DECIZIE nr. 869 din 23 iunie 2011

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie



Augustin Zegrean – preşedinteAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIulia Antoanella Motoc – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorAfrodita Laura Tutunaru – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Vasile Orosz în Dosarul nr. 16.420/63/2007 al Tribunalului Dolj – Secţia penală.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 7 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 16.420/63/2007, Tribunalul Dolj – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Vasile Orosz în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care se fac cercetări cu privire la comiterea infracţiunii reglementate de textul criticat.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (11) şi (12) referitoare la principiul prezumţiei de nevinovăţie şi la principiul legalităţii pedepsei, deoarece condiţionează încadrarea juridică a faptei săvârşite de cuantumul pagubei materiale produse, care nu ar putea fi stabilit decât printr-o hotărâre judecătorească definitivă. Totodată, asigură o protecţie superioară proprietăţii Uniunii Europene faţă de proprietatea altor subiecte de drept naţional şi internaţional şi nu răspund exigenţelor de previzibilitate şi precizie, încălcând principiul legalităţii incriminării. Totodată, nu permit celui acuzat să îşi facă apărarea şi să administreze probe în raport cu o faptă precis şi legal determinată.Tribunalul Dolj – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, aşa cum au fost modificate şi completate prin cartea II titlul I art. I pct. 18 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, şi care au următorul conţinut:Art. 18^1: "(1) Folosirea sau prezentarea de documente ori declaraţii false, inexacte sau incomplete, care are ca rezultat obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.(2) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează omisiunea de a furniza, cu ştiinţă, datele cerute potrivit legii pentru obţinerea de fonduri din bugetul general al Comunităţilor Europene sau din bugetele administrate de acestea ori în numele lor, dacă fapta are ca rezultat obţinerea pe nedrept a acestor fonduri. … (3) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) şi (2) au produs consecinţe deosebit de grave, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi." … Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 23 alin. (11) şi (12) referitoare la principiul prezumţiei de nevinovăţie şi la principiul legalităţii pedepsei.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 552 din 15 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 434 din 10 iunie 2008, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18^1 (şi art. 18^2) din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, statuând că, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, legiuitorul are libertatea de a stabili prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. Acest lucru nu presupune însă uniformitate de reglementare, motiv pentru care, din anumite raţiuni de politică penală ori din considerente ce izvorăsc din realităţi iminente, Parlamentul poate incrimina, prin lege specială, o anumită conduită susceptibilă de a leza o serie de relaţii sociale ocrotite.Aşa fiind, Curtea a arătat că art. 18^1 din Legea nr. 78/2000, care reglementează una dintre modalităţile de săvârşire a infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Comunităţilor Europene, a fost instituit de legiuitor în vederea ocrotirii relaţiilor sociale referitoare la încrederea publică în folosirea sau prezentarea de documente necesare obţinerii de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene. Aceasta reprezintă o opţiune de politică legislativă şi nu aduce în niciun fel atingere dispoziţiilor constituţionale invocate în cauză. Astfel, textul de lege criticat se aplică tuturor persoanelor calificate ca subiecţi activi şi care se află în ipoteza normei, fără nicio discriminare, şi, de asemenea, nu încalcă niciuna dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil ori dreptul la apărare, partea interesată având deplina libertate de a se prevala de toate acestea.În ceea ce priveşte critica referitoare la absenţa din conţinutul reglementării a exigenţelor de previzibilitate şi precizie, Curtea a constatat că aceasta nu poate fi primită, deoarece textul are o redactare univocă, nefiind susceptibil de o interpretare abuzivă sau arbitrară. De altfel, în Hotărârea din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove contra Marii Britanii, paragraful 40, Curtea de la Strasbourg a decis că legea internă pertinentă trebuie să fie formulată cu o precizie suficientă pentru a permite persoanelor interesate – care pot apela, la nevoie, la sfatul unui specialist – să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, circumstanţele care pot rezultă dintr-un act determinat. Or, nu se poate susţine că dispoziţiile legale criticate sunt văduvite de o astfel de cerinţă, deoarece acestea nu fac altceva decât să incrimineze uzul de fals comis în scopul circumstanţiat al obţinerii de fonduri pe nedrept din bugetul general al Uniunii Europene.De asemenea, în ceea ce priveşte pretinsa afectarea a dreptului de proprietate prin instituirea unei protecţii superioare proprietăţii Uniunii Europene, Curtea a constatat că reglementarea criticată nu se urmăreşte protecţia dreptului de proprietate privată, ci protecţia unor fonduri ce ţin de patrimoniul unei instituţii suprastatale, care, din această perspectivă, capătă, în acord cu dispoziţiile art. 148 din Constituţie, conotaţiile unei proprietăţi publice distincte.Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.În sfârşit, Curtea constată că prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie nu au incidenţă în cauză, iar prevederile art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală referitoare la principiul legalităţii pedepsei nu sunt încălcate, întrucât dispoziţiile legale contestate instituie cu suficientă precizie cadrul sancţionator.Distinct de acestea, Curtea mai constată că reglementarea criticată vizează un obiect juridic special care are în vedere acele relaţii sociale cu caracter patrimonial în legătură directă cu interesele financiare ale Uniunii Europene, astfel cum acestea sunt definite în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, prin Hotărârea din 10 iulie 2003, pronunţată în Cauza C-11/00 Comisia vs Banca Centrală Europeană, paragraful 89, şi Hotărârea din 10 iulie 2003, pronunţată în Cauza C-15/00 Comisia vs Banca Europeană de Investiţii, paragraful 120, a fost definită noţiunea "interese financiare" ca incluzând nu numai veniturile/cheltuielile din bugetul Comunităţii (în prezent al Uniunii), dar şi veniturile/cheltuielile din bugetul organizaţiilor/oficiilor/agenţiilor prevăzute de Tratat, întrucât protecţia intereselor financiare se referă nu numai la administrarea alocărilor bugetare, ci şi la totalitatea măsurilor care afectează sau pot afecta activele acestora.Aşa fiind, din această perspectivă, legiuitorul român este ţinut de necesitatea adoptării în legislaţia internă a unei reglementări care să răspundă exigenţelor minimale instituite în sensul Actului Consiliului din 26 iulie 1995 referitor la adoptarea Convenţiei privind protecţia intereselor financiare ale Comunităţii Europene (cunoscută şi sub numele de Convenţia "PIF"), publicat în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene C 316 din 27 noiembrie 1995, cu cele 3 protocoale adiţionale adoptate în baza art. 325 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene (exarticolul 280 din TCE), întrucât Uniunea Europeană şi statele membre combat frauda care afectează interesele sale financiare prin măsuri care se referă la aplicarea dreptului penal intern (a se vedea în acest sens art. 1 paragraful 2 din convenţia menţionată).Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 18^1 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, excepţie ridicată de Vasile Orosz în Dosarul nr. 16.420/63/2007 al Tribunalului Dolj – Secţia penală.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 iunie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru___________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește