DECIZIE nr. 76 din 8 februarie 2005

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedură penală



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorConstantin Doldur – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorKozsokar Gabor – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorŞerban Viorel Stănoiu – judecătorMarinela Mincă – procurorFlorentina Geangu – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Arsănache în Dosarul nr. 6.979/C/2004 al Judecătoriei Arad.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată. Se arată că textul de lege criticat asigură respectarea garanţiilor constituţionale referitoare la prezumţia de nevinovăţie, nefiind încălcate, astfel cum susţine autorul excepţiei, prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie şi nici cele ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 8 octombrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 6.979/C/2004, Judecătoria Arad a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de inculpatul Daniel Arsănache, trimis în judecată, în stare de arest preventiv, pentru săvârşirea, în condiţiile concursului real de infracţiuni prevăzute de art. 33 lit. a) din Codul penal, a infracţiunii de ultraj prevăzute de art. 239 alin. 3 şi 4 din Codul penal şi a infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, prevăzută de art. 321 alin. 1 din Codul penal. Măsura arestării preventive a fost menţinută de instanţă şi în cursul judecăţii, constatându-se că temeiurile avute în vedere la luarea acestei măsuri subzistă.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedură penală, care prevăd condiţia ca inculpatul să fi săvârşit o infracţiune, încalcă dispoziţiile art. 23 alin. (11) din Constituţie. În art. 17 alin. 1 din Codul penal se prevede că infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Or, stabilirea vinovăţiei se face numai după judecarea faptei, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. De aceea, în opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece, în temeiul lor, inculpatul este presupus vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, încălcându-se astfel prezumţia de nevinovăţie. De asemenea, se consideră că motivul prevăzut în art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală ca "inculpatul să fi săvârşit o infracţiune" contravine şi prevederilor art. 20 din Constituţie, prin aceea că încalcă art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât acest motiv nu este prevăzut printre cazurile în care o persoană poate fi privată de libertatea sa.Judecătoria Arad consideră că prevederile art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedură penală sunt constituţionale, deoarece nu contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (11) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie, precum şi, de asemenea, prin aplicarea art. 20 din Legea fundamentală, nici celor ale art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul arată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, având în vedere că dispunerea măsurii arestării preventive este un mijloc menit să faciliteze desfăşurarea urmăririi penale şi a procesului penal în general. Aşa fiind, este evident că înţelesul atribuit art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) nu este acela că inculpatului i se impută deja săvârşirea unei infracţiuni, fapt ce nu poate fi stabilit decât prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă, ci că există probe sau indicii considerate temeinice, în raport cu stadiul în care se află procesul penal, despre săvârşirea unei infracţiuni, pentru ca, pe acest temei, să se poată lua măsura arestării preventive. Se mai menţionează că însăşi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede la art. 5 pct. 1 lit. c) situaţia în care persoana a fost arestată sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente "atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune […]". În spiritul convenţiei, prezumţia de nevinovăţie nu exclude arestarea preventivă. În concluzie, Guvernul arată, în punctul său de vedere, că garanţiile pe care Codul de procedură penală le prevede pentru respectarea prezumţiei de nevinovăţie sunt în deplină concordanţă atât cu prevederile constituţionale, cât şi cu normele din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate, stabilind condiţiile şi cazurile în care se dispune arestarea inculpatului, nu contravin în nici un mod reglementărilor art. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, pentru ca acestea din urmă să fie aplicate cu prioritate. În plus, măsura arestării preventive este o restrângere a libertăţii persoanei, permisă de Constituţie prin art. 53, în scopul desfăşurării instrucţiei penale, iar condiţia ca fapta imputată să fie prevăzută de legea penală, ca o infracţiune de o anumită gravitate, reprezintă tocmai o garanţie împotriva luării arbitrare a acestei măsuri. Totodată, arată că dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală sunt în concordanţă şi cu prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovăţie. În concluzie, Avocatul Poporului consideră că excepţia este neîntemeiată.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2) şi ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedură penală, potrivit cărora: "Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri: […] e) inculpatul a comis din nou o infracţiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârşirii unei alte infracţiuni; h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică."Autorul excepţiei consideră că aceste dispoziţii legale sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 23 alin. (11) din Constituţie, potrivit cărora, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată". Totodată, prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) sunt considerate ca fiind contrare, prin aplicarea art. 20 din Constituţie, şi dispoziţiilor art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care enumeră cazurile şi condiţiile în care o persoană poate fi privată de libertate.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, pentru considerentele ce urmează:1. În ceea ce priveşte contrarietatea dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedură penală cu prevederile din Constituţie privitoare la prezumţia de nevinovăţie, autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că aceasta decurge din condiţia cerută de lege pentru luarea măsurii arestării inculpatului, aceea ca el să fi săvârşit o infracţiune. Or, termenul "infracţiune" prevăzut în acest text are înţelesul arătat în art. 17 alin. 1 din Codul penal, acela de faptă care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Cum stabilirea vinovăţiei nu se poate face decât printr-o hotărâre de condamnare definitivă, dispoziţiile legale criticate, arată autorul excepţiei, sunt neconstituţionale, deoarece, pe baza acestora, inculpatul este presupus vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, încălcându-se astfel prezumţia de nevinovăţie.Analizând această critică, Curtea constată că este nefondată. Dispoziţiile art. 148 din Codul de procedură penală, care prevăd cazurile şi condiţiile în care poate fi dispusă măsura arestării preventive, fiind incluse în titlul IV al Părţii generale a Codului de procedură penală, privitor la măsurile preventive şi alte măsuri procesuale, în capitolul I intitulat "Măsurile preventive", secţiunea IV, denumită "Arestarea preventivă", dezvăluie natura juridică a măsurii procesuale examinate, aceea de mijloc de dinamizare a urmăririi penale şi a procesului penal în general. Din interpretarea raţională a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedură penală nu rezultă că inculpatului i se impută săvârşirea unei infracţiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă, ci că există probe sau indicii considerate ca fiind temeinice, în raport cu stadiul în care se află procesul penal, despre săvârşirea unei infracţiuni. Folosirea în art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedură penală a termenului "infracţiune" în locul celui de "faptă prevăzută de legea penală" are o semnificaţie pur tehnică, aceasta desemnând încadrarea faptei, cu privire la care există probe sau indicii temeinice că a fost săvârşită de inculpat, într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracţiune şi o sancţionează cu o pedeapsă de o anumită gravitate. De aceea, nu se poate susţine că dispoziţiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituţie privitoare la prezumţia de nevinovăţie.2. În motivarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, se arată, de asemenea, că acestea ar fi contrare unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În opinia autorului excepţiei dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală trebuie înţelese şi aplicate în corelaţie cu prevederile art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care enumeră la lit. a)-f) cazurile şi condiţiile în care o persoană poate fi privată de libertatea sa, în special cu prevederile lit. c), conform cărora unul dintre cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate există "dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţilor judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după săvârşirea acesteia". Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că aceste dispoziţii din Convenţie, care sunt de strictă interpretare, sunt încălcate de cele ale art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, care se referă nu la simple "motive verosimile de a bănui că a săvârşit o infracţiune", ci la condiţia ca inculpatul să fi săvârşit fapta cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenţa infracţiunii. Se arată, totodată, că, întrucât noţiunea de inculpat implică lipsa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare rămase definitive, măsura prelungirii arestării preventive contravine Constituţiei, deoarece echivalează cu o constatare a vinovăţiei, deşi aceasta nu a fost legal stabilită.Analizând criticile de neconstituţionalitate aduse şi sub aceste aspecte dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, Curtea constată că nici acestea nu pot fi primite. Aşa cum s-a arătat mai sus, pe baza dispoziţiilor legale criticate, inculpatul nu este considerat vinovat de săvârşirea infracţiunii, ci se constată numai că există probe sau indicii că inculpatul a săvârşit o infracţiune de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ca mijloc pentru desfăşurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede şi în art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pe de altă parte, garanţiile procesuale pe care legea le oferă inculpatului şi, în special, dreptul acestuia de a se plânge împotriva măsurii arestării preventive atestă conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu prevederile art. 23 alin. (2) din Constituţie, care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.Curtea Constituţională a mai fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, în redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 281/2003. Astfel, prin Decizia nr. 26 din 15 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 26 mai 2000, s-a constatat că aceste dispoziţii nu contravin prevederilor constituţionale privitoare la prezumţia de nevinovăţie, şi nici celor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la libertatea persoanei.Cu acest prilej s-a reţinut că şi în alte ţări membre ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se regăsesc prevederi asemănătoare. De exemplu, în art. 144 din Codul de procedură penală francez se prevede că "detenţia provizorie poate fi ordonată sau prelungită în materie criminală şi în materie corecţională, dacă pedeapsa prevăzută de lege este egală sau mai mare de un an închisoare în caz de delict flagrant ori mai mare de doi ani închisoare în celelalte cazuri, în situaţiile în care detenţia provizorie a persoanei puse sub urmărire penală este unicul mijloc de a conserva probele sau indiciile materiale sau de a împiedica fie o presiune asupra martorilor sau victimelor, fie o concertare frauduloasă între persoanele puse sub urmărire şi complici. Măsura arestării preventive se dispune şi atunci când detenţia este necesară spre a proteja persoana în cauză, pentru a pune capăt infracţiunii sau pentru a preveni săvârşirea din nou a acesteia, precum şi pentru a garanta menţinerea persoanei respective la dispoziţia justiţiei sau pentru a apăra ordinea publică de tulburarea cauzată prin infracţiune".Considerentele şi soluţia Deciziei nr. 26 din 15 februarie 2000 îşi păstrează valabilitatea şi sunt aplicabile şi în prezenta cauză, constatându-se că nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei sale în această materie.Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. e) şi h) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Daniel Arsănache în Dosarul nr. 6.979/C/2004 al Judecătoriei Arad.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 februarie 2005.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Florentina Geangu–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește