel se nesocoteste prezumţia absolută a puterii lucrului judecat, dând naştere tocmai la ceea ce aceasta prezumţie şi principiul neretroactivitatii au urmărit sa evite, adică nesiguranta şi tulburări în circuitul civil;  … b) în cazul hotărîrilor pronunţate după 26 iulie 1992, deşi definitive, ele puteau fi atacate totuşi cu recurs extraordinar în termen de un an de către procurorul general. Sub acest aspect, caracterul retroactiv rezultă din privarea părţilor de posibilitatea pe care o oferă recursul extraordinar. În scopul inlaturarii stării de neconstituţionalitate ce rezultă din aceasta situaţie, recursului extraordinar i s-a substituit recursul direct la dispoziţia părţii interesate. Deci, înlăturarea recursului extraordinar ce se putea exercita la data pronunţării hotărârii, care constituie un aspect al retroactivitatii, este anihilata în cazul acestor hotărâri prin posibilitatea introducerii recursului, ceea ce este de natura sa dea o mai deplina satisfactie şi principiului accesului liber la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţie.  … Asa fiind, Curtea Constituţională urmează sa admită în parte excepţiile de neconstituţionalitate invocate şi să constate ca dispoziţiile art. 5 alin. 7 din Legea nr. 59/1993, care au în vedere hotărârile definitive ale judecătoriilor, indiferent de data pronunţării lor, sunt neconstituţionale în ceea ce priveşte hotărârile pronunţate înainte de 26 iulie 1992. Tribunalul Timiş, investit prin Încheierea de strămutare nr. 74 din 12 ianuarie 1994 a Secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie, în Dosarul nr. 2202/1993, şi Tribunalul Buzau, în Dosarul nr. 2490/1993, urmează sa verifice situaţia concretă şi sa decidă asupra admisibilităţii recursurilor declarate în temeiul art. 5 alin. 7 din Legea nr. 59/1993, în funcţie de decizia Curţii. Curtea constata ca art. 5 alin. 7 din Legea nr. 59/1993 constituie o dispoziţie tranzitorie şi ca la data pronunţării deciziei sale a expirat termenul de recurs prevăzut de acest text. Pe de altă parte, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale au putere numai pentru viitor. Asa fiind, cu rezerva aplicării art. 26 alin. (1) din Legea nr. 47/1993, dacă este cazul, sau a soluţiei din decizia de faţa, în cazul în care recursul nu a fost încă rezolvat, părţilor care au invocat excepţiile de neconstituţionalitate în prezenta cauza, decizia Curţii Constituţionale nu poate afecta recursurile care au fost exercitate şi eventual chiar soluţionate, constituind, în principal, un semnal pentru legiuitor asupra necesităţii de a veghea la respectarea principiului constituţional al neretroactivitatii legilor. Pentru considerentele expuse, având în vedere şi dispoziţiile art. 144 lit c) din Constituţie şi cele ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), art. 24 şi art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Admite în parte excepţiile de neconstituţionalitate ridicate de Luncan Carmen, în Dosarul nr. 2202/1993 al Judecătoriei Buzau şi de Consiliul Local al Comunei Valea Salciei în Dosarul nr. 2490/1993 al Tribunalului Buzau şi constata ca dispoziţiile art. 5 alin. 7 din Legea nr. 59/1993 sunt neconstituţionale, în măsura în care acestea se aplică hotărîrilor definitive pronunţate în materia Legii fondului funciar nr. 18/1991, anterior datei de 26 iulie 1992. Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţa publică, astăzi 7 martie 1994. PREŞEDINTE,Mihai ConstantinescuMagistrat-asistent,Gabriela Dragomirescu–––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește