DECIZIE nr. 721 din 24 octombrie 2006

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorKozsokar Gabor – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorŞerban Viorel Stănoiu – judecătorTudorel Toader – judecătorIon Tiucă – procurorMihaela Senia Costinescu – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconsti-tuţionalitate a dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi ale art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, excepţie ridicată de Andreea Dragne în Dosarul nr. 39.042/2/2005 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.La apelul nominal se prezintă avocatul autoarei excepţiei, Dan Dascălu, precum şi reprezentantul Societăţii Comerciale "Whirpool România" – S.R.L., avocat Cristiana Stoica.Cauza fiind în stare de judecată, apărătorul autoarei excepţiei de neconstituţionalitate susţine temeinicia criticii formulate, arătând că, deşi Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 proclamă protejarea tuturor persoanelor în faţa oricăror forme de discriminare, prin interpretarea şi aplicarea art. 269 din Codul muncii se restricţionează dreptul acelei persoane, care are calitatea de salariat şi este discriminată la locul de muncă, de a solicita instanţei judecătoreşti daune morale pentru prejudiciul cauzat de angajator.Se mai susţine că, în prezent, potrivit Legii nr. 202/2002 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi, acest drept îl au doar persoanele discriminate pe criterii sexuale, fapt ce determină o vădită inegalitate de tratament între această categorie de persoane şi toate celelalte categorii pe care le are în vedere Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Coroborarea celor două acte normative trebuie reţinută în cadrul controlului de constituţionalitate, fiind un procedeu pe care Curtea Constituţională l-a mai utilizat.Pentru motivele arătate, apărătorul autoarei excepţiei solicită Curţii admiterea criticii şi constatarea neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi ale art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, întrucât acestea încalcă prevederile art. 16 şi 21 din Constituţie.Avocatul Societăţii Comerciale "Whirpool România" S.R.L. arată că salariatul este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciul material suferit, potrivit art. 269 alin. (1) din Codul muncii, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, şi la despăgubiri pentru prejudiciile morale, potrivit art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile delictuale. Într-un atare context, apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind inadmisibilă, întrucât scopul criticii îl reprezintă completarea dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii cu prevederea dreptului la despăgubire şi pentru prejudiciile morale, ceea ce excedează competenţei Curţii Constituţionale.În subsidiar, avocatul Societăţii Comerciale "Whirpool România" – S.R.L. consideră excepţia neîntemeiată. Astfel, legiuitorul nu a pus la dispoziţia unei categorii sociale, respectiv salariaţilor, o acţiune în daune morale întemeiată pe contractul individual de muncă, întrucât ar discrimina celelalte categorii de persoane care ar putea solicita repararea prejudiciului moral numai în temeiul răspunderii civile delictuale. Nu se poate invoca nici încălcarea accesului liber la justiţie, atât timp cât există o cale procedurală de realizare a drepturilor pretins încălcate, prevăzută de dreptul comun.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă, întrucât critica vizează completarea art. 269 din Codul muncii cu prevederea expresă a dreptului de a solicita daune morale în temeiul răspunderii civile contractuale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 17 aprilie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 39.042/2/2005, Curtea de Apel Bucureşti Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi ale art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, excepţie ridicată de Andreea Dragne.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că prin modul de redactare a dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii şi ale art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, raportate la prevederile cuprinse în Legea nr. 202/2002, legiuitorul a creat o evidentă inegalitate între persoanele discriminate pe criterii de sex, pe de o parte, şi toate celelalte persoane discriminate sau hărţuite, pe de altă parte. Astfel, din interpretarea textelor de lege criticate rezultă că ori de câte ori au fost încălcate prevederile contractului individual de muncă prin acte de discriminare, salariatul nu are dreptul de a solicita instanţei decât repararea prejudiciilor materiale suferite, în vreme ce dispoziţiile art. 43 din Legea nr. 202/2002 instituie posibilitatea categoriei de persoane discriminate pe criterii de sex de a obţine şi repararea prejudiciilor nepatrimoniale.De asemenea, prevederile legale criticate sunt neconstituţionale şi prisma accesului liber la justiţie, care, în mod vădit, este îngrădit prin excluderea posibilităţii salariaţilor de a se adresa justiţiei în vederea reparării prejudiciilor morale suferite prin încălcarea dreptului persoanei la demnitate.Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. Astfel, art. 269 din Codul muncii nu contravine principiului constituţional al egalităţii în drepturi şi nici celui al liberului acces la justiţie, angajaţii care se consideră discriminaţi la locul de muncă având posibilitatea de a se adresa justiţiei pe calea dreptului comun pentru repararea prejudiciilor nepatrimoniale suferite. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, acestea au un cuprins clar şi explicit, conform prevederilor constituţionale invocate, la care în mod exclusiv trebuie raportate. Or, autorul excepţiei a procedat în mod greşit raportând critica la alte prevederi cuprinse în alt act normativ, respectiv Legea nr. 202/2002, cu un obiect de reglementare diferit, o asemenea critică neconstituind excepţie de neconstituţionalitate, potrivit legii.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului arată că, potrivit dispoziţiilor art. 269 din Codul muncii şi ale art. 21 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, salariatul care a suferit prejudicii morale din culpa angajatorului are posibilitatea să solicite despăgubiri în temeiul normelor de drept comun referitoare la răspunderea civilă delictuală, astfel încât nu poate fi reţinută critica sub acest aspect.Pe de altă parte, argumentele autorului în susţinerea excepţiei vizează completarea unei presupuse omisiuni a textelor de lege criticate, ceea ce, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu intră în competenţa Curţii Constituţionale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, prevederi care au următorul cuprins: "(1) Angajatorul este obligat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să îl despăgubească pe salariat în situaţia în care acesta a suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul.(2) În cazul în care angajatorul refuză să îl despăgubească pe salariat, acesta se poate adresa cu plângere instanţelor judecătoreşti competente." … De asemenea, critica vizează şi art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 48/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 31 ianuarie 2002, dispoziţii modificate prin art. I pct. 9 din Legea nr. 324/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626 din 20 iulie 2006. Textul de lege are următorul cuprins: „Persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun. Cererea este scutită de taxă judiciară de timbru şi nu este condiţionată de sesizarea Consiliului.”Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 care consacră egalitatea în drepturi a cetăţenilor şi ale art. 21 privind liberul acces la justiţie.În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia reglementarea criticată încalcă principiul egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, Curtea reţine că, în conformitate cu jurisprudenţa sa şi cu cea a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauzele "Engel şi alţii împotriva Olandei", 1976, "Marckx împotriva Belgiei", 1979, "Moustaquim împotriva Belgiei", 1991), egalitatea nu înseamnă uniformitate, fiind posibilă stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situaţii diferite, când aceasta se justifică în mod raţional şi obiectiv.În acest sens, Curtea reţine că, potrivit art. 269 din Codul muncii, angajaţii care au suferit un prejudiciu material din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul au posibilitatea de a se adresa justiţiei, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru repararea prejudiciilor patrimoniale suferite.Or, Curtea observă că reglementarea legală criticată este aplicabilă în cazul tuturor persoanelor aflate în situaţia prevăzută de ipoteza normei, fără nicio distincţie sau în considerarea altor criterii, şi anume tuturor persoanelor fizice care au calitatea de salariat şi au suferit un prejudiciu material de care este culpabil angajatorul.Pe de altă parte, Curtea constată că art. 269 din Codul muncii nu constituie un impediment pentru salariaţii care se consideră discriminaţi la locul de muncă de a se adresa instanţei judecătoreşti, pe calea dreptului comun, pentru a solicita repararea prejudiciilor morale, nepatrimoniale suferite în legătură cu serviciul, aşa cum reglementează art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000. Astfel, art. 1 alin. (2) lit. e) pct. (i) din ordonanţă prevede că „Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate în special în exercitarea următoarelor drepturi:[…] e) drepturile economice, sociale şi culturale, în special: (i) dreptul la muncă, la libera alegere a ocupaţiei, la condiţii de muncă echitabile şi satisfăcătoare, la protecţia împotriva şomajului, la un salariu egal pentru muncă egală, la o remuneraţie echitabilă şi satisfăcătoare.” În aplicarea acestor dispoziţii, instanţa judecătorească este chemată să aprecieze dacă aspectele probate de salariat întrunesc condiţiile discriminării şi, în caz afirmativ, să acorde persoanei discriminate despăgubiri şi să dispună restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare.A interpreta textele de lege criticate în sensul limitării despăgubirilor datorate persoanei discriminate care are calitatea de salariat, la valoarea prejudiciului material cauzat de angajator, echivalează cu o restrângere nepermisă a dreptului la repararea integrală a prejudiciului suferit. Or, tocmai această împrejurare ar determina aplicarea unui tratament diferenţiat, deci discriminatoriu, unor persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică, general reglementată prin Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, care prin însuşi titlu îşi propune prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. Aşa fiind, întrucât ordonanţa menţionată nu face nicio distincţie în privinţa subiectelor cărora se adresează sau a formelor de discriminare existente, iar potrivit principiului „ubi lex non distiguit, nec nos distinguere debemus”, calitatea de salariat nu pune persoana discriminată într-o situaţie deosebită care să justifice aplicarea unui tratament juridic diferit. Prin urmare, salariatul este îndreptăţit la despăgubiri pentru prejudiciile morale, potrivit art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile delictuale cuprinse în art. 998 şi 999 din Codul civil.Curtea mai observă că, dincolo de raţiunile înfăţişate, întrucât neconstituţionalitatea nu este dedusă din contrarietatea art. 269 din Codul muncii şi a art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 cu prevederile Legii fundamentale, ci dintr-o pretinsă lacună a celui dintâi, iar restabilirea concordanţei dintre Constituţie şi lege, într-o atare situaţie, ar presupune înlăturarea acesteia prin completarea reglementării, critica cu un atare obiect excedează competenţei Curţii Constituţionale, care, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, „se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului”.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca fiind inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii şi ale art. 21 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, excepţie ridicată de Andreea Dragne în Dosarul nr. 39.042/2/2005 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 octombrie 2006.PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Mihaela Senia Costinescu––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește