DECIZIE nr. 890 din 6 iulie 2010

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal



Augustin Zegrean – preşedinteAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorSimona Ricu – procurorBenke Karoly – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Porolissum Turism” – S.R.L. din Zalău în Dosarul nr. 2.153/84/2009 al Tribunalului Sălaj – Secţia civilă.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 22 octombrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 2.153/84/2009, Tribunalul Sălaj – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Porolissum Turism” – S.R.L. din Zalău într-o cauză având ca obiect anularea unui act administrativ fiscal.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că, prin textul de lege criticat, legiuitorul acordă statului şi unităţilor administrativ-teritoriale o poziţie privilegiată faţă de cea a celorlalte persoane de drept privat. În acest sens se apreciază că impozitul pe clădirile aflate în proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale este datorat de concesionarii, locatarii sau titularii dreptului de administrare sau folosinţă a acestora, în timp ce proprietarul clădirilor este scutit de o atare obligaţie. Se mai susţine că nu este echitabil ca titularul unui drept de proprietate privată, în speţă statul sau unităţile administrativ-teritoriale, să fie scutit de la plata impozitului pe clădiri şi acest impozit să fie suportat de cel care are doar atributul folosinţei clădirilor şi nu toate atributele dreptului de proprietate.Un atare regim juridic îi discriminează atât pe concesionari, locatari sau alţi titulari ai dreptului de administrare sau folosinţă care trebuie să plătească impozit pe clădire, pe lângă chirie, redevenţă sau contravaloarea folosinţei clădirii, cât şi pe persoanele de drept privat care au în proprietate clădiri pe care le-au închiriat şi care nu sunt scutite de plată impozitului pe clădire.Se consideră că textul legal criticat încalcă şi prevederile art. 56 alin. (2) din Constituţie, întrucât prevede în sarcina statului şi unităţilor administrativ-teritoriale un regim fiscal de favoare.Tribunalul Sălaj – Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze prezenta excepţie.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, cu modificările şi completările ulterioare. Textul criticat are următorul cuprins:"(3) Pentru clădirile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice, altele decât cele de drept public, se stabileşte taxa pe clădiri, care reprezintă sarcina fiscală a concesionarilor, locatarilor, titularilor dreptului de administrare sau de folosinţă, după caz, în condiţii similare impozitului pe clădiri".Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) privind egalitatea în drepturi, ale art. 44 alin. (2) privind dreptul de proprietate privată şi ale art. 56 alin. (2) privind aşezarea justă a sarcinilor fiscale. Totodată, consideră că sunt încălcate prevederile art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind interzicerea discriminării şi ale art. 1 din Protocolul adiţional la Convenţie privind protecţia proprietăţii.Examinând excepţia de neconstituţionalitate şi dispoziţiile legale criticate, prin raportare la prevederile constituţionale invocate, Curtea constată următoarele:Prin numeroase decizii, Curtea s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii art. 49 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 în raport cu critici identice. Prin Decizia nr. 1.088 din 8 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 654 din 2 octombrie 2009, Decizia nr. 324 din 29 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 11 mai 2007, Decizia nr. 345 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 321 din 14 mai 2007, şi Decizia nr. 857 din 9 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 14 noiembrie 2007, Curtea, respingând excepţiile ridicate, a constatat că scutirea statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale, în calitate de proprietari, de la plata impozitului pe clădiri nu operează în cazurile în care clădirea sau încăperi din aceasta sunt concesionate, închiriate, date în administrare ori în folosinţă, după caz, persoanelor juridice care întreprind activităţi economice. Opţiunea legiuitorului de a excepta din categoria bunurilor impozabile clădirile proprietate a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale folosite în alte scopuri decât cele economice nu poate fi considerată discriminatorie, ci reprezintă expresia politicii fiscale şi bugetare pe care statul şi-o asumă la un moment dat.Curtea a mai statuat că numai legiuitorul poate acorda anumite scutiri sau reduceri de impozite în favoarea anumitor categorii de contribuabili şi în anumite perioade de timp, în funcţie de situaţiile conjuncturale, dar, evident, şi în raport cu situaţia economico-financiară a ţării în perioadele respective. Aşa fiind, legiuitorul, dând expresie politicii fiscale şi bugetare adoptate la un moment dat, are deplina libertate de a stabili impozite şi taxe, în măsura în care acestea sunt proporţionale, rezonabile şi echitabile, condiţie îndeplinită în cazul de faţă, cu atât mai mult cu cât concesionarea, închirierea, ca şi darea în administrare şi în folosinţă a clădirilor proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-teritoriale se fac în general pe termen foarte lung, prin convenţii/acte intervenite între părţile interesate.Totodată, Curtea a mai stabilit că autorităţile publice – creditori bugetari – pot fi scutite de la plata unor impozite sau taxe, întrucât pentru a putea funcţiona sunt finanţate de la bugetul de stat, iar taxele respective se fac venit tot la bugetul de stat, astfel că ar fi absurd ca autorităţile în cauză să fie obligate formal să plătească din buget o taxă care revine aceluiaşi buget.Neintervenind elemente noi de natură a determina reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 249 alin. (3) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Porolissum Turism” – S.R.L. din Zalău în Dosarul nr. 2.153/84/2009 al Tribunalului Sălaj – Secţia civilă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 iulie 2010.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Benke Karoly––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește