DECIZIE nr. 885 din 10 iulie 2008

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorAugustin Zegrean – judecătorIon Tiucă – procurorClaudia-MargaretaKrupenschi – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepţie ridicată de Rahed Mohamed Ali Wahaili în Dosarul nr. 718/302/2007 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Se prezintă interpretul de limbă desemnat pentru a asigura traducerea în cauză, domnul Dalati Bassam.Magistratul-asistent informează Curtea că autorul excepţiei a transmis la dosar note scrise prin care solicită, pe de o parte, extinderea excepţiei de neconstituţionalitate şi asupra dispoziţiilor Legii nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, astfel cum rezultă din motivarea scrisă depusă la dosarul de fond, iar, pe de altă parte, admiterea excepţiei în această formă. Totodată, partea Oficiul Român pentru Imigrări a trimis la dosarul cauzei note scrise prin care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată.Preşedintele Curţii solicită punctul de vedere al reprezentantului Ministerului Public asupra solicitării autorului excepţiei. Acesta arată că extinderea obiectului excepţiei de neconstituţionalitate direct în faţa Curţii nu este permisă de prevederile Legii nr. 47/1992, întrucât cadrul procesual de judecată al excepţiei este cel stabilit prin încheierea de sesizare a instanţei de judecată.Deliberând, Curtea respinge cererea de extindere a obiectului excepţiei formulată de autorul acesteia.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, indicând în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 21 februarie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 718/302/2007, Tribunalul Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România.Excepţia a fost ridicată de Rahed Mohamed Ali Wahaili într-o cauză privind soluţionarea unui recurs împotriva unei sentinţe civile prin care a fost respinsă plângerea acestuia împotriva hotărârii Oficiului Român pentru Imigrări prin care i-a fost anulată forma de protecţie umanitară condiţionată.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, prin aceea că permit intervenţia unei autorităţi cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale sau al ordinii publice, având ca efect anularea unei forme de protecţie şi, în consecinţă, expulzarea de pe teritoriul României, deschid calea arbitrariului în procedura de anulare a formei de protecţie, cu încălcarea tuturor normelor şi principiilor fundamentale indicate. Invocarea unui motiv de siguranţă naţională pentru solicitarea anulării formei de protecţie determină ineficienţa dreptului la apărare şi a caracterului echitabil al procesului şi blocarea accesului liber la justiţie, deoarece, prin calitatea sa de petent, străinul trebuie să-şi probeze nevinovăţia, în condiţiile în care intimatul nu are obligaţia de a motiva hotărârea, iar străinul nu cunoaşte motivele de fapt concrete ce îi sunt imputate, acestea având caracterul de informaţii clasificate. Ingerinţa instituită de art. 102 din Legea nr. 122/2006 nu se substituie condiţiilor prevăzute pentru restrângerea unui drept, deoarece aceasta nu este prevăzută de lege, în sensul că legea nu este previzibilă, nu apare ca întemeiată pe unul dintre motivele limitativ cuprinse la art. 8 paragraful 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi, în plus, nu respectă nici cerinţa proporţionalităţii. Astfel este încălcat însuşi principiul preeminenţei dreptului, consacrat în preambulul Convenţiei, dar şi la art. 1 alin. (3) din Constituţia României. Totodată, străinul căruia i se aplică procedura prevăzută de art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România se află într-o poziţie procesuală net inferioară celui căruia i se aplică procedura prevăzută de art. 83 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, căruia instanţa este obligată să-i aducă la cunoştinţă „faptele ce au stat la baza sesizării”, încălcându-se principiul ubi eadem est legis ratio ibi eadem legis dispositio, întrucât diferenţa de tratament juridic nu se justifică.Tribunalul Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că prevederile art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România sunt constituţionale, având în vedere că acestea nu îngrădesc accesul liber la justiţie al solicitantului de azil căruia i s-a anulat forma de protecţie acordată, iar procedura instituită de art. 103 din aceeaşi lege presupune intervievarea acestuia, respectându-se astfel drepturile şi libertăţile sale.Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat nu conţine norme contrare dispoziţiilor şi principiilor fundamentale invocate. Cauzele privind acordarea azilului în România constituie situaţii speciale, în privinţa cărora legiuitorul este în măsură să stabilească reguli speciale de procedură, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie. Ca atare, în deplin acord cu prevederile art. 18 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit căruia dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte, legiuitorul suveran are dreptul de a stabili autorităţile competente să declanşeze şi să propună procedura de încetare sau de anulare a formei de protecţie acordate. În plus, Legea nr. 122/2006 prevede că beneficiarul formei de protecţie să fie intervievat pentru clarificarea situaţiei sale, iar împotriva hotărârii pronunţate în legătură cu încetarea sau anularea formei de protecţie se poate formula plângere.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006, având următoarea redactare:– Art. 102 – Declanşarea procedurii de încetare sau de anulare:"Procedura de încetare sau de anulare a formei de protecţie acordate se declanşează de Oficiul Român pentru Imigrări din oficiu sau la propunerea uneia dintre instituţiile cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale ori al ordinii publice."În motivarea excepţiei, autorul acesteia critică şi Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, însă acest act normativ nu este menţionat nici în cuprinsul încheierii de sesizare, în ceea ce priveşte opinia instanţei în legătură cu excepţia de neconstituţionalitate ridicată în faţa sa, şi nici în dispozitivul acestei încheieri. Cum cadrul procesual specific excepţiei de neconstituţionalitate îl reprezintă încheierea de sesizare – actul de învestire a Curţii Constituţionale cu soluţionarea unei excepţii -, rezultă că Legea nr. 182/2002, deşi criticată, nu poate fi reţinută drept obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, în caz contrar fiind încălcate prevederile art. 29 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.Autorul excepţiei apreciază că dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România contravin următoarelor prevederi internaţionale: art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cu titlul marginal „Garanţii procedurale în cazul expulzărilor de străini”, art. 8 -„Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie”, art. 6 -„Dreptul la un proces echitabil”, art. 13 – „Dreptul la un recurs efectiv” şi art. 14 -„Interzicerea discriminării” din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 12 la aceasta, intitulat „Interzicerea generală a discriminării”, ratificat de România prin Legea nr. 103/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 375 din 2 mai 2006; în plus, sunt invocate următoarele dispoziţii din Constituţie: art. 1 alin. (3) referitor la valorile supreme ale statului român, printre care şi principiul preeminenţei dreptului, consacrat şi în preambulul Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 18 alin. (2) potrivit căruia dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte, şi art. 21 -„Accesul liber la justiţie”. În motivarea excepţiei este invocată şi neconstituţionalitatea din prisma încălcării art. 148 alin. (2) din Constituţie, referitor la principiul aplicării cu prioritate a prevederilor comunitare faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, întrucât apreciază că textul de lege criticat contravine art. 19 alin. (4) din Directiva 83/2004 a Consiliului Uniunii Europene privind standardele minime referitoare la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanţii ţărilor terţe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecţie internaţională şi referitoare la conţinutul protecţiei acordate.Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România reglementează declanşarea procedurii de încetare sau de anulare a formei de protecţie acordate de către Oficiul Român pentru Imigrări din oficiu sau la propunerea uneia dintre instituţiile cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale ori al ordinii publice.Autorul excepţiei apreciază aceste prevederi ca fiind contrare, în principal, principiilor preeminenţei dreptului, egalităţii armelor, al proporţionalităţii şi al nediscriminării, precum şi dreptului la apărare, dreptului la un proces echitabil, accesului liber la justiţie, dreptului la respectarea vieţii private şi de familie şi dreptului de azil, astfel cum sunt reglementate în Constituţia României şi în actele juridice internaţionale invocate.Examinând criticile de neconstituţionalitate formulate, Curtea constată că acestea nu sunt întemeiate.Capitolul VI din Legea nr. 122/2006, intitulat „Procedura încetării sau anulării formei de protecţie”, prevede condiţiile în care se aplică această măsură, procedura administrativă specifică, precum şi căile de atac. Art. 102 dispune că procedura de încetare sau de anulare se declanşează de Oficiul Român pentru Imigrări din oficiu sau la propunerea uneia dintre instituţiile cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale ori al ordinii publice, acesta fiind, în realitate, aspectul vizat de critica de neconstituţionalitate, deoarece beneficiarul formei de protecţie nu are acces la informaţiile care au dus la înaintarea acestei propuneri, nu cunoaşte motivele de fapt ce îi sunt imputate şi, în consecinţă, nu se poate apăra eficient. Or, acele instituţii cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sau al ordinii publice nu fac decât să propună organului competent în materie încetarea sau anularea formei de protecţie acordate, pe baza informaţiilor cumulate prin specificul activităţii lor şi care justifică luarea acestei măsuri. Pe baza acestei propuneri, Oficiul Român pentru Imigrări va reanaliza situaţia persoanelor în cauză, prilej cu care, potrivit art. 103 din lege, le va solicita acestora prezentarea în vederea efectuării unui interviu pentru clarificarea situaţiei. În orice fază a procedurii de încetare sau anulare a formei de protecţie, beneficiarului îi sunt asigurate prin lege o serie de drepturi fundamentale, printre care: dreptul de a fi asistat de un avocat – art. 103 alin. (2) lit. a), de a beneficia de un interpret – lit. b) sau de a fi reprezentat şi asistat de un reprezentant al organizaţiilor neguvernamentale, române sau străine – lit. d). Totodată, dispoziţia de părăsire a teritoriului ţării nu intervine de plano, ci aceasta depinde, conform art. 104 alin. (3), de motivele care au stat la baza hotărârii de încetare sau de anulare a formei de protecţie. Potrivit art. 105, împotriva acestei hotărâri străinul poate face plângere în condiţiile prevăzute de Legea nr. 122/2006.Aşadar, nu se poate reţine lipsa accesului liber la justiţie şi restrângerea exercitării tuturor drepturilor şi garanţiilor specifice unui proces echitabil, cum pretinde autorul excepţiei, câtă vreme, ulterior procedurii administrative de încetare sau de anulare a formei de protecţie acordate, finalizate cu o hotărâre a Oficiului Român pentru Imigrări, urmează procedura jurisdicţională, în cadrul căreia se va pronunţa o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. Procedura legală prevăzută pentru încetarea sau anularea formei de protecţie acordate respectă, prin urmare, dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora "Un străin care îşi are reşedinţa în mod legal pe teritoriul unui stat nu poate fi expulzat decât în temeiul executării unei hotărâri luate conform legii şi el trebuie să poată: a) să prezinte motivele care pledează împotriva expulzării sale; b) să ceară examinarea cazului său; c) să ceară să fie reprezentat în acest scop în faţa autorităţilor competente sau a uneia ori a mai multor persoane desemnate de către această autoritate".Totodată, Curtea reţine că nu se poate pretinde un regim juridic identic între cel aplicabil solicitanţilor de azil, prevăzut de Legea nr. 122/2006, şi cel aplicabil străinilor, instituit prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2002, deoarece este vorba despre două situaţii de fapt diferite, care implică adoptarea unor norme juridice reglementate prin acte normative deosebite. Prin urmare, nici criticile referitoare la încălcarea principiului nediscriminării nu sunt întemeiate.Cât priveşte susţinerile autorului excepţiei referitoare la lipsa accesului străinului la informaţiile pe baza cărora instituţiile cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale sau al ordinii publice propun Oficiului Român pentru Imigrări încetarea sau anularea formei de protecţie acordate, Curtea constată, pe de o parte, că aceasta nu este o problemă de constituţionalitate, iar, pe de altă parte, regimul informaţiilor clasificate, reglementat prin Legea nr. 182/2002, se justifică prin însăşi importanţa lor pentru siguranţa naţională. De altfel, atât Constituţia României (art. 53), cât şi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (de exemplu, art. 8) permit autorităţilor statului adoptarea măsurilor legale care, într-o societate democratică, sunt apreciate ca necesare pentru securitatea naţională, siguranţa publică, apărarea ordinii sau prevenirea faptelor penale or protejarea drepturilor şi libertăţilor altora. În acest sens, de altfel, reglementează chiar şi art. 1 paragraful 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocat de autorul excepţiei în apărarea sa.În ceea ce priveşte susţinerile autorului excepţiei referitoare la lipsa de previzibilitate a dispoziţiilor legale criticate, apreciem că nu pot fi reţinute, întrucât acestea conţin norme suficient de clare şi precise, astfel încât cel în cauză este în măsură să adopte o conduită în conformitate cu cerinţele legii.În sfârşit, referitor la pretinsa contradicţie dintre dispoziţiile art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România şi prevederile art. 19 alin. (4) din Directiva Consiliului Uniunii Europene 2004/83/CE din 29 aprilie 2004 privind standardele minime pentru calificare şi statutul cetăţenilor ţărilor terţe sau apatrizilor ca refugiaţi sau ca persoane aflate în nevoie de protecţie internaţională şi conţinutul protecţiei acordate, Curtea observă că acest act comunitar este transpus în planul legislaţiei interne tocmai prin reglementarea Legii nr. 122/2006, astfel cum se menţionează atât în expunerea de motive, cât şi în finalul legii criticate.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 102 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepţie ridicată de Rahed Mohamed Ali Wahaili în Dosarul nr. 718/302/2007 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 iulie 2008.PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Claudia-Margareta Krupenschi–––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește