DECIZIE nr. 84 din 14 martie 2002

referitoare le excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală



Nicolae Popa – preşedinteCostica Bulai – judecătorNicolae Cochinescu – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorPetre Ninosu – judecătorŞerban Viorel Stanoiu – judecătorLucian Stangu – judecătorIoan Vida – judecătorIuliana Nedelcu – procurorMihaela Senia Costinescu – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de instanţa, din oficiu, în Dosarul nr. 8.166/2001 al Judecătoriei Bacau şi de Brindusa Dragulin în Dosarul nr. 5.826/2001 al Judecătoriei Deva.La apelul nominal se prezintă autoarea excepţiei, Brindusa Dragulin, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea Dosarului nr. 6C/2002 la Dosarul nr. 444C/2001, având în vedere ca obiectul excepţiilor de neconstituţionalitate este identic în cauzele menţionate.Autoarea excepţiei, precum şi reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind întrunite condiţiile conexarii. În consecinţa, pentru o mai buna administrare a justiţiei, Curtea, în temeiul art. 164 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă şi al art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, dispune conexarea Dosarului nr. 6C/2002 la Dosarul nr. 444C/2001.Cauza fiind în stare de judecată, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate solicita admiterea excepţiei şi constatarea neconstitutionalitatii art. 279 alin. 2 lit. a) teza finala din Codul de procedură penală. În motivarea susţinerilor sale sunt invocate dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, care statuează principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor, precum şi ale art. 22 alin. (1) privind dreptul persoanei la viaţa şi la integritate fizica şi psihică. Autoarea excepţiei considera inadmisibila discriminarea la care a fost supusă prin citarea în calitate de inculpat într-un proces penal, a carei acţiune penală a fost declansata la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în condiţiile în care făptuitorul infracţiunii nu este cunoscut.Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca fiind neîntemeiată excepţia ridicată, invocand în acest sens jurisprudenta constanta a Curţii Constituţionale: Decizia nr. 162 din 21 septembrie 2000, Decizia nr. 197 din 12 octombrie 2000 sau Decizia nr. 309 din 15 noiembrie 2001. Se considera ca soluţiile şi considerentele care au stat la baza adoptării respectivelor decizii sunt valabile şi în prezent, astfel încât se solicita respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. În plus, se invedereaza ca persoanele care se considera prejudiciate în urma declanşării procesului penal în temeiul art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală au posibilitatea de reparare a prejudiciului suferit conform art. 259 din Codul penal privind denunţarea calomnioasă.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:Prin Încheierea din 10 decembrie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 8.166/2001 de Judecătoria Bacau, respectiv prin Încheierea din 29 noiembrie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 5.826/2001 de Judecătoria Deva, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de prima instanţa, din oficiu, respectiv de Brindusa Dragulin.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate pe care a ridicat-o din oficiu Judecătoria Bacau arata ca, potrivit dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, pentru infracţiunile enumerate în acest text, între care şi furtul între rude, prevăzut la art. 210 din Codul penal, acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, adresată direct judecătoriei, procesul penal desfasurandu-se fără a parcurge faza urmăririi penale. Prin "suprimarea" fazei urmăririi penale sunt afectate, în opinia instanţei, garanţiile procesuale de care ar fi putut dispune persoana vătămată, cum ar fi dreptul acesteia de a se adresa organelor de urmărire penală pentru ca acestea sa ia măsuri pentru ridicarea şi conservarea urmelor infracţiunii sau dreptul de a beneficia de administrarea probelor de către organele specializate ale statului. Instanţa, sesizată direct prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu poate efectua ea însăşi acele investigaţii pe care le pot efectua organele de urmărire penală şi nici nu poate dispune trimiterea cauzei acestor organe pentru efectuarea de activităţi specifice. În aceste condiţii instanţa apreciază ca atât părţii vătămate, cat şi inculpatului li se restrang următoarele drepturi: dreptul la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie, în care sunt incluse, în opinia sa, dreptul de a beneficia în mod util şi eficient de protecţia organelor specializate ale statului, dreptul de a ridica şi a conserva urmele infracţiunii, dreptul de a administra probe, dreptul de a beneficia de sprijinul organelor de specialitate ale statului în cercetarea faptei de furt, la care se referă art. 210 din Codul penal, şi tragerea la răspundere penală a făptuitorului potrivit vinovatiei sale şi în raport cu împrejurările în care a fost săvârşită fapta, precum şi dreptul la un proces echitabil prevăzut la art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. De asemenea, părţii vătămate i se restrânge dreptul la ocrotire egala, din partea legii, a proprietăţii private, drept prevăzut la art. 41 alin. (2) din Constituţie.Instanţa apreciază ca restrangerea acestor drepturi nu se încadrează în temeiurile prevăzute limitativ la art. 49 din Constituţie. În cazul infracţiunilor de furt între rude, la care se referă art. 210 din Codul penal, faptul ca persoana vătămată are o anumită calitate în raport cu făptuitorul constituie un dezavantaj pentru acesta, neasigurandu-se "protecţia egala" din partea legii. Se arata ca dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 210 din Codul penal, întrucât constituie o excepţie de la procedura penală de drept comun şi nu se încadrează în limitele restrictiilor prevăzute la art. 49 din Constituţie, ar trebui să se înscrie ca o favoare în beneficiul părţilor. Or, din analiza facuta, aceasta excepţie este, susţine instanţa, în defavoarea părţilor.Prin urmare instanţa desprinde concluzia ca dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, cu referire la art. 210 din Codul penal, sunt neconstituţionale, incalcand prevederile art. 49 din Constituţie. Aceste dispoziţii ar fi constituţionale "numai în măsura în care s-ar interpreta în sensul că posibilitatea persoanei vătămate de a se adresa cu plângere direct instanţei competente sa constituie o facultate pentru aceasta, iar nu o obligaţie".Se mai arata în motivarea excepţiei ca, în cazul în care persoana invinuita pentru săvârşirea infracţiunii de furt între rude îşi manifesta intenţia de a administra anumite probe care s-ar pierde prin întârziere, iar instanţa ar fi în imposibilitatea legală sau de fapt să le administreze, instanţa ar trebui să aibă posibilitatea sa dispună ca organele de urmărire penală să facă acest lucru, făcând aplicarea, prin extindere, a dispoziţiilor art. 333 din Codul de procedură penală. În acelaşi sens, dacă instanţa apreciază ca anumite dovezi sunt absolut necesare pentru justa soluţionare a cauzei şi nu le poate administra sau le administrează cu întârziere, existând riscul pierderii acestora (de exemplu: martorii care pot deceda, urme ale infracţiunii care se pot şterge într-un timp scurt), ar trebui să poată dispune ca aceste activităţi să fie desfăşurate de organele specializate de urmărire penală. Aceasta posibilitate a instanţei ar trebui recunoscută încă de la primirea plângerii prealabile, dacă persoana vătămată îşi manifesta intenţia de a introduce plângere direct la instanţa, iar necesitatea luării unor astfel de măsuri să poată fi invocată din oficiu.Autoarea excepţiei, Brindusa Dragulin, interpretând dispoziţiile criticate în sensul că persoana vătămată se poate adresa organelor de urmărire penală, care ar urma sa sesizeze instanţa prin rechizitoriu, afirma ca dispoziţiile ar fi contrare art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitor la egalitatea în drepturi, socotind ca persoana vătămată este privilegiată în raport cu inculpatul. Se mai arata ca textul ar fi contrar şi prevederilor art. 22 alin. (1) din Constituţie, deoarece prin citarea persoanei în calitate de inculpat, la simpla plângere a persoanei vătămate, este de natura sa îi aducă atingere integrităţii psihice. Se susţine ca "în aceste condiţii se creează un privilegiu pentru partea vătămată şi o discriminare pentru inculpat", fiind totodată "afectat şi dreptul la integritate psihică al persoanei reclamate, drept garantat de stat", întrucât acesta urmează să fie tras la răspundere penală, deşi plângerea penală nu are caracterul unui act de inculpare. În fine, se considera ca dispoziţiile criticate sunt contrare prevederilor art. 30 alin. (6) din Constituţie, fără să se arate în ce consta aceasta contrarietate.Judecătoria Deva, exprimandu-şi opinia, apreciază ca excepţia ridicată este nefondata şi propune respingerea ei, întrucât dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală nu contravin prevederilor constituţionale privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, dreptul la integritate psihică sau libertatea de exprimare.În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Preşedintele Camerei Deputaţilor arata ca prin activitatea efectuată de instanţa judecătorească sunt acordate suficiente garanţii procesuale părţilor implicate în cauza, acestea beneficiind de mijloacele de apărare puse la dispoziţie de lege, inclusiv de concursul organelor specializate pentru cercetarea penală. În aceste situaţii organul de cercetare penală nu efectuează urmărirea în cauza, ci realizează doar investigaţii pentru identificarea făptuitorului, rezultatul acestor investigaţii fiind comunicat părţii vătămate, urmând ca aceasta, în deplina cunoştinţa privind identitatea celui considerat vinovat, sa aprecieze dacă se va adresa sau nu cu plângere prealabilă instanţei. Sub acest aspect plângerea prealabilă apare ca o excepţie de la principiul oficialitatii procesului penal consacrat în art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală şi constituie o expresie a principiului disponibilităţii, care permite persoanei vătămate sa decidă dacă sesizează organele competente în scopul tragerii la răspundere a făptuitorului. Se mai arata că nu subzistă aprecierile conform cărora prin art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală s-ar restrânge în mod nejustificat unele drepturi şi libertăţi constituţionale. În concluzie, se apreciază ca dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale şi se propune respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.Guvernul apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală este neîntemeiată. Se arata ca obligaţia ca plângerea prealabilă să fie adresată instanţei de judecată nu poate fi considerată ca fiind de natura sa aducă atingere dreptului la apărare al inculpatului sau sa conducă la restrangerea nejustificată a exerciţiului unor drepturi. Având în vedere garanţiile asigurate pe parcursul procesului penal, textul de lege criticat nu încalcă nici art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se mai arata ca, ţinând seama de obiectul de reglementare al art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, şi anume instituirea unei proceduri de adresare a plângerii prealabile, nu se poate retine încălcarea prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, privitoare la ocrotirea în mod egal de lege a proprietăţii private. În ceea ce priveşte contrarietatea textului de lege criticat cu art. 16 alin. (1) din Constituţie, se invoca Decizia nr. 1/1994 a Plenului Curţii Constituţionale, prin care s-a statuat ca "[…] Principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea, el nu exclude, ci, dimpotriva, presupune soluţii diferite pentru situaţii diferite."Preşedintele Senatului nu a transmis punctul sau de vedere.CURTEA,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, care prevede că "Plângerea prealabilă se adresează:a) instanţei de judecată, în cazul infracţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180, 184 alin. 1, 193, 205, 206, 210, 213 şi 220, dacă făptuitorul este cunoscut. Când făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui. … Aceste prevederi se aplică şi în cazul infracţiunilor prevăzute în art. 193, 205 şi 206 din Codul penal, săvârşite prin presa sau alte mijloace de comunicare în masa;".Prevederile constituţionale invocate de autorii excepţiei ca fiind incalcate sunt: art. 16 alin. (1), art. 22 alin. (1), art. 24, art. 30 alin. (6), art. 41 alin. (2) şi art. 49, dispoziţii care au următorul conţinut:– Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";– Art. 22 alin. (1): "Dreptul la viaţa, precum şi dreptul la integritate fizica şi psihică ale persoanei sunt garantate.";– Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."; … – Art. 30 alin. (6): "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine.";– Art. 41 alin. (2): "Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor.";– Art. 49: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.(2) Restrangerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertăţii." … Dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate în motivarea excepţiei, au următorul cuprins:– Art. 6: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzatii în materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în mod public, dar accesul în sala de şedinţa poate fi interzis presei şi publicului pe întreaga durata a procesului sau a unei părţi a acestuia în interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o societate democratica, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut necesară de către instanţa atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar fi de natura sa aducă atingere intereselor justiţiei.2. Orice persoană acuzata de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce vinovăţia sa va fi legal stabilită. […]"Infracţiunile enumerate la art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală sunt aceleaşi cu cele pentru care, înainte de modificarea Codului de procedura penală din 1992, era obligatorie procedura de împăcare în faţa comisiilor de judecată, persoana vătămată putându-se adresa instanţei de judecată numai dacă împăcarea părţilor nu era posibila. Prin Legea nr. 104/1992 pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedura penală şi a altor legi, precum şi pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 şi a Decretului nr. 218/1977, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 1 octombrie 1992, comisiile de judecată au fost desfiinţate şi o dată cu acestea şi procedura de împăcare, iar cu privire la infracţiunile supuse până atunci acestei proceduri a fost adoptată redactarea din art. 279 alin. 2 lit. a), redactare considerată ca fiind neconstitutionala de către autorii excepţiei.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata următoarele:I. Susţinerile instanţei de judecată, autoare a excepţiei, conform cărora dispoziţiile legale criticate ar încalcă prevederile constituţionale ale art. 24, privitoare la dreptul de apărare, nu sunt întemeiate, întrucât dispoziţiile ce reglementează procedura plângerii prealabile oferă suficiente garanţii procesuale părţilor în proces. Curtea retine ca legiuitorul are competenţa exclusiva de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, soluţie ce rezultă din dispoziţiile constituţionale ale art. 125 alin. (3), potrivit cărora "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege", şi din cele ale art. 128 din Constituţie, conform cărora "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Sub acest aspect, în considerarea unor situaţii deosebite, legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedura, precum şi modalităţi de exercitare a drepturilor procesuale, cum este cazul procedurii plângerii prealabile.Ratiunea reglementării art. 279 alin. 2 lit. a) consta în faptul ca, pentru infracţiunile prevăzute în acest articol, mai mult decât pentru celelalte infracţiuni urmărite numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, datorită pericolului social redus sau relaţiilor speciale dintre părţi, persoana vătămată este inclinata sa nu depună plângere, iar dacă a adresat instanţei plângerea, este inclinata sa ierte pe făptuitor şi să se împace. Or, acest mod de stingere a conflictului de drept penal este categoric preferabil sub raportul politicii penale.În acest sens Curtea constata ca pe tot parcursul procesului penal declansat la plângerea prealabilă a părţii vătămate părţile beneficiază de dreptul de a formula apărări (prin ridicarea de excepţii procesuale, prezentarea de probe, exercitarea căilor de atac etc.), în deplin acord cu prevederile art. 24 din Constituţie.Pe de altă parte, Curtea nu poate retine nici argumentul potrivit căruia textul de lege criticat contravine art. 41 alin. (2) din Constituţie privind dreptul părţii vătămate la ocrotire egala, din partea legii, a proprietăţii private. În cazul infracţiunii prevăzute la art. 210 din Codul penal faptul ca persoana vătămată, titulara a dreptului de proprietate, are o anumită calitate în raport cu făptuitorul – soţ, ruda apropiată, tutore sau gazduitor – nu constituie un dezavantaj care să conducă la o discriminare în ceea ce priveşte protecţia proprietăţii private, asa cum pretinde instanţa judecătorească, ci în aceasta situaţie legiuitorul a stabilit o norma specială în considerarea unei situaţii aparte cum este aceea a furtului între persoane apropiate. Însăşi calitatea făptuitorului este cea care a determinat reglementarea în mod distinct a acestei raspunderi, luând în considerare raporturile existente între inculpat şi partea vătămată, în vederea protecţiei unor valori sociale importante, precum unitatea familiei sau relaţiile de apropiere dintre persoanele care locuiesc împreună.În ceea ce priveşte susţinerea ca ar fi fost incalcate prevederile art. 49 din Constituţie, referitoare la restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, Curtea nu poate retine din dispoziţia legală criticata existenta unei restrangeri neproportionale a dreptului de apărare sau a protecţiei proprietăţii private.Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea prin dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală a prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea observa ca prin stabilirea unor proceduri speciale de judecată nu se poate susţine ca este eludat dreptul persoanei la judecarea în mod echitabil, în mod public, într-un termen rezonabil, de o instanţa independenta şi impartiala.II. Pe de altă parte Curtea considera ca fiind neîntemeiat argumentul pe baza căruia se susţine neconstituţionalitatea tezei finale a art. 279 alin. 2 lit. a), conform căreia, "Când făptuitorul este necunoscut, persoana vătămată se poate adresa organului de cercetare penală pentru identificarea lui". În motivarea excepţiei autorul pretinde încălcarea Legii fundamentale, întrucât persoana vătămată se poate adresa organelor de urmărire penală, care după efectuarea unor cercetări ar urma sa sesizeze instanţa prin rechizitoriu, fapt ce contravine art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitor la egalitatea în drepturi a persoanelor, prin crearea unui privilegiu persoanei vătămate în raport cu inculpatul. Mai mult, persoana împotriva căreia se formulează o astfel de plângere devine automat inculpat, fără existenta vreunei probe care să ateste vinovăţia sa.Curtea constata ca în anumite cazuri prevăzute de lege punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de existenta plângerii prealabile a persoanei vătămate. Aceasta reprezintă o excepţie de la regula generală a oficialitatii procesului penal, înscrisă la art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală. Cazurile în care este necesară plângerea prealabilă se împart în două categorii: în cazul anumitor infracţiuni, prevăzute expres şi limitativ de lege, plângerea prealabilă se depune direct la instanţa de judecată, iar în cazul altor infracţiuni determinate, de asemenea, prin lege plângerea trebuie adresată organului de urmărire penală competent, sesizarea instanţei urmând să se facă prin rechizitoriul procurorului. Potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege". Astfel fiind, legiuitorul poate opta în legătură cu stabilirea infracţiunilor în cazul cărora este necesară plângerea prealabilă, a celor în care trebuie efectuată urmărirea penală, precum şi a celor în cazul cărora sesizarea instanţei de judecată se face prin plângerea prealabilă directa a persoanei vătămate.În situaţia în care autorul infracţiunii nu este cunoscut, iar declanşarea acţiunii penale este condiţionată de depunerea plângerii prealabile la instanţa judecătorească, persoana vătămată are posibilitatea sesizării organelor de cercetare penală în vederea identificarii făptuitorului. Fiind sesizat, organul de cercetare nu efectuează urmărirea în cauza, ci realizează doar investigaţii pentru identificarea autorului faptei, rezultatul acestor investigaţii fiind comunicat părţii vătămate, urmând ca aceasta, cunoscând identitatea celui considerat vinovat, sa aprecieze dacă va adresa sau nu plângerea prealabilă direct instanţei. Prin urmare, actul de sesizare a instanţei rămâne plângerea persoanei vătămate, adresată direct acesteia, iar nu actul organului de cercetare penală prin care se comunică identitatea făptuitorului. Acest document nu conţine date cu privire la fapta comisă şi nu consemnează acte de urmărire penală, astfel încât nu poate constitui rechizitoriu. În concluzie, Curtea nu poate retine încălcarea art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitor la egalitatea în drepturi a persoanelor.Curtea constata, de asemenea, ca art. 279 alin. 2 lit. a) teza finala din Codul de procedură penală nu contravine nici prevederilor art. 22 alin. (1) din Constituţie, referitoare la garantarea dreptului la viaţa, precum şi a dreptului la integritate fizica şi psihică ale persoanei, deoarece în mod evident nu conţine dispoziţii de natura sa aducă atingere acestor drepturi fundamentale ale omului, obiectul reglementării sale constituindu-l doar procedura de punere în mişcare a acţiunii penale numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere.Curtea mai constata ca textul procedural criticat nu încalcă prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie, referitoare la libertatea de exprimare, deoarece prevederile constituţionale au în vedere limitele exercitării libertăţii de exprimare, aceasta neputând sa prejudicieze, printre alte valori supreme ale statului de drept, dreptul persoanei la propria sa imagine.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEA,În numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2 lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de instanţa, din oficiu, în Dosarul nr. 8.166/2001 a Judecătoriei Bacau şi de Brindusa Dragulin în Dosarul nr. 5.826/2001 al Judecătoriei Deva.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 14 martie 2002.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. NICOLAE POPAMagistrat-asistent,Mihaela Senia Costinescu–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește