DECIZIE nr. 854 din 23 iunie 2011

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie



Augustin Zegrean – preşedinteAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIulia Antoanella Motoc – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorAfrodita Laura Tutunaru – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX din 24 septembrie 2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţie ridicată de Ion Graţian Muroni în Dosarul nr. 2.531/115/2010 al Tribunalului Caraş-Severin – Secţia penală.La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, deoarece, pe de o parte, se solicită completarea dispoziţiilor din Codul de procedură penală şi, pe de altă parte, se cere Curţii să se pronunţe asupra constituţionalităţii unei decizii pronunţate în interesul legii, cereri care excedează competenţei instanţei de contencios constituţional.CURTEAavând în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 23 septembrie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 2.531/115/2010, Tribunalul Caraş-Severin – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 394 din Codul de procedură penală şi a dispoziţiilor Deciziei nr. LX/2007 pronunţate de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţie ridicată de Ion Graţian Muroni în dosarul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cereri de revizuire.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (12) referitoare la principiul legalităţii pedepsei, precum şi ale art. 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Interzicerea abuzului de drept, deoarece, după ce art. 394 din Codul de procedură penală limitează cazurile în care poate fi cerută revizuirea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin recursul în interesul legii criticat, a statuat cu privire la excluderea oricărei posibilităţi de a revizui o hotărâre judecătorească dacă cazul invocat nu se încadrează în una dintre cele 5 situaţii admise de Codul de procedură penală.Tribunalul Caraş-Severin – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEAexaminând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 394 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală – Cazurile de revizuire, aşa cum sunt interpretate prin Decizia nr. LX (60) din 24 septembrie 2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite, cu ocazia soluţionării recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu privire la modul de soluţionare a cererii de revizuire în cazul în care motivul invocat nu se încadrează în cazurile prevăzute expres şi limitativ de art. 394 din Codul de procedură penală, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 574 din 30 iulie 2008.Dispoziţiile criticate au următorul conţinut: "Revizuirea poate fi cerută când:a) s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei; … b) un martor, un expert sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în cauza a cărei revizuire se cere; … c) un înscris care a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals; … d) un membru al completului de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere; … e) când două sau mai multe hotărâri judecătoreşti definitive nu se pot concilia. … Cazul de la lit. a) constituie motiv de revizuire, dacă pe baza faptelor sau împrejurărilor noi se poate dovedi netemeinicia hotărârii de achitare, de încetare a procesului penal ori de condamnare.Cazurile de la lit. b), c) şi d) constituie motive de revizuire, dacă au dus la darea unei hotărâri nelegale sau netemeinice.În cazul prevăzut la lit. e), toate hotărârile care nu se pot concilia sunt supuse revizuirii."Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) referitoare la accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (12) referitoare la principiul legalităţii pedepsei, precum şi ale art. 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitoare la Interzicerea abuzului de drept.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile art. 394 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 250 din 15 iunie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 12 august 2004, şi Decizia nr. 52 din 27 ianuarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 17 februarie 2005, Curtea Constituţională a reţinut că revizuirea constituie o cale extraordinară de atac, reglementată de legiuitor în temeiul prerogativelor acordate acestuia de prevederile art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege”. Aceste dispoziţii constituţionale conferă legiuitorului competenţa exclusivă de a stabili procedura de judecată şi îl îndrituiesc pe acesta ca, în considerarea unor situaţii deosebite, să stabilească reguli speciale de procedură, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, aşa cum este şi cazul reglementării exprese şi limitative a cazurilor în care poate fi promovată revizuirea, realizată prin dispoziţiile art. 394 din Codul de procedură penală. Prin instituirea cazurilor de revizuire nu se aduce atingere liberului acces la justiţie, întrucât acesta semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus niciunei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti (în speţă a cazurilor în care poate fi promovată revizuirea) revenindu-i, aşa cum s-a arătat, legiuitorului.Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziilor menţionate mai sus îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Distinct de acestea, Curtea mai constată că prevederile legale stabilesc cazurile în care poate fi cerută revizuirea. Or, acest aspect nu este de natură a îngrădi dreptul părţilor de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime şi de a beneficia de un proces echitabil. Legislaţia procesual penală prevede suficiente garanţii pentru asigurarea accesului liber la justiţie. Astfel, după efectuarea cercetărilor pentru verificarea temeiniciei cererii de revizuire, procurorul înaintează întregul material, împreună cu concluziile sale, instanţei competente. Aceasta examinează dacă cererea de revizuire este făcută în condiţiile prevăzute de lege şi dacă din probele strânse în cursul cercetării efectuate de procuror rezultă date suficiente pentru admiterea în principiu.De asemenea, dispoziţiile art. 394 din Codul de procedură penală nu contravin nici prevederilor constituţionale referitoare la principiul legalităţii pedepsei, deoarece textul legal criticat nu dispune cu privire la aspectele de drept penal substanţial referitoare la pedepse şi limitele acestora.Dispoziţiile art. 17 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la Interzicerea abuzului de drept, nu au incidenţă în cauză.Totodată, Curtea mai constată că, în ce priveşte critica dispoziţiilor unei decizii pronunţate într-un recurs în interesul legii, nu poate constitui obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, fiind, din această perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanţa de contencios constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fundamentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionalitatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea interpretării şi aplicării unitare a legii.Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3) are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional (a se vedea Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă (a se vedea Decizia nr. 8 din 18 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 186 din 17 martie 2011). Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine însăşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intră în coliziune cu Legea fundamentală.De altfel, şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 536 din 28 aprilie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 7 iulie 2011, a stabilit că „indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a hotărât că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituţia, menţinându-se astfel prezumţia de constituţionalitate a textului în această interpretare, atât instanţele judecătoreşti, cât şi organele administrative trebuie să se conformeze deciziei Curţii şi să o aplice ca atare”. În interpretarea legii, instanţele judecătoreşti, între care şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, trebuie să respecte cadrul constituţional, iar sancţionarea depăşirii/încălcării acestuia revine în exclusivitate Curţii Constituţionale.În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. 394 din Codul de procedură penală aşa cum au fost interpretate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea aplicării lor sunt constituţionale.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 394 din Codul de procedură penală în interpretarea dată prin Decizia nr. LX/2007 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, excepţie ridicată de Ion Graţian Muroni în Dosarul nr. 2.531/115/2010 al Tribunalului Caraş Severin – Secţia penală.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 iunie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru___________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește