DECIZIE nr. 817 din 3 iunie 2010

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei



Augustin Zegrean – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorIon Predescu – judecătorSimona Ricu – procurorFabian Niculae – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Comercial Mureş – prin judecătorul-sindic în Dosarul nr. 700/1.371/2009.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 13 ianuarie 2010, pronunţată în Dosarul nr. 700/1.371/2009, Tribunalul Comercial Mureş – prin judecătorul-sindic a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 141 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.Excepţia a fost ridicată într-un dosar având ca obiect instituirea unui sechestru asigurator.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate Tribunalul Comercial Mureş – prin judecătorul-sindic apreciază că din analiza dispoziţiilor art. 20, respectiv art. 25 din Legea nr. 85/2006, rezultă că administratorul-lichidatorul judiciar se exprimă profesional şi procesual ca un agent al statului, fiind supus unor exigenţe profesionale, morale ridicate şi fiindu-i instituite interdicţii şi obligaţii, toate acestea pentru a garanta exercitarea nepărtinitoare, profesionistă a atribuţiilor acordate de lege. În îndeplinirea atribuţiilor, administratorul-lichidatorul judiciar utilizează fonduri din averea debitorului, iar în situaţia în care acesta nu deţine astfel de resurse, utilizează fonduri special alocate potrivit regulilor instituite de dispoziţiile art. 4 din lege. Din aceste dispoziţii legale rezultă că administratorul-lichidatorul judiciar nu este o parte litigantă ori interesată în cadrul procedurii judiciare, ci un participant fără drepturi şi obligaţii contradictorii cu părţile ori persoanele interesate ale unei astfel de proceduri judiciare. Cu toate acestea, legiuitorul, fără a distinge, condiţionează primirea unei cereri judiciare speciale şi incidente circumscrise de art. 141 alin. (1) teza finală din lege de constituirea unei cauţiuni de 10% din valoarea pretenţiilor ridicate de administratorul-lichidatorul judiciar în numele şi beneficiul falitei în contra persoanelor evidenţiate de dispoziţiile art. 138 alin. (1) din lege. Or, participantul la insolvenţă nu are obligaţia de a aloca fonduri pentru constituirea unor astfel de cauţiuni din resurse proprii, private. În acest fel, obligativitatea constituirii cauţiunii în cuantumul prescris în art. 141 alin. (1) teza finală din lege se constituie ca o piedică în promovarea cu succes a cererii incidente circumscrise aceleiaşi norme juridice, împiedicând titularul cererii să se adreseze judecătorului-sindic cu o speranţă legitimă că aceasta i-ar putea fi primită.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 141 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 21 aprilie 2006, prevederi care au următorul conţinut: „Fixarea unei cauţiuni de 10% din valoarea pretenţiilor este obligatorie.”În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 privind liberul acces la justiţie, art. 44 alin. (1) şi (2) privind dreptul de proprietate privată, art. 53 alin. (2) privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi art. 6 paragraful 1 şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Examinând excepţia, Curtea constată că s-a mai pronunţat asupra dispoziţiilor art. 141 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, prin raportare la critici asemănătoare, constatând că sunt constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 701 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 720 din 24 octombrie 2007, Curtea a reţinut că aceste texte de lege, care reglementează posibilitatea şi condiţiile instituirii măsurilor asigurătorii asupra bunurilor membrilor organelor de supraveghere din cadrul societăţii sau de conducere, precum şi ale oricărei persoane care a cauzat starea de insolvenţă a debitorului, constituie reguli de procedură a căror stabilire, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului. Aceste norme corespund cerinţelor unei proceduri speciale, derogatorii de la dreptul comun, aşa cum este procedura insolvenţei sau, la modul general, luarea măsurilor asigurătorii. Reglementarea obligaţiei de a depune o cauţiune pentru aceia care solicită instituirea măsurilor asigurătorii reprezintă atât o piedică a exercitării acestui drept cu rea-credinţă, cât şi o garanţie pentru cel căruia i se adresează aceste măsuri că îşi va putea recupera eventualele prejudicii suferite.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, atât considerentele, cât şi soluţiile deciziei menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.Pentru motivele mai sus arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 141 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Comercial Mureş – prin judecătorul-sindic în Dosarul nr. 700/1.371/2009.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 3 iunie 2010.PREŞEDINTE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Fabian Niculae––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește