DECIZIE nr. 73 din 20 aprilie 2000

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorIuliana Nedelcu – procurorMihai Paul Cotta – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pol Huart şi Patrick Lionel Combo-Matsiona, inculpaţi în Dosarul nr. 1.565/1999 al Tribunalului Constanta – Secţia penală.La apelul nominal au răspuns Pol Huart, asistat de avocat Veronica Carligel, precum şi Patrick Lionel Combo-Matsiona personal.A fost prezenta, de asemenea, Laetitia-Arleziana Siea, interpret pentru limba franceza, conform Autorizaţiei nr. 428/1998, emisă de Ministerul Justiţiei. Ambii autori ai excepţiei declara ca accepta interpretul prezent. De asemenea, Pol Huart declara, prin interpret, ca este de acord să fie asistat de avocat Veronica Carligel.Cauza fiind în stare de judecată, se acordă cuvântul aparatorului autorului excepţiei, Pol Huart, care solicită admiterea excepţiei de neconstituţionalitate, sustinand ca dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (2) şi (8) din Constituţie, referitoare la arestarea unei persoane şi la prezumţia de nevinovatie. Au fost invocate în acelaşi sens dispoziţiile privitoare la apărarea acestor drepturi fundamentale, prevăzute în art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, în art. 14 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în art. 5 pct. 1 lit. c) şi în art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Pol Huart, având cuvântul, susţine, prin interpret, ca, deşi obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din codul de procedura penală, el este arestat în baza art. 149 alin. 3 din acelaşi cod, text care a fost constatat de Curtea Constituţională ca fiind neconstitutional. Solicita să se respecte prevederile din convenţii sau tratate internaţionale cu privire la arestarea persoanei.Patrick Lionel Combo-Matsiona, prin interpret, solicita să se pronunţe o decizie corecta, care să fie respectata de instanţa de judecată.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, invocand în acest sens jurisprudenta Curţii Constituţionale, în special Decizia nr. 26 din 15 februarie 2000, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală. Se arata că nu poate fi acceptat argumentul potrivit căruia măsura arestării preventive presupune existenta vinovatiei şi, în consecinţa, numai printr-o hotărâre judecătorească definitivă, prin care i se stabileşte vinovăţia, poate fi dispusă arestarea inculpatului. În realitate art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală se referă la o măsura preventivă ce poate fi luată numai pe baza unor probe sau indicii temeinice şi care nu numai ca este dispusă de un magistrat, care este procurorul, dar este supusă controlului judiciar. Tot în acest sens este citata jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume cazul "Brogan şi alţii contra Regatului Unit", 1988, în care s-a decis că nu s-au violat prevederile art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale atunci când arestarea persoanei respective s-a făcut în condiţiile existenţei unor "motive verosimile de a banui ca a săvârşit o infracţiune".Având cuvântul în replica, apărătorul autorului excepţiei, Pol Huart, arata ca atât prevederile art. 23 din Constituţie, cat şi cele ale art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sunt norme de excepţie şi de stricta interpretare, neputând fi extinse de la motivele verosimile de banuiala, echivalente indiciilor temeinice prevăzute de art. 143 din Codul de procedură penală, la stabilirea faptului ca inculpatul a săvârşit fapta cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenta infracţiunii. Or, în cauza de faţa măsura arestării echivaleaza cu constatarea vinovatiei, deşi nu exista o hotărâre judecătorească în acest sens.Pol Huart, având cuvântul în replica, arata, prin interpret, ca în cauza nu sunt îndeplinite condiţiile pentru existenta infracţiunii de falsificare de monede, pentru care a fost trimis în judecata.De asemenea, Patrick Lionel Combo-Matsiona declara în replica, prin interpret, ca este de acord cu argumentele prezentate de avocat în susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 7 ianuarie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 1.565/1999, Tribunalul Constanta – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pol Huart şi Patrick Lionel Combo-Matsiona într-un dosar penal având ca obiect soluţionarea acţiunii penale privind pe autorii excepţiei, trimişi în judecata pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art. 282 şi 284 din Codul penal.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia au susţinut ca dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor art. 23 alin. (2) şi (8) din Constituţie, precum şi unor prevederi cuprinse în pacte şi convenţii internaţionale referitoare la drepturile omului, cum sunt cele ale art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, ale art. 14 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, precum şi ale art. 5 pct. 1 lit. c) şi ale art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Se susţine, în esenta, ca dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, care prevăd condiţia ca inculpatul sa fi săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, încalcă prevederile art. 23 alin. (2) şi (8) din Constituţie. Potrivit art. 523 din Codul de procedură penală "Termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în Legea de procedura penală", iar în art. 17 alin. 1 din Codul penal se prevede că infracţiunea este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Or, stabilirea vinovatiei se face numai după judecarea faptei, printr-o hotărâre judecătorească definitivă. De aceea, în opinia autorilor excepţiei, dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, deoarece în temeiul lor inculpatul este presupus vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, incalcandu-se astfel prezumţia de nevinovatie. De asemenea, se considera ca dispoziţiile criticate contravin şi prevederilor art. 49 din Constituţie, deoarece restrangerea exerciţiului dreptului la libertate se afla în afară limitelor permise de textul constituţional.Tribunalul Constanta – Secţia penală, exprimandu-şi opinia, considera ca prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală sunt constituţionale, deoarece nu contravin dispoziţiilor art. 23 din Constituţie, referitoare la libertatea individuală, şi celor ale art. 49 din Legea fundamentală, care reglementează restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Referitor la aceasta însăşi Constituţia prevede că arestarea unei persoane este posibila în condiţiile legii, iar privarea de libertate a inculpatului, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, nu este incompatibilă cu prezumţia de nevinovatie. Totodată dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală nu determina o restrangere a exerciţiului drepturilor fundamentale, prin atingerea care se pretinde a fi adusă prezumţiei de nevinovatie, atâta vreme cat sunt respectate toate garanţiile procesuale acordate de lege inculpatului. Orice restrangere a exerciţiului drepturilor individuale poate fi dispusă numai în condiţiile în care vinovăţia rezultă din administrarea de probe, neexistand posibilitatea ca această măsură să fie luată în mod discretionar.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală este neîntemeiată, având în vedere ca dispunerea măsurii arestării preventive este un mijloc menit sa faciliteze desfăşurarea urmăririi penale şi a procesului penal în general. Asa fiind, este evident ca înţelesul atribuit art. 148 alin. 1 lit. h) nu este cel ca inculpatului i se imputa deja săvârşirea unei infracţiuni, fapt ce nu poate fi stabilit decât prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă, ci ca exista probe sau indicii considerate temeinice, în raport cu stadiul în care se afla procesul penal, despre săvârşirea unei infracţiuni, pentru ca, pe acest temei, să se poată lua măsura arestării preventive, dacă fapta este pedepsita de lege cu închisoare mai mare de 2 ani. Se mai menţionează că însăşi Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prevede la art. 5 pct. 1 lit. c) situaţia în care persoana a fost arestata sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţii judiciare competente "atunci când exista motive verosimile de a banui ca a săvârşit o infracţiune […]". În spiritul convenţiei prezumţia de nevinovatie nu exclude arestarea preventivă. În concluzie, Guvernul arata, în punctul sau de vedere, ca garanţiile pe care Codul de procedură penală le prevede pentru respectarea prezumţiei de nevinovatie sunt în deplina concordanta atât cu prevederile constituţionale, cat şi cu normele din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:Curtea Constituţională constata ca, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, potrivit cărora: "Măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri: […];h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol pentru ordinea publică." … Aceste dispoziţii legale sunt considerate de autorii excepţiei ca fiind contrare prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, privitoare la prezumţia de nevinovatie. De asemenea, prin aplicarea dispoziţiilor art. 20 din Constituţie sunt contrare şi dispoziţiilor art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, celor ale art. 14 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi celor ale art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, toate referitoare la aceeaşi prezumţie de nevinovatie. Totodată, prevederile art. 148 alin. 1 lit. h) sunt considerate ca fiind contrare şi dispoziţiilor art. 23 alin. (2) din Constituţie, care prevăd ca arestarea unei persoane este permisă numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege, precum şi, de asemenea, prin aplicarea prevederilor art. 20 din Constituţie, prevederilor art. 5 pct. 1, care enumera cazurile şi condiţiile în care o persoană poate fi privată de libertate, şi celor ale art. 6 referitor la dreptul la un proces echitabil, ambele din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.1. În ceea ce priveşte contrarietatea dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală cu prevederile din Constituţie şi din pactele şi convenţiile internaţionale, privitoare la prezumţia de nevinovatie, autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin ca aceasta decurge din condiţia cerută de lege pentru luarea măsurii arestării inculpatului, aceea ca el sa fi săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani. Or, termenul "infracţiune" prevăzut în acest text are, potrivit dispoziţiilor art. 523 din Codul de procedură penală, înţelesul arătat în art. 17 alin. 1 din Codul penal, acela de fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală. Cum stabilirea vinovatiei nu se poate face decât printr-o hotărâre de condamnare definitivă, dispoziţiile legale criticate, arata autorii excepţiei, sunt neconstituţionale, deoarece pe baza acestora inculpatul este presupus vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, incalcandu-se astfel prezumţia de nevinovatie.Examinând critica formulată de autorii excepţiei, Curtea constata ca aceasta este nefondata.Dispoziţiile art. 148 din Codul de procedură penală, care prevăd cazurile şi condiţiile în care poate fi dispusă măsura arestării preventive, fiind inclus în titlul IV al Părţii generale a Codului de procedura penală, privitor la măsurile preventive şi alte măsuri procesuale, în capitolul I intitulat "Măsurile preventive", secţiunea IV, denumita "Arestarea preventivă", dezvaluie natura juridică a măsurii procesuale examinate, aceea de mijloc de dinamizare a urmăririi penale şi a procesului penal în general. Din interpretarea raţională a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală nu rezultă ca inculpatului i se imputa săvârşirea unei infracţiuni, fapt care nu poate fi stabilit decât prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă definitivă, ci ca exista probe sau indicii considerate ca fiind temeinice, în raport cu stadiul în care se afla procesul penal, despre săvârşirea unei infracţiuni. Intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a-l considera pe inculpat ca fiind vinovat de săvârşirea unei infracţiuni, ci de a face posibila luarea măsurii arestării preventive, dacă fapta este pedepsita de lege cu închisoare mai mare de 2 ani. Folosirea în art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, a termenului "infracţiune" în locul celui de "fapta prevăzută de legea penală" are o semnificaţie pur tehnica, ea desemnând încadrarea faptei, cu privire la care exista probe sau indicii temeinice ca a fost săvârşită de inculpat, într-un anumit text de lege, care prevede fapta ca infracţiune şi o sancţionează cu o pedeapsă de o anumită gravitate. De aceea nu se poate susţine ca dispoziţiile legale examinate ar fi contrare prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie şi dispoziţiilor corespunzătoare privitoare la prezumţia de nevinovatie, cuprinse în pactele şi convenţiile internaţionale referitoare la drepturile omului.2. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, se arata, de asemenea, ca aceste dispoziţii sunt contrare prevederilor art. 23 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Percheziţionarea, reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege". În opinia autorilor excepţiei aceste dispoziţii constituţionale trebuie înţelese şi aplicate în corelatie cu prevederile art. 5 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care enumera la lit. a)-f) cazurile şi condiţiile în care o persoană poate fi privată de libertatea sa, în special cu prevederile lit. c), conform cărora unul dintre cazurile în care o persoană poate fi privată de libertate exista "dacă a fost arestata sau reţinută în vederea aducerii sale în faţa autorităţilor judiciare competente sau când exista motive verosimile de a banui ca a săvârşit o infracţiune sau când exista motive temeinice de a crede în necesitatea de a-l împiedica sa săvârşească o infracţiune sau sa fuga după săvârşirea acesteia". Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin ca aceste dispoziţii din Convenţie, care sunt de stricta interpretare, sunt incalcate de cele ale art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, care se referă nu la simple "motive verosimile de a banui ca a săvârşit o infracţiune", ci la condiţia ca inculpatul sa fi săvârşit fapta cu forma de vinovăţie cerută de lege pentru existenta infracţiunii. Se arata totodată ca, întrucât noţiunea de inculpat implica lipsa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare rămase definitivă, măsura prelungirii arestării preventive contravine Constituţiei, deoarece echivaleaza cu o constatare a vinovatiei, deşi aceasta nu a fost legal stabilită.Analizând criticile de neconstituţionalitate aduse şi sub aceste aspecte dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, Curtea constata ca nici acestea nu pot fi primite. Asa cum s-a arătat pe baza dispoziţiilor legale criticate, inculpatul nu este considerat vinovat de săvârşirea infracţiunii, ci se constata numai ca exista probe sau indicii ca inculpatul a săvârşit o infracţiune de o anumită gravitate, temei suficient pentru a se putea lua măsura arestării preventive ca mijloc pentru desfăşurarea normală a procesului penal, astfel cum se prevede şi în art. 5 pct. 1 lit. c) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Pe de altă parte garanţiile procesuale pe care legea le oferă inculpatului şi, în special, dreptul acestuia de a se plange împotriva măsurii arestării preventive atesta conformitatea dispoziţiilor legale criticate cu prevederile art. 23 alin. (2) din Constituţie, care impun ca măsura arestării preventive să se ia numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de lege.3. În fine s-a mai susţinut ca dispoziţiile legale criticate ar contraveni prevederilor art. 49 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav". Analizând aceste dispoziţii, Curtea constata că nu poate fi reţinută critica formulată de autorii excepţiei, deoarece însuşi textul constituţional permite restrangerea libertăţii persoanei în măsura în care este necesară pentru desfăşurarea instrucţiei penale.4. Curtea Constituţională a mai fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală. Prin Decizia nr. 26 din 15 februarie 2000 s-a constatat ca aceste dispoziţii nu contravin prevederilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, privitoare la prezumţia de nevinovatie, şi nici celor din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la libertatea persoanei.Cu acest prilej s-a reţinut ca şi în alte tari membre ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se regăsesc prevederi asemănătoare. De exemplu, în art. 144 din Codul de procedură penală francez se prevede că "detenţia provizorie poate fi ordonată sau prelungită în materie criminală şi în materie corecţională, dacă pedeapsa prevăzută de lege este egala sau mai mare de un an închisoare în caz de delict flagrant ori mai mare de doi ani închisoare în celelalte cazuri, în situaţiile în care detenţia provizorie a persoanei puse sub urmărire penală este unicul mijloc de a conserva probele sau indiciile materiale sau de a împiedica fie o presiune asupra martorilor sau victimelor, fie o concertare frauduloasă între persoanele puse sub urmărire şi complici. Măsura arestării preventive se dispune şi atunci când detenţia este necesară spre a proteja persoana în cauza, pentru a pune capăt infracţiunii sau pentru a preveni săvârşirea din nou a acesteia, precum şi pentru a garanta menţinerea persoanei respective la dispoziţia justiţiei sau pentru a apara ordinea publică de tulburarea cauzată prin infracţiune".Considerentele şi soluţia Deciziei nr. 26 din 15 februarie 2000 îşi păstrează valabilitatea şi sunt aplicabile şi în prezenta cauza, Curtea constatând că nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei sale în aceasta materie.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 148 alin. 1 lit. h) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Pol Huart şi Patrick Lionel Combo-Matsiona în Dosarul nr. 1.565/1999 al Tribunalului Constanta – Secţia penală.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 aprilie 2000.PREŞEDINTELE CURŢIICONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Mihai Paul Cotta––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește