DECIZIE nr. 866 din 9 octombrie 2007

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 292 din Codul penal, art. 51 alin. 3 şi art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală, art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, art. 4 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 227/2007



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorAugustin Zegrean – judecătorIuliana Nedelcu – procurorAfrodita Laura Tutunaru – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 292 din Codul penal, ale art. 51 alin. 3 şi ale art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală, ale art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 227/2007, excepţie ridicată de Sorin Ovidiu Vântu în Dosarul nr. 7.439/3/2007 al Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală.La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, domnii avocaţi Ioan Deleanu şi Viorel Roş. Procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza se află în stare de judecată.Domnul avocat Viorel Roş solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate şi depune concluzii scrise.Domnul avocat Ioan Deleanu pune concluzii de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că, în opinia domniei sale, dispoziţiile art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 permit instanţei de drept comun să se pronunţe asupra inadmisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate, substituindu-se astfel autorităţii constituţionale. De asemenea, textul nu este clar, precis şi previzibil întrucât nu se precizează cum se calculează termenul de recurs de trei zile.Art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală aduce atingere principiului egalităţii de arme şi dreptului părţii de a fi audiată în propria cauză, iar art. 51 alin. 3 din Codul de procedură penală instituie o confuziune a judecătorului cu partea, afectând imparţialitatea instanţei de judecată.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Decizia nr. 814/R din 5 aprilie 2007, pronunţată în Dosarul nr. 7.439/3/2007, Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 292 din Codul penal, art. 51 alin. 3 şi art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală, art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, art. 9 alin. 1 devenit art. 15 alin. 1 din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată, preluat de art. 4 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, în actuala reglementare, excepţie ridicată de Sorin Ovidiu Vântu în dosarul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (1) şi (2) referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor, ale art. 21 alin. (3) referitoare la dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitoare la Dreptul la apărare, ale art. 124 referitoare la Înfăptuirea justiţiei, ale art. 135 alin. (1) şi (2) lit. a) referitoare la economia României ca economie de piaţă şi la obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului, ale art. 146 lit. d) referitoare la atribuţia Curţii Constituţionale de a hotârî asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial, ale art. 6 paragraful 1 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 referitoare la Dreptul la un recurs efectiv, ambele din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.Autorul excepţiei susţine că art. 292 din Codul penal aduce atingere principiului egalităţii în drepturi, deoarece instituie răspunderea penală pentru cetăţenii care fac declaraţii necorespunzătoare adevărului numai în faţa anumitor instituţii. Propune ca şi aceşti cetăţeni să nu răspundă penal, aşa cum se întâmplă cu cei care fac declaraţii necorespunzătoare adevărului în faţa altor instituţii decât cele prevăzute în art. 145 din Codul penal.Art. 51 alin. 3 şi art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală contravin dreptului la un proces echitabil, principiului egalităţii în drepturi, dreptului la apărare şi înfăptuirii justiţiei, deoarece judecătorul recuzat participă el însuşi la constatarea inadmisibilităţii cererii şi decide în propria cauză, caz în care se produce "confuziunea judecătorului cu partea". De asemenea, aceleaşi prevederi constituţionale sunt suprimate prin reglementarea potrivit căreia partea care a formulat cererea de recuzare o poate susţine în faţa judecătorului numai atunci când acesta "găseşte necesar" să o asculte, pe când procurorul poate pune concluzii oricând doreşte.Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 contravine dreptului la un proces echitabil şi dreptului la un recurs efectiv, deoarece reglementarea este inadecvată şi instituie o lacună legislativă. Astfel, prin posibilitatea instanţei de judecată de a constata că excepţia invocată este inadmisibilă se încalcă competenţa Curţii Constituţionale, aceasta din urmă fiind singura în drept să hotărască cu privire la aspecte de neconstituţionalitate. De asemenea, nu este precizată data de la care curge termenul de recurs de 3 zile şi textul nu prevede nimic pentru situaţia în care instanţa de fond refuză sau omite să se pronunţe asupra unei cereri de sesizare a Curţii Constituţionale.Art. 4 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 contravin dispoziţiilor constituţionale referitoare la economia României şi la obligaţia statului de a asigura libertatea comerţului, deoarece instituie o procedură prealabilă de autorizare de către Banca Naţională a României a băncilor ca entităţi private. Prin această ingerinţă în procesul de manifestare a liberei iniţiative a unei autorităţi este grav afectat principiul economiei de piaţă.Tribunalul Bucureşti – Secţia I penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, cu menţiunea că, în ceea ce priveşte critica referitoare la art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, eventualele lacune legislative, deşi corecte, nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie.Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată deoarece dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor părţilor aflate în ipoteza normelor supuse controlului, oferă celor interesaţi posibilitatea de a se adresa justiţiei şi de a se prevala de toate garanţiile şi regulile de natură procedurală şi nu contravin nici celorlalte dispoziţii constituţionale invocate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 292 din Codul penal – Falsul în declaraţii, ale art. 51 alin. 3 referitoare la Recuzare şi ale art. 52 alin. 2 referitoare la Procedura de soluţionare în cursul judecăţii, ambele din Codul de procedură penală, ale art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, ale art. 4 alin. (1) şi ale art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 1.027 din 27 decembrie 2006, aprobată cu modificări prin Legea nr. 227/2007, publicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 480 din 18 iulie 2007.De menţionat este că autorul excepţiei a inserat în motivarea excepţiei ca dispoziţii legale criticate în neconcordanţă cu Legea fundamentală şi art. 9 alin. 1, devenit art. 15 alin. 1, din Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară, republicată. Această lege a fost abrogată prin dispoziţiile art. 422 alin. (1) lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, însă actul abrogator a preluat soluţia legislativă anterioară care se regăseşte în art. 4 alin. (1) şi în art. 10 alin. (1) şi care face obiectul prezentei excepţii de neconstituţionalitate.Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate care urmează a fi examinate de Curtea Constituţională au următorul conţinut:– Art. 292 din Codul penal: "Declararea necorespunzătoare adevărului, făcută unui organ sau instituţii de stat ori unei alte unităţi dintre cele care se referă art. 145, în vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru sine sau pentru altul, atunci când, potrivit legii ori împrejurărilor, declaraţia făcută serveşte pentru producerea acelei consecinţe, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.";– Art. 51 alin. 3 din Codul de procedură penală: "Nerespectarea condiţiilor prevăzute în alin. 2 sau recuzarea aceleiaşi persoane pentru acelaşi caz de incompatibilitate şi pentru temeiuri de fapt cunoscute la data formulării unei cereri anterioare de recuzare care a fost respinsă atrage inadmisibilitatea cererii de recuzare, care se constată de completul în faţa căruia s-a formulat recuzarea, cu participarea judecătorului recuzat.";– Art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală: "Examinarea declaraţiei de abţinere sau a cererii de recuzare se face de îndată, ascultându-se procurorul când este prezent în instanţă, iar dacă se găseşte necesar, şi părţile, precum şi persoana care se abţine sau a cărei recuzare se cere.";– Art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992: „Dacă excepţia este inadmisibilă, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, încheierea poate fi atacată numai cu recurs la instanţa imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă în 3 zile.”;– Art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006: „Banca Naţională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea, autorizarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit.”– Art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006: „În vederea desfăşurării activităţii în România, fiecare instituţie de credit trebuie să dispună de o autorizaţie potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă.”Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 51 alin. 3, ale art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală şi ale art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional prin raportare la aceleaşi prevederi. Astfel, prin Decizia nr. 198 din 13 martie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 17 aprilie 2007, prin Decizia nr. 306 din 8 iulie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 27 august 2004, şi prin Decizia nr. 316 din 19 noiembrie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 901 din 12 decembrie 2002, Curtea Constituţională a respins excepţiile de neconstituţionalitate ca neîntemeiate pentru considerentele acolo arătate, care îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.Distinct de acestea, Curtea mai arată că, în ce priveşte procedura de urmat în cazul constatării existenţei vreunui caz de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate, nu pot fi primite criticile autorului excepţiei referitoare la substituirea instanţei de drept comun autorităţii constituţionale, deoarece, potrivit art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, instanţa respinge printr-o încheiere motivată cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, şi nicidecum nu respinge ca inadmisibilă excepţia invocată. Cât priveşte absenţa unei reglementări exprese prin care să se stabilească momentul de la care începe să curgă termenul de 3 zile în care se judecă recursul, Curtea constată că această reglementare este suficient de accesibilă şi previzibilă deoarece, dimpotrivă, termenul stabilit este unul procedural şi nu comportă neînţelegeri de natură să determine judecătorul să stabilească el însuşi, pe cale jurisprudenţială în afara legii, regulile necesare pentru a se pronunţa asupra acestui aspect.În ce priveşte critica art. 292 din Codul penal care incriminează infracţiunea de Fals în declaraţii, Curtea constată că Parlamentul, potrivit competenţei sale, ca unică autoritate legiuitoare, în considerarea unor raţiuni de politică penală, de natură să ocrotească relaţiile sociale referitoare la încrederea publică în declaraţiile făcute oficial şi care, potrivit legii sau împrejurărilor, servesc la producerea de consecinţe juridice, poate, în acord cu art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, să reglementeze cu privire la infracţiuni, pedepse şi regimul executării acestora.De asemenea, dispoziţiile legale criticate se aplică tuturor persoanelor calificate ca subiecţi activi şi care se află în ipoteza normei, textul neconţinând elemente susceptibile de o aplicare inechitabilă între cetăţeni.În plus, în considerarea unei identităţi de tratament, autorul excepţiei propune scoaterea de sub incidenţa legii penale a faptei de a declara mincinos în condiţiile stipulate de text, pentru că o declaraţie similară făcută în faţa altor organe sau instituţii decât cele la care se referă art. 145 este nepedepsită. Această propunere nu poate fi primită de Curte, deoarece echivalează cu transformarea acesteia în legislator, situaţie care contravine flagrant prevederilor art. 61 din Constituţie, potrivit cărora "Parlamentul este […] unica autoritate legiuitoare a ţării".Referitor la critica art. 4 alin. (1) şi a art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, aprobată prin Legea nr. 227/2007, Curtea constată următoarele:Autorul excepţiei consideră că prin instituirea unei proceduri de autorizare a băncilor private de către Banca Naţională a României, se aduce atingere libertăţii comerţului şi concurenţei.Potrivit art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 99/2006, aceasta „reglementează condiţiile de acces la activitatea bancară şi de desfăşurare a acesteia pe teritoriul României, supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit şi a societăţilor de servicii de investiţii financiare şi supravegherea sistemelor de plăţi şi a sistemelor de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare” şi „se aplică instituţiilor de credit, persoane juridice române, inclusiv sucursalelor din străinătate ale acestora şi instituţiilor de credit din alte state membre, respectiv din state terţe, în ceea ce priveşte activitatea acestora desfăşurată în România”. Ca atare, interesul public pe care îl reprezintă activitatea bancară implică în mod necesar adoptarea de măsuri legale pentru realizarea unei protecţii reale a intereselor patrimoniale ale persoanelor. Ca în oricare alt domeniu de interes public, impunerea prin textele legale criticate a anumitor exigenţe, pentru cei care doresc să desfăşoare o activitate de atragere de depozite sau alte fonduri rambursabile de la public şi de acordare de credite în cont propriu, este în deplină conformitate cu principiile economiei de piaţă consacrate în art. 135 din Constituţie, republicată, fără a se putea susţine că s-ar încălca dreptul la liberă concurenţă.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 292 din Codul penal, art. 51 alin. 3 şi art. 52 alin. 2 din Codul de procedură penală, art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, art. 4 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări prin Legea nr. 227/2007, excepţie ridicată de Sorin Ovidiu Vântu în Dosarul nr. 7.439/3/2007 al Tribunalului Bucureşti – Secţia I penală.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 9 octombrie 2007.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru_________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește