DECIZIE Nr. 72 din 18 iulie 1995

cu privire la constituţionalitatea unor prevederi ale Legii învăţământului



Curtea Constituţională a fost sesizată la 29 iunie 1995 de către 57 de deputaţi, şi anume: Dumitru Buzatu, Dan Verbina, Adrian Constantin Pica, Eugen Mangiurea, Ion Dumitrescu, Ivanciu Nicolae-Valeanu, Mihai Lita, Ilie Nica, Mircea Porojan, Mihail Olteanu, Gheorghe Popa, Sorin Diaconescu, Sabin Ghilea, Eugen Nicolicea, Ştefan Cazimir, Liviu Mladin, Corneliu-Dan Vrabie, Vasile Cristea, Cornel Brahas, Feuzia Rusid, Vasile Voicu, Francisc Toba, Nicolae Rosca, Gheorghe Roman, Valentin Soroceanu, Dionisie Vilcu, Paula-Maria Ivanescu, Petre Turlea, Mircea Anton Silvas, Marin Gh. Lungu, Gheorghe Fition, Simion Silviu Somicu, Mihail Paraluta, Constantin Rotaru, Fanica Danila, Constantin Emil Hoara, Dumitru Dragut, Mitica D. Balaet, Mihai Viziru, Ion Hortopan, Radu Mircea Berceanu, Alexandru Sassu, Corneliu-Constantin Ruse, Constantin Arhire, Dragos Enache, Mihaita Postolache, Nicolae Alexandru, Petru Ioan, Alexandru Ota, Grigore Marcu, Emil Stoica, Aurelian Popescu, Vasile Ionescu, Gheorghe Dobre, Vasile Popovici, Ioan Ghise şi Ion Costin, asupra neconstitutionalitatii prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea învăţământului, care stabilesc ca: "Planurile învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplina şcolară. În învăţământul primar religia este disciplina obligatorie, în învăţământul gimnazial este opţională, iar în învăţământul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea".În sesizare, grupul de deputaţi susţine, în esenta, ca prin instituirea obligativitatii studiului religiei în ciclul primar se aduce atingere prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) teza privind "libera dezvoltare a personalităţii umane", ale art. 26 alin. (2) care prevăd ca "persoana fizica are dreptul sa dispună de ea însăşi", ale art. 29 alin. (1), (2) şi (6) privind libertatea conştiinţei şi ale art. 45 alin. (5) privind obligaţia autorităţilor publice de a contribui "la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politica, socială, economică, culturală şi sportiva a tarii".De asemenea, Curtea Constituţională a fost sesizată, la aceeaşi dată, de către 53 de deputaţi, şi anume: Eugen Matis, Ludovic Rakoczi, Emeric Dumitru Borbely, Ferenc Asztalos, Imre Andras, Iozsef Nandor Nemenyi, Arpad Francisc Marton, Alexandru Konya-Hamar, Benedek Nagy, Matei Barna Elek, Ervin Zoltan Szekely, Laszlo Zsigmond, Istvan Antal, Gheorghe Tokay, Lazar Madaras, Karoly Kerekes, Zsolt Szilagyi, Iosif Alfred Mazalik, Zoltan Szilagyi, Attila Varga, Akos Birtalan, Ladislau Borbely, Iuliu Vida, Ioan Nemeth, Francisc Baranyi, Jolt Zoltan Fekete, Dan-Florin Trepcea, Nicolae Cerveni, Constantin Dragomir, Francisc Pecsi, Petru Litiu, Mihnea Tudor Ionita, Ion Dobrescu, Theodora Bertzi, George Crin Laurentiu Antonescu, Constantin Şerban Rădulescu-Zoner, Horia Mircea Rusu, Raymond Luca, Dinu Patriciu, Gheorghe Todut, Ioan Ghise, Horia-Radu Pascu, Vasile Mandroviceanu, Romulus Ioan Joca, Octavian Bot, Smaranda Dobrescu, Sergiu Cunescu, Alexandru Sassu, Varujan Vosganian, Emilian Bratu, Teodor Vintilescu, Iohan-Peter Babias şi Alexandru Athanasiu, asupra neconstitutionalitatii Legii învăţământului. În motivarea sesizării sunt atacate ca neconstituţionale următoarele articole : art. 8 alin. (1), care prevede că "Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În fiecare localitate se organizează şi funcţionează clase cu limba de predare română", şi art. 123 alin. (1) [în realitate, art. 119 alin. (1) din lege], care prevede că, în funcţie de necesităţile locale, se pot organiza clase cu predare în limbile minorităţilor naţionale, deoarece acestea contravin prevederilor art. 4 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie, precum şi ale art. 1 din Convenţia privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului, ratificată prin Decretul nr. 149/1960; art. 163 alin. (1) [în realitate, art. 158 alin. (1)], care prevede, "ca regula generală, ca numărul minim al elevilor dintr-o clasa din învăţământul primar sau gimnazial nu poate să fie mai puţin de zece", art. 122 (în realitate, art. 118 din lege), care prevede că "Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul sa studieze şi să se instruiască în limba maternă la toate nivelurile şi formele de învăţământ, în condiţiile prezentei legi", întrucît contravine art. 32 alin. (3) din Constituţie, care garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învaţă şi a se instrui în limba maternă; art. 123 alin. (1) [în realitate, art. 119 alin. (1) din lege], care prevede că: "În funcţie de necesităţile locale, se pot organiza, la cerere şi în condiţiile legii, grupe, clase, secţii sau şcoli cu predarea în limbile minorităţilor naţionale", deoarece contravine art. 32 alin. (3) din Constituţie; art. 126 alin. (1) [în realitate, art. 122 alin. (1) din lege], care prevede că "În învăţământul de stat profesional, liceal-tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan, cît şi în învăţământul postliceal, pregătirea de specialitate se face în limba română…"; alin. (2) al aceluiaşi articol şi art. 127 [în realitate, art. 122 alin. (2) din lege], potrivit cărora "În învăţământul medical universitar de stat, în cadrul secţiilor existente, pregătirea de specialitate se poate face în continuare în limba maternă, cu obligaţia însuşirii terminologiei de specialitate în limba română"; prin aceste excluderi şi restringeri la exercitarea dreptului fundamental de instruire în limba maternă, articolele menţionate încalcă dispoziţiile Convenţiei privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului; art. 128 (în realitate, art. 124 din lege), care prevede că "În învăţământul de toate gradele, concursurile de admitere şi examenele de absolvire se susţin în limba română; concursuri de admitere şi examene de absolvire pot fi susţinute în limba maternă la şcolile, clasele şi specializările la care predarea se face în limba maternă respectiva, în condiţiile prezentei legi", deoarece constituie o discriminare, în sensul art. 1 pct. 1 – 2 din convenţia sus-menţionată, prin aceea ca ingreuiaza accesul la diferite tipuri şi grade de învăţământ, precum şi încălcarea angajamentului asumat prin art. 12 pct. 3 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, ratificată prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 1995, potrivit căruia "Părţile se angajează sa promoveze sanse egale de acces la educaţia de toate nivelurile pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale", art. 124 alin. (2) [în realitate, art. 120 alin. (2)], potrivit căruia "În învăţământul gimnazial şi liceal, Istoria românilor şi Geografia României se predau în limba română după programe şi manuale identice cu cele pentru clasele cu predare în limba română. Examinarea la aceste discipline se face în limba română", deoarece contravine art. 32 alin. (3) din Constituţie, întrucît ingradeste dreptul la instruire în limba maternă; unele prevederi ale secţiunii 7 – "Autonomia universitară" – nu sunt în concordanta cu dispoziţiile art. 32 alin. (6) din Constituţie, fiind menţionate în acest sens art. 95 alin. (3) şi (4) şi art. 96 alin. (2); potrivit art. 95 alin. (3) [în realitate, art. 92 alin. (3) din lege], "Autonomia universitară se realizează, în principal, prin: "…admiterea candidaţilor la studii, pe baza criteriilor generale stabilite de Ministerul Învăţământului"; "…stabilirea, împreună cu Ministerul Învăţământului şi cu alte autorităţi publice, agenţi economici, organizaţii profesionale şi patronale recunoscute la nivel naţional, a domeniilor în care se utilizează diplomele şi certificatele proprii emise"; iar potrivit alin. (4) al aceluiaşi articol [în realitate, art. 92 alin. (4) din lege], "În plan financiar, autonomia universitară se realizează ca drept de gestionare, …inclusiv a veniturilor realizate din taxele în valută de la studenţii şi cursanţi străini, potrivit criteriilor stabilite de comun acord cu Ministerul Învăţământului". Se susţine ca aceste dispoziţii constituie stirbiri ale autonomiei universitare, atât pentru învăţământul de stat, cît şi pentru cel particular, prin care se urmăreşte subordonarea întregului învăţământ particular Ministerului Învăţământului. Pentru aceleaşi considerente este criticat ca neconstitutional şi art. 96 alin. (2) [în realitate, art. 93 alin. (2) şi (3) din lege], care prevede că "…Rectorul se alege de către Senat şi se confirma prin ordin al ministrului învăţământului", şi alin. (3) al aceluiaşi articol, potrivit căruia "Ministerul Învăţământului poate suspenda din funcţie, din motive justificate, pe rectorul unei instituţii de învăţământ superior, de stat sau particular, acreditate"; art. 171 alin. (1) [în realitate, art. 166 alin. (1) din lege], care prevede că "Baza materială a învăţământului de stat consta din întreg activul patrimonial al Ministerului Învăţământului, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică din sistemul de învăţământ existent la data intrării în vigoare a legii, precum şi din activul patrimonial redobândit sau dobândit ulterior", deoarece violeaza art. 41 şi art. 135 din Constituţie; precum şi alin. (3) al aceluiaşi articol, care prevede că baza materială aferentă procesului de instruire şi educaţie, realizată din fondurile statului sau din fondurile instituţiilor şi întreprinderilor de stat, se reintegrează în patrimoniul Ministerului Învăţământului.Tot cu privire la neconstituţionalitatea Legii învăţământului, Curtea a fost sesizată la data de 30 iunie 1995 şi de un grup de 27 de senatori, şi anume: Constantin Moiceanu, Adrian-Dumitru Popescu-Necsesti, Alexandru Paleologu, Gheorghe Catuneanu, Ioan-Paul Popescu, Voicu Valentin Glodean, Andrei Potcoava, Mihai Buracu, Florin Buruiana, Emilian Buzica, Ştefan Popa Augustin Doinas, Nistor Badiceanu, Ioan Manea, Alexandru Popovici, Şerban Sandulescu, Bela Marko, Attila Verestoy, Tiberiu Ştefan Incze, Iosif Csapo, Petre Constantin Buchwald, Denes Sereş, Gabor-Menyhert Hajdu, Gabor Kozsokar, Zoltan Hosszu, Lajos Magyari, Karoly Ferenc Szabo şi Gheorghe Frunda.Conţinutul sesizării este identic cu cel formulat de cei 53 de deputaţi şi a fost redat anterior.În temeiul art. 19 din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat puncte de vedere preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, iar în baza art. 5 din aceeaşi lege şi a art. 11 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale au fost solicitate informaţii Ministerului Învăţământului.În punctul de vedere al preşedintelui Camerei Deputaţilor se considera ca textele în discuţie sunt constituţionale. În acest sens, se arata, în esenta, următoarele:– cu referire la conţinutul art. 9 alin. (1) al legii, raportat la art. 29 alin. (1) şi (2) şi al art. 32 alin. (7), teza a doua din Constituţie, se apreciază ca rezultă, fără echivoc, "consacrarea constituţională a deplinei libertăţi a gândirii şi credinţelor religioase, excluderea oricăror îngrădiri sau constrângeri asupra exercitării acestora, cît şi garantarea învăţământului religios organizat în şcolile de stat". Se precizează ca este de discutat constituţionalitatea art. 9 alin. (1) şi prin raportare la art. 29 alin. (6) din Constituţie, în virtutea căruia părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine;– referitor la dispoziţiile art. 8 alin. (1) şi ale art. 123 alin. (1) [în realitate art. 119 alin. (1)], se considera ca "nu încalcă principiul egalităţii între cetăţeni, fără deosebire de rasa, naţionalitate, origine etnică, limba" etc. Aceste dispoziţii trebuie examinate în raport cu celelalte prevederi legale, spre exemplu art. 8 alin. (2) din lege, care garantează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învaţă şi de a se instrui în limba maternă;– cu referire la art. 118, care ar contraveni art. 32 alin. (3) din Constituţie, se apreciază ca obiecţia este nefondata, deoarece Constituţia, ca lege fundamentală, conţine de regula norme cu valoare de principiu, ce urmează a fi dezvoltate în cadrul unor reglementări specifice. Este şi cazul art. 32 din Constituţie care, consacrând principiile generale ce decurg din dreptul la învăţătura, stabileşte ca diferitele reglementări ce rezultă din aceste principii vor fi stabilite prin lege;– în ce priveşte art. 123 [în realitate, art. 119 alin. (1)], care ar încalcă art. 32 alin. (3) din Constituţie, se considera ca în interpretarea acestuia nu s-au avut în vedere prevederile art. 118, ale art. 122 alin. (2) ai ale art. 123;– cît priveşte art. 126 (în realitate, art. 122), apreciat ca fiind în contradictie cu prevederile constituţionale ale art. 32 alin. (3), trebuie reţinut ca instituirea obligativitatii realizării pregătirii de specialitate în limba română, în cadrul acestei forme de învăţământ, este determinata "de necesitatea asigurării unei depline egalitati în drepturi şi, implicit, a sanselor în pregătirea şcolară de specialitate a tuturor elevilor, fără deosebire de rasa, naţionalitate, origine etnică sau limba";– referitor la dispoziţiile art. 128 (în realitate, art. 124), se considera ca reglementarea nu contravine nici unei prevederi constituţionale, "deoarece textul, pe de o parte, prevede obligaţia sustinerii în limba română a concursurilor de admitere şi a examenelor de absolvire în învăţământul de toate gradele, iar, pe de altă parte, asigura posibilitatea sustinerii acestor concursuri şi examene în limba maternă, în şcolile în care predarea se face într-o limbă a minorităţilor naţionale";– în ce priveşte art. 120 alin. (2), se apreciază că nu lezeaza drepturile nici unui cetăţean român care studiază în ţara noastră, ci, dimpotriva, prin aceasta se asigura cunoaşterea fără nici o discriminare a limbii oficiale a României, consacrată prin art. 13 din Constituţie;– referitor la art. 92 alin. (3) şi (4) şi la art. 93 alin. (2) şi (3), se considera ca din coroborarea acestor dispoziţii cu cele ale art. 141 şi altele din lege, care stabilesc atribuţiile Ministerului Învăţământului, rezultă ca, în virtutea atribuţiilor ce-i revin, ministerul este abilitat sa exercite pirghii de decizie şi control, fără ca prin acestea sa impieteze asupra principiului constituţional al autonomiei universitare. Potrivit art. 32 alin. (5) din Constituţie, instituţiile de învăţământ, inclusiv cele particulare, se înfiinţează şi desfăşoară activitatea în condiţiile legii, iar potrivit art. 15 alin. (2) din lege, instituţiile de învăţământ particular fac parte din sistemul naţional de învăţământ, asa încât afirmatia ca prin aceste prevederi se urmăreşte subordonarea învăţământului particular Ministerului Învăţământului nu este reală;– referitor la art. 171 [în realitate, art. 166 alin. (1)], se apreciază că nu exista nici o incompatibilitate între prevederile acestui text şi dispoziţiile constituţionale ale art. 41 şi art. 135.În punctul de vedere al preşedintelui Senatului, se considera ca textele în discuţie sunt constituţionale. În acest sens, se arata, în esenta, următoarele:– cu privire la contestarea constituţionalităţii art. 9 alin. (1) din lege, care instituie obligativitatea studiului religiei în ciclul primar, pe motiv ca se încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), teza referitoare la libera dezvoltare a personalităţii umane, ale art. 26 alin. (2) – "dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi", ale art. 29 alin. (1) şi (2) – "libertatea conştiinţei", şi ale art. 45 alin. (5) – obligaţiile autorităţilor publice de a asigura condiţiile participării libere a tinerilor la întreaga viaţa socială, se apreciază ca obiecţia este neîntemeiată. Obligativitatea religiei, ca disciplina în învăţământul primar, este justificată prin obligaţia statului democratic şi social de a garanta demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii în respectul drepturilor şi libertăţilor, ordinea de drept şi bunele moravuri ale societăţii, religia, ca şi morala, fiind factori de baza ai acestor fundamente ale dezvoltării personalităţii umane;– cu privire la art. 8 alin. (1), se considera ca obiecţia "este anticonstitutionala, deoarece tinde să facă din limbile materne ale minorităţilor naţionale tot atitea limbi oficiale". Se mai arata că nu se confunda şi nu se asimilează dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a se instrui şi a învaţă în limba maternă cu caracterul obligatoriu şi oficial al limbii române în România;– referirea la art. 123 este gresita şi neavenită, în intenţia autorilor sesizării fiind probabil art. 119 alin. (1), care consacra dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale ca, în funcţie de necesităţile locale, să se poată organiza, la cerere şi în condiţiile legii, grupe, clase, secţii sau şcoli cu predarea în limbile minorităţilor. Se apreciază ca aceasta "este cea mai clara consacrare a drepturilor de păstrare a limbii, de instruire în limba fiecăruia", organizindu-se pe baza realitatilor locale, grupe, clase, secţii etc.;– referirea la art. 163 alin. (1) este de asemenea gresita, fiind vorba, probabil, de art. 158 alin. (1), care prevede că în învăţământul preuniversitar formaţiunile de studiu cuprind grupe, clase sau ani de studiu şi stabileşte numărul mediu de preşcolari şi, respectiv, elevi ai fiecărei categorii de formaţiuni. Art. 8 alin. (1) din lege consacra obligaţia statului de a organiza clase de învăţământ în toate localităţile, indiferent de numărul elevilor, pentru a asigura instruirea copiilor în limba română. "Înfiinţarea de clase cu predare în limbile minorităţilor naţionale este o stare de excepţie, pentru ca se intilneste în foarte puţine localităţi ale tarii" şi reprezintă o facultate a copilului minor de a se instrui şi în limba lui maternă. Pentru aceasta opţiune facultativă, în plus faţă de cea oficială asigurata de stat, este firesc şi raţional să se stabilească condiţii minime de organizare;– cu privire la capitolul XII, "Învăţământul pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale" (art. 118-126), se considera ca legea corespunde prevederilor Constituţiei, instituţiilor consacrate pe plan intern şi internaţional, noii concepţii privind învăţământul şi noilor structuri ale acestuia, iar modul de reglementare a învăţământului pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale este în concordanta cu principiile constituţionale şi cu Convenţia-cadru privind protecţia minorităţilor naţionale, precum şi cu celelalte tratate şi pacte la care România este parte. Se mai arata ca "analiza facuta în sesizare, pe texte, este confuza, cu trimiteri incrucisate şi discordante, cu analize nesustinute cu texte sau argumente". În continuarea punctului de vedere se susţine concordanta art. 118, care stabileşte dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a studia şi a se instrui în limba maternă la toate nivelurile, cu prevederile art. 6 şi art. 32 din Constituţie, precum şi constituţionalitatea art. 119 din lege, care concretizează reglementarea art. 118 până la ultimele consecinţe. Sunt considerate, de asemenea, constituţionale prevederile referitoare la concursurile de admitere, examenele de absolvire, disciplinele de studiu, precum şi cele privind baza materială a învăţământului.În punctul de vedere al Guvernului se considera ca textele în discuţie sunt constituţionale. În acest sens se exprima, în esenta, următoarele:– referitor la art. 8 alin. (1) şi art. 119 alin. (1), se apreciază că nu conţin nici un fel de excepţii de la prevederile generale ale art. 158 alin. (1) din lege;– referitor la neconstituţionalitatea art. 122 – 130, care creează o restringere prin neincluderea în cuprinsul lor a unor dispoziţii din Legea nr. 28/1978, se arata ca noua lege vizează, în esenta, organizarea şi funcţionarea sistemului educaţional şi nu materia drepturilor fundamentale ale omului;– referitor la art. 118, se apreciază ca formula "în condiţiile legii", atacată ca neconstitutionala, este o "sintagma des uzitata în tehnica legislativă", care nu face altceva decît "sa trimită la alte articole ale legii, prin care o anumită dispoziţie cu caracter general este detaliată cu precizie, fără ca acestea sa mai fie reluate de fiecare data în mod explicit". Aceasta formula nu evoca restringeri, îngrădiri sau obstacole. Principiul nediscriminarii, consacrat în documentele internaţionale la care România a aderat, este ilustrat de art. 5 din lege, care stabileşte ca "Cetăţenii României au drepturi egale de acces la toate nivelurile şi formele de învăţământ, indiferent de condiţia socială şi materială, de sex, rasa, naţionalitate, apartenenţa politică şi religioasă";– referitor la art. 119 alin. (1), care ar aduce atingere art. 32 alin. (3), teza a doua din Constituţie, se apreciază critica neîntemeiată, deoarece chiar în spiritul acestei prevederi constituţionale – modalitate de exercitare a dreptului la învăţătura de către persoanele aparţinând minorităţilor naţionale – au fost adoptate dispoziţiile art. 118, art. 122 şi art. 123 din lege. Principiul nediscriminarii educaţiei este valorizat în documentele internaţionale şi regionale, în raport cu posibilitatea egala de acces al tuturor persoanelor la sistemul de învăţământ. Aceasta abordare este consacrată explicit de lege, asa încât şi criticile aduse art. 128 sunt neintemeiate. Analizat tot prin prisma documentelor internaţionale, art. 122 este constituţional;– referitor la art. 124, se considera că nu este neconstitutional, deoarece da expresie prevederilor art. 32 alin. (3) şi ale art. 13 din Constituţie. Se apreciază, de asemenea, ca nici dispoziţiile art. 123 nu sunt neconstituţionale, întrucît ele nu diminuează egalitatea sanselor, ci, dimpotriva, instituie "măsuri suplimentare de egalizare a acestora, dîndu-se posibilitatea unei părţi a cetăţenilor aceleiaşi tari sa folosească, în funcţie de libera lor voinţa, şi alta limba decît cea oficială";– referitor la art. 120 alin. (2), se arata că nu contravine art. 32 alin. (3) din Constituţie, care nu absolutizeaza dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a se instrui în limba maternă, ci garantează acest drept ale cărui modalităţi de exercitare se stabilesc prin lege. Dispoziţiile art. 120 alin. (2) sunt în concordanta şi cu prevederile art. 6 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români";– cu privire la obiecţia de neconstituţionalitate a art. 92 alin. (3) şi (4) şi art. 93 alin. (2) şi (3), se apreciază ca aceste dispoziţii nu constituie îngrădiri ale autonomiei universitare, ci, dimpotriva, "din întreaga economie a articolului criticat se desprinde grija legiuitorului de a asigura şi garanta corecta funcţionare a principiului autonomiei universitare";– referitor la art. 9 alin. (1), se considera că nu este în contradictie cu art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (2), art. 29 alin. (1) şi (2), precum şi art. 45 alin. (5) din Constituţie, deoarece: "simpla includere a religiei printre disciplinele obligatorii ale învăţământului primar nu aduce atingere principiului liberei dezvoltării a personalităţii umane", ţinând seama şi "de norma constituţională a art. 32 alin. (7), care prevede că în şcolile de stat învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege"; textul trebuie interpretat "în considerarea realităţii de fapt, care îl fac pe elev dependent atât de ocrotitorii săi legali, cît şi de şcoala şi de exigenţele ei specifice", obligativitatea studiului religiei "doar în învăţământul primar nu constituie un fapt care ar genera un raport de cauzalitate centrat pe impunerea adoptării unei anumite religii, confesiuni sau doctrine". "Studiul religiei, în conformitate cu opţiunea elevului şi acordul părintelui sau tutorelui legal, în măsura în care obiectul materiei şi modalitatea de predare se integreaza procesului normal de învăţământ şi se axeaza pe prezentarea unor elemente de cultura religioasă generale, abordate într-o maniera neutrala, nu poate fi considerat, ca şi în cazul altor discipline, o modalitate de constringere a subiectilor în aderarea la o anumită religie"; art. 45 alin. (5) din Constituţie "nu are nici o legătură cu invatarea religiei de către elevi în clasele primare".În "Consideratiile Ministerului Învăţământului cu privire la obiecţiile de neconstituţionalitate ale Legii învăţământului", se apreciază ca legea este perfect compatibila cu prevederile Constituţiei României şi cu normele juridice internaţionale, aratindu-se, în esenta, următoarele:– cu privire la încălcarea prevederilor Constituţiei referitoare la dreptul la învăţătura, precum şi la încălcarea unor reglementări internaţionale cuprinse în pacte, tratate şi convenţii la care România este parte, se apreciază ca "principiul nediscriminarii şi corolarul sau, egalitatea de tratament în ceea ce priveşte învăţământul, limitarea pe criterii de origine naţionala, etnică, religioasă, sex etc. ale aceluiaşi cetăţean la sistemul naţional de învăţământ din România, nu sunt incalcate în actualul act legislativ, iar prevederile acestora respecta legislaţia internationala şi Constituţia României, fără să facă nici un fel de discriminare";– cu privire la atingerea, anularea, interpretarea sau încălcarea unor drepturi ale cetăţenilor, copiilor şi tinerilor, referitoare la accesul în învăţământ şi la asigurarea sanselor egale de instrucţie şi de educaţie, se apreciază ca art. 8, coroborat cu art. 158 alin. (2) şi alte prevederi din lege, "da posibilitatea ca, indiferent de zona unde se afla localitatea şi de numărul copiilor şi al tinerilor, să se înfiinţeze şi sa funcţioneze clase, grupe de elevi sau de copii, cu aprobarea specială a Ministerului Învăţământului", prin aceasta dovedindu-se încă o dată "preocuparea de a asigura sanse egale de instrucţie şi de educaţie tuturor copiilor şi tinerilor, inclusiv pentru situaţiile de excepţie";– cu privire la limitarea, îngrădirea accesului copiilor, tinerilor aparţinând minorităţilor naţionale în instituţii de învăţământ din România, se arata ca art. 5 alin. (1) din lege prevede că "Cetăţenii României au drepturi egale de acces la toate nivelurile şi formele de învăţământ, indiferent de condiţia socială şi materială, de sex, rasa, naţionalitate, apartenenţa politică sau religioasă", astfel ca "afirmatia cu privire la discriminarea pe criterii etnice este cu totul departe şi în afară obiectului acestei legi, ca de altfel şi afirmatia cu privire la suprimarea sau alterarea egalităţii de tratament în ce priveşte învăţământul";– cu privire la atingerea drepturilor persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, în raport cu prevederile Legii nr. 28/1978, respectiv comparatia prevederilor cuprinse în capitolul III din legea menţionată cu prevederile capitolului XII "Învăţământul pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale", art. 118, 119, 122 şi 124, se apreciază ca aceasta comparatie evidenţiază "faptul ca articolele amintite, scoase din context, dau argumentatie subiectiva acestor prevederi" şi "chiar din titlul capitolului se desprinde ideea ca se da mai mare amploare problematicii învăţământului pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale";– cu privire la obligaţia studierii şi însuşirii limbii române, precum şi la studiul obligatoriu al unor discipline în limba română, se apreciază ca "însuşirea Limbii şi literaturii române, a Istoriei românilor şi a Geografiei României, în limba română, este un drept al tuturor cetăţenilor acestei tari", şi privarea cetăţenilor români aparţinând minorităţilor naţionale de acest drept reprezintă o discriminare;– cu privire la încălcarea unor prevederi referitoare la garantarea autonomiei universitare, se apreciază ca "scoaterea din context a articolelor şi alineatelor referitoare la autonomia universitară, citarea trunchiata a textului acestora, ca şi confuziile privind numerotarea lor demonstreaza căutarea, cu orice preţ, a unor argumente care, la o sumară analiza, îşi dezvaluie inconsistenta". Se mai arata ca autonomia universitară este definită în art. 89 alin. (1) din lege;– cu privire la eludarea, încălcarea legislaţiei referitoare la patrimoniul aparţinând minorităţilor naţionale, se arata ca "garantarea dreptului la învăţătura, ca şi realizarea dezideratului din art. 2 din lege, ca învăţământul în România este prioritate naţionala, presupune existenta unui patrimoniu care să creeze permise favorabile pentru ca preşcolarii, elevii şi studenţii sa nu fie supuşi unor discriminări de natura materială. Ca învăţământul particular nu este asimilat învăţământului de stat o dovedeşte includerea în textul legii a capitolului XI privind învăţământul particular".În final sunt formulate câteva consideratii ce rezultă din analiza obiectiilor de neconstituţionalitate, şi anume: legea valorifica tradiţiile şcolii româneşti şi o racordeaza la standardele internaţionale, este în concordanta cu spiritul şi litera Constituţiei, precum şi cu reglementările internaţionale în materie; apelul la prevederile Legii nr. 28/1978 este inexplicabil; legea exclude orice tip de discriminare şi conferă tuturor copiilor şi tinerilor din România sanse egale şi acces neingradit la instrucţie şi la educaţie.Curtea Constituţională, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata ca este competenţa să soluţioneze cele trei sesizări care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.Având în vedere ca sesizările de neconstituţionalitate care formează obiectul dosarelor nr. 102 A/1995, nr. 103 A/1995 şi nr. 106 A/1995 privesc aceeaşi lege, s-a decis conexarea acestora la dosarul nr. 102 A/1995.CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,ţinând seama de cele trei sesizări, de punctele de vedere exprimate de preşedintele Camerei Deputaţilor, de preşedintele Senatului şi de Guvern, de consideratiile exprimate de Ministerul Învăţământului, de raportul întocmit de judecătorul-raportor, de prevederile Legii învăţământului, raportate la Constituţia României, precum şi la pactele şi convenţiile internaţionale din domeniul învăţământului, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, retine:I. Cu privire la neconstituţionalitatea unor prevederi prin care se reglementează dreptul la învăţătura al persoanelor aparţinând minorităţilor naţionaleÎn esenta, toate obiecţiile de neconstituţionalitate invocate în primele doua sesizări de către cei 27 de senatori şi, respectiv, de către cei 53 de deputaţi, privesc încălcarea prevederilor art. 32 alin. (3) din Constituţie, precum şi a unor reglementări internaţionale în materie, care, în condiţiile prevăzute de art. 20 din Constituţie, au prioritate în aplicare faţă de normele interne. În contextul motivelor sau al argumentelor formulate în sprijinul obiectiilor de neconstituţionalitate au fost evocate însă şi alte prevederi constituţionale.Citeva constatări, de principiu, se impun dintr-un început. În sesizări se face abstractie de prevederile art. 6 din Constituţie, care, consacrând dreptul la identitate al persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale, precizează totodată explicit ca: "Măsurile de protecţie luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea şi exprimarea identităţii persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate şi de nediscriminare în raport cu ceilalţi cetăţeni români". Modul de prezentare şi argumentare a obiectiilor de neconstituţionalitate comporta un viciu de metoda, în sensul că textele ce fac obiectul sesizarilor sunt abstrase din sistemul reglementării, care are un caracter unitar. Printr-o astfel de metoda, incompatibilă cu rigorile interpretării juridice, concluziile nu pot fi decît parţiale, unilaterale, alterind sensul real al reglementării de ansamblu.Această lege, între altele, consacra sau garantează: egalitatea de sanse, indiferent de naţionalitate, în ce priveşte accesul la toate nivelurile şi formele de învaţămint (art. 5); dreptul de a învaţă în limba maternă şi de a fi instruit în această limbă (art. 8 şi art. 118); crearea, din ratiuni de ordin religios sau lingvistic, a unităţilor şi instituţiilor de învăţământ la care predarea corespunde alegerii părinţilor sau tutorilor legal instituiţi ai elevilor (art. 12); admiterea la liceu a probei de Limba şi literatura maternă pentru clasele cu limbi de predare ale minorităţilor naţionale, precum şi pentru susţinerea bacalaureatului, în cazul absolvenţilor acestor clase (art. 25 şi art. 26); posibilitatea constituirii de grupe, clase, secţii sau şcoli cu predarea în limbile minorităţilor naţionale (art. 119); elaborarea, în învăţământul primar, a unor programe de învăţământ şi manuale şcolare în mod special pentru minoritatea respectiva şi predarea în limba maternă a Istoriei românilor şi Geografiei României, precum şi obligativitatea reflectării istoriei şi traditiilor minorităţii în programele şi manualele de Istorie universala şi Istoria românilor, iar în învăţământul gimnazial – introducerea, la cerere, a disciplinei Istoria şi tradiţiile minorităţilor naţionale din România (art. 120); asigurarea, la cerere, pentru elevi aparţinând minorităţilor naţionale din instituţiile de învăţământ cu predare în limba română, ca disciplina de studiu, a Limbii şi literaturii materne, precum şi a Istoriei şi traditiilor minorităţii naţionale respective (art. 121); în învăţământul de stat profesional, liceal, tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan, cît şi în învăţământul postliceal, asigurarea posibilităţii de însuşire a terminologiei de specialitate şi în limba maternă (art. 122); posibilitatea constituirii în învăţământul universitar de stat a unor grupe şi secţii cu predarea în limba maternă, pentru pregătirea personalului necesar în activitatea didactica şi cultural-artistică (art. 123); asigurarea reprezentării proporţionale a cadrelor didactice din rindul minorităţilor în conducerea unităţilor şi instituţiilor de învăţământ în care exista grupe, clase sau secţii cu predare în limbile minorităţilor naţionale (art. 126).Aceleaşi constatări rezultă şi din examinarea concretă a fiecărei obiecţii.În cuprinsul sesizarilor sunt contestate, sub aspectul constituţionalităţii, prevederile următoarelor articole din Legea învăţământului: art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 95 alin. (3) şi (4), art. 96 alin. (2) şi (3), art. 122, art. 123 alin. (1), art. 124 alin. (2), art. 126, art. 127, art. 128, art. 163 alin. (1) şi art. 171 alin. (1) şi (3).În realitate, corespunzător obiectiilor de neconstituţionalitate formulate, urmează să fie examinate prevederile următoarelor articole din Legea învăţământului: art. 8 alin. (1), art. 9 alin. (1), art. 92 alin. (3) şi (4), art. 93 alin. (2) şi (3), art. 118, art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (2), art. 122 alin. (1) şi (2), art. 123, art. 124, art. 158 alin. (1) şi art. 166 alin. (1) şi (3).1. În sensul sesizarilor, art. 8 alin. (1), art. 123 alin. (1) şi art. 158 din Legea învăţământului "cuprind prevederi prin care se violeaza principiul egalităţii între cetăţeni", principiu consfintit prin art. 4 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Constituţie.Aceasta întrucît, în timp ce art. 163 alin. (1) din Legea învăţământului prevede, ca regula generală, un număr minim al elevilor dintr-o clasa din învăţământul primar sau gimnazial, art. 8 alin. (1) din lege, care se referă la organizarea şi funcţionarea claselor cu limba de predare română, nu mai înscrie aceasta condiţie de ordin numeric. În schimb – spun autorii sesizarilor – art. 123 alin. (1) din lege prevede că: "În funcţie de necesităţile locale se pot organiza, la cerere şi în condiţiile legii, grupe, clase, secţii sau şcoli cu predare în limbile minorităţilor naţionale". Asadar, numărul minim de elevi constituie o condiţie numai pentru înfiinţarea şi existenta claselor cu predare în limbile minorităţilor naţionale, nu şi pentru învăţământul în limba română. Pe de altă parte, învăţământul în limbile minorităţilor naţionale mai este condiţionat şi de alte împrejurări şi el este declarat facultativ, chiar în cazul îndeplinirii tuturor condiţiilor. Distincţia, spun semnatarii sesizarilor, "este evidenta şi ea cade sub incidenţa prevederilor art. 1 din Convenţia privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului, ratificată de România prin Decretul nr. 149 din 14 decembrie 1960". În sensul acestei convenţii, termenul "discriminare" cuprinde "orice distincţie, excludere, limitare sau preferinta", intemeiata, între altele, pe limba şi origine naţionala.Pentru a examina aceasta prima obiectie de neconstituţionalitate, trebuie mai întâi să se retina – asa cum se va proceda şi în legătură cu obiecţiile următoare – ca articolele din Legea învăţământului nu sunt indicate corect, procedeu nu numai inedit, dar şi extrem de discutabil, raminind Curţii Constituţionale ca, prin referire la textul criticat, sa identifice articolul din lege care face obiectul eventualei neconstitutionalitati.Art. 8 alin. (1) din lege prevede că "în fiecare localitate se organizează şi funcţionează clase cu limba de predare română", fără sa stabilească numărul minim de elevi pentru organizarea şi funcţionarea acestor clase. Art. 158 alin. (1) din lege stabileşte ca, în învăţământul preuniversitar, "formaţiunile de studiu", alcătuite din grupe, clase sau ani de studiu, cuprind un anumit număr minim şi maxim de elevi. Astfel, pentru ceea ce interesează nemijlocit în contextul obiectiei de neconstituţionalitate, "clasa din învăţământul primar are în medie 20 de elevi, dar nu mai puţin de 10 şi nu mai mult de 25", "clasa din învăţământul gimnazial are în medie 25 de elevi, dar nu mai puţin de 10 şi nu mai mult de 30", în fine, "clasa sau anul de studiu din învăţământul profesional, liceal şi postliceal are în medie 25 de elevi, dar nu mai puţin de 15 şi nu mai mult de 30".Învăţământul primar constituie fundamentul oricărui sistem educativ şi el este elementul cel mai vizibil al acestui sistem. De aceea el trebuie să se caracterizeze prin universalitate, gratuitate şi obligativitate. Aceste valori sunt consacrate în Legea învăţământului [art. 5, art. 6, art. 7 alin. (1), art. 15 alin. (1) s.a.]. Numai astfel se poate tinde – cum proclama art. 3 alin. (1) din lege – la "realizarea idealului educaţional întemeiat pe tradiţiile umaniste, pe valorile democraţiei şi pe aspiraţiile societăţii româneşti", şi numai astfel – cum spune acelaşi articol – învăţământul poate să contribuie la "păstrarea identităţii naţionale".Organizarea în fiecare localitate a unor clase cu limba de predare română, asa cum se prevede în teza a doua a art. 8 alin. (1) din lege, trebuie considerată, logic şi indisolubil, ca măsura necesară pentru a se asigură realizarea efectivă a prevederilor aceluiaşi articol, prevederi care alcătuiesc prima teza, în sensul cărora "învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română". Dar astfel sunt satisfacute, înainte de toate, imperativele ce decurg din principiul constituţional consacrat de art. 13 din legea fundamentală, care proclama ca, "în România, limba oficială este limba română", precum şi cele ce decurg din dreptul fundamental la învăţătura, consacrat de art. 32 din Constituţie, care, în alin. (2), precizează ca "învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română".În fine, presupusa "discriminare" invocată de autorii sesizării nu poate fi reţinută şi pentru ca, prin acelaşi art. 8 din lege, alin. (2), se garantează "dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învaţă limba lor maternă şi dreptul de a putea fi instruite în această limbă".Art. 8 din lege are astfel caracterul unei norme-cadru, prin prevederile acestui articol asigurindu-se dreptul şi accesul la învăţământ al tuturor cetăţenilor români, indiferent de naţionalitate.Numărul mediu, cel minim şi cel maxim de elevi al formatiunilor de studiu, astfel cum s-a stabilit în art. 158 alin. (1) din lege, priveşte "resursele umane" ale învăţământului şi criteriile de stabilire a normelor didactice, neavînd nici o legătură cu limba în care se face instruirea elevilor, astfel încât reglementarea nu poate fi considerată ca având un caracter discriminatoriu, în sensul art. 1 din Convenţia privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului. Aceasta rezultă, cu evidenta, din economia tuturor prevederilor titlului V din Legea învăţământului, intitulat "Resurse umane", între care se afla şi prevederile art. 158 alin. (1), cît şi din alte reglementări ale acestui titlu. De exemplu, art. 153 alin. (2) din lege precizează ca norma didactica pentru profilurile cu formaţiuni specifice de instruire, "cît şi pentru unităţi de învăţământ din localităţi izolate sau pentru clase cu număr redus de elevi, se reglementează de Ministerul Învăţământului".Este însă de remarcat flexibilitatea reglementărilor cuprinse în art. 158 din lege. După ce în alineatul (1) al acestui articol se stabileşte un "criteriu numeric" – de altfel inevitabil – pentru constituirea formatiunilor de studiu, alineatul (2) al aceluiaşi articol aduce precizări atenuatoare şi indiscutabil realiste, spunând ca: "Situaţiile speciale privind formaţiunile de elevi sau preşcolari din grupa mare aflate sub efectivul minim se aproba de Ministerul Învăţământului".Este de ordinul evidentei ca, în lipsa unui criteriu numeric de constituire a formatiunilor de studiu şi, pe cale de consecinţa, a posturilor didactice, dispar fundamental şi ratiunea acestor formaţiuni, nici un alt criteriu, aleatoriu prin natura lui, neputind sa stea la baza constituirii formatiunilor de studiu.2. Asupra capitolului XII din Legea învăţământului, privind învăţământul pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale, semnatarii sesizarilor fac mai întâi observatia ca "reglementările cuprinse în art. 122 – 130 din lege constituie un regres vadit faţă de reglementările legale în vigoare", respectiv cele din Legea nr. 28/1978. În realitate, sunt însă contestate reglementările de la art. 118 – 126 din noua lege, care alcătuiesc cuprinsul capitolului intitulat "Învăţământul pentru persoanele aparţinând minorităţilor naţionale".Cît priveşte substanţa obiectiei, este evident ca o asemenea observatie generalizatoare, referitoare la calitatea reglementării, raportată la circumstanţe istorice şi la sisteme de valori esenţial diferite, nu poate aparţine domeniului controlului de constituţionalitate. S-a considerat totuşi ca, "prin aceasta restringere", au fost incalcate prevederile art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, potrivit cărora "nu se poate admite nici o restrictie sau derogare de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare".Interpretarea data prevederilor art. 5 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, ratificat de România prin Decretul nr. 212 din 31 octombrie 1974, nu corespunde sensului real al acestor prevederi. Prin ele nu se admite "nici o restrictie sau derogare" de la drepturile fundamentale ale omului recunoscute sau în vigoare într-un stat, sub pretextul ca pactul nu recunoaşte acele drepturi sau le recunoaşte într-o măsura mai mica. Asadar, nici un stat, care a ratificat pactul, nu s-ar putea prevala de lacunele pactului sau de insuficienta prevederilor lui, în măsura în care ele ar fi reale, pentru a restringe sau pentru a abandona drepturi deja recunoscute sau în vigoare în acel stat. Pactul complineste sau suplineste reglementările interne, el nu implica adaptarea acestora la un nivel calitativ inferior. Or, reglementările din Legea învăţământului nu numai că nu restrâng sau nu repudiaza dreptul la educaţie, drept proclamat de art. 13 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, dar îi asigură realizarea efectivă la un nivel calitativ superior celui considerat ca minim, prin ceea ce se impune statelor-părţi de art. 13 pct. 2 din pact: obligativitatea învăţământului primar şi accesibilitatea gratuita la acesta, generalizarea învăţământului secundar şi accesibilitatea la acesta "prin toate mijloacele potrivite şi în special prin instaurarea în mod progresiv a gratuitatii lui", accesibilitatea la învăţământul superior "în deplina egalitate", în funcţie de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele potrivite şi în special prin introducerea treptata a gratuitatii; încurajarea sau intensificarea, cît mai posibil, a educaţiei de baza pentru persoanele care au primit instrucţie primara sau care n-au primit-o până la capăt, dezvoltarea unei reţele şcolare la toate nivelurile, stabilirea unui sistem adecvat de burse, ameliorarea condiţiilor materiale ale personalului didactic.Art. 4 din Convenţia privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului consemnează angajamentul statelor "sa formuleze, sa dezvolte şi să aplice o politica naţionala menita sa promoveze, prin metode adaptate circumstanţelor şi obiceiurilor naţionale, egalitatea de posibilităţi şi de tratament în domeniul învăţământului". Pentru a marca direcţiile în care trebuie să se acţioneze, sunt reluate, uneori identic, alteori în esenta, prevederile art. 13 pct. 2 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, la care sunt adăugate alte câteva dimensiuni: executarea de către toţi a obligaţiei şcolare prevăzute de lege, asigurarea în toate instituţiile de învăţământ public de acelaşi grad a unui învăţământ de acelaşi nivel şi condiţii echivalente în ceea ce priveşte calitatea învăţământului predat, asigurarea fără discriminare a pregătirii pentru profesiunea didactica.Nici una dintre prevederile arătate nu stipulează, nici nu sugereaza un "privilegiu lingvistic", susceptibil de convertire într-un criteriu care să stea la baza organizării şi funcţionarii învăţământului.Aceasta constatare este confirmată şi de prevederile art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi ale art. 2 din Primul protocol adiţional la convenţie, sensul acestor prevederi fiind determinat prin jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului. Constatind ca art. 2 din Primul protocol consacra un veritabil drept la instrucţie, Curtea Europeană retine ca în convenţie nu se specifică limba în care urmează a se realiza învăţământul şi convenţia nu impune statelor obligaţii determinate în acest sens, convenţia are în vedere garantarea pentru persoanele aflate sun jurisdicţia statului a dreptului de a avea acces la mijloacele de instruire de care dispune statul. Reglementările statului nu trebuie să aducă atingere substanţei acestui drept. Din fraza a doua a art. 2 din primul protocol, coroborat cu art. 14 din convenţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dedus ca textele respectivelor articole nu interzic orice distincţie de tratament, dar ca egalitatea de tratament este violata, dacă distincţia este lipsită de justificare obiectivă şi nu este rezonabila. Existenta unei asemenea justificări trebuie apreciată în raport cu scopul şi efectele măsurii luate, din perspectiva principiilor care, în general, prevalează în societăţile democratice. În fine, prin analiza frazei a doua din art. 2 al Primului protocol, Curtea Europeană a Drepturilor Omului ajunge la concluzia ca statele nu au obligaţia de a veni în intimpinarea unor "preferinţe lingvistice" ale părinţilor în domeniul educaţiei sau al învăţământului, o asemenea înţelegere echivalind cu o deturnare de la sensul comun.Raportul rezonabil de proportionalitate dintre cerere şi posibilităţi, dintre cerere şi mijloacele întrebuinţate sau dintre mijloacele întrebuinţate şi scopul urmărit constituie, de asemenea, axa reglementărilor cuprinse în art. 14 al Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale. În sensul acestor reglementări, neîndoielnic obligatorii pentru statul român, trebuie să se recunoască dreptul oricărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale "de a învaţă limba sa minoritara". În ariile "locuite tradiţional sau în număr substanţial" de persoane aparţinând minorităţilor naţionale, "dacă exista o cerere suficienta", părţile la convenţie trebuie să depună "eforturi pentru a asigura, în măsura posibilului şi în cadrul sistemului lor educaţional", ca persoanele aparţinând acestor minorităţi "sa beneficieze de posibilităţi corespunzătoare de invatare a limbii lor minoritare ori de a primi o educaţie în această limbă". În orice caz, cum expres precizează art. 14 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, aplicarea acestor măsuri se va face "fără a se aduce atingere învăţării limbii oficiale ori predării în această limbă".3. Art. 122 din lege ar contraveni prevederilor art. 32 din Constituţie, întrucît precizează ca persoanele aparţinând minorităţilor naţionale îşi pot exercita dreptul la învăţătura "în condiţiile prezentei legi". Or, art. 32 alin. (3) din Constituţie se referă nu la condiţii", ci la "modalităţile" de exercitare a drepturilor. În realitate, nu art. 122, ci art. 118 din lege prevede că: "Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul sa studieze şi să se instruiască în limba maternă la toate nivelurile şi formele de învăţământ, în condiţiile prezentei legi". Aceasta din urma locutiune este considerată neconstitutionala, prin raportarea ei la art. 32 alin. (3) din Constituţie. Distincţia specioasa care s-a făcut între "condiţii" şi "modalităţi" nu poate fi reţinută. Termenul "modalităţi" la care se referă art. 32 alin. (3) din Constituţie semnifica ansamblul mijloacelor, procedeelor sau metodelor necesar a fi promovate pentru a se asigură realizarea efectivă a dreptului fundamental consacrat de Constituţie, precum şi condiţiile de exercitare a acestui drept. Unele dintre criteriile prevăzute de lege pentru a asigura accesibilitatea la învăţământ nu pot fi calificate ca "modalităţi", ele fiind "condiţii" (de exemplu, împlinirea virstei de 7 ani pentru înscrierea copilului în învăţământul primar, admiterea elevilor în învăţământul liceal prin concurs, vârsta maxima de 17 ani pentru înscrierea la concursul de admitere în învăţământul liceal de zi, absolvirea liceului cu diploma de bacalaureat pentru a putea participa la admiterea în învăţământul universitar etc.), fără a avea semnificatia unor restringeri la exercitarea dreptului.4. Prevederile art. 123 din lege sunt criticate, sub aspectul constituţionalităţii, întrucît "violeaza art. 32 alin. (3) din Constituţie". În acest sens, se afirma ca prin prevederile menţionate "se limitează la grupe, clase, secţii sau şcoli învăţământul în limbile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale". Se pare ca, în realitate, sunt vizate prevederile art. 119 alin. (1) din lege. Textul atacat a fost însă preluat greşit. Art. 119 alin. (1) prevede următoarele: "În funcţie de necesităţile locale, se pot organiza, la cerere şi în condiţiile legii, grupe, clase, secţii sau şcoli cu predare în limbile minorităţilor naţionale". Aceste prevederi ar contraveni, în opinia autorilor sesizarilor, nu numai celor stabilite de art. 32 alin. (3) din Constituţie, dar şi celor înscrise în art. 1 pct. 1 din Convenţia privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului, ratificată de România prin Decretul nr. 149 din 14 decembrie 1960, semnificind o "discriminare" intemeiata pe "limba" şi pe "origine naţionale". Aceasta, întrucît se exclude "posibilitatea infiintarii instituţiilor de învăţământ superior (universitar) cu limba de predare în limbile persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale".În sensul convenţiei, termenul "discriminare" cuprinde "orice distincţie, excludere, limitare sau preferinta care are ca obiect sau ca rezultat suprimarea sau alterarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte învăţământul". Prevederile art. 119 alin. (1) din lege nu numai că nu pot avea ca rezultat "suprimarea sau alterarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte învăţământul", ci chiar asigura o asemenea egalitate, din moment ce se prevede expres posibilitatea organizării de grupe, clase, secţii sau şcoli cu predarea în limbile minorităţilor naţionale. Cît priveşte învăţământul superior, urmează a fi observate prevederile art. 118 din lege, care recunosc dreptul persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale "sa studieze şi să se instruiască în limba maternă la toate nivelurile şi formele de învăţământ", prevederile art. 122 alin. (2) din lege, care inlesnesc în învăţământul medical universitar, în cadrul secţiilor existente, continuarea pregătirii de specialitate în limba maternă, prevederile art. 123 din lege, care permit, în învăţământul universitar de stat, organizarea de grupe şi secţii cu predarea în limba maternă, pentru pregătirea personalului necesar în activitatea didactica şi cultural-artistică.Aprecierea acestor prevederi sau a altora, care au ca obiect reglementarea dreptului persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învaţă în limba lor maternă şi a dreptului de a putea fi instruite în această limbă, trebuie însă să se facă şi din perspectiva Convenţiei-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, ratificată de România prin Legea nr. 33 din 29 aprilie 1995. Reţin atenţia prevederile art. 14 din Convenţia-cadru, care, postulând angajamentul părţilor de a recunoaşte "dreptul oricărei persoane aparţinând unei minorităţi naţionale de a învaţă limba sa minoritara", precizează totodată formele, condiţiile şi limitele realizării acestui drept, satisfacute prin prevederile Legii învăţământului.5. Prevederile art. 126 alin. (1) din lege, în realitate însă cele ale art. 122 alin. (1), sunt considerate neconstituţionale, prin evocarea art. 32 alin. (3) din Constituţie şi a art. 1 pct. 1 din Convenţia privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului, deoarece ele "exclud instruirea în limbile minorităţilor naţionale, în cadrul învăţământului de stat profesional, liceal-tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan, cît şi în învăţământul postliceal". Or, dimpotriva, art. 122 alin. (1) din lege prevede că, în învăţământul de stat profesional, liceal, tehnic, economic, administrativ, agricol, silvic, agromontan, cît şi în învăţământul postliceal, pregătirea de specialitate se face în limba română, dar "asigurindu-se, în funcţie de posibilităţi, însuşirea terminologiei de specialitate şi în limba maternă". Aceasta din urma precizare, astfel cum ea a fost circumstantiata, este neîndoielnic rezonabila, ţinând seama atât de specificul acestor tipuri de învăţământ, cît şi de diversitatea minorităţilor naţionale din rindul cărora provin elevii.6. Art. 126 alin. (2) din lege, de fapt art. 122 alin. (2) a fost de asemenea considerat neconstitutional prin prevederile sale, întrucît "limitează dreptul de instruire în limbile minorităţilor naţionale la învăţământul medical în cadrul secţiilor existente". Considerarea acestor prevederi ca neconstituţionale este vadit eronată, căci, în sensul art. 84 alin. (1) din lege, prin "secţie" urmează să se înţeleagă un element al structurii facultăţii.7. Pentru considerente identice cu cele anterioare au fost calificate ca neconstituţionale prevederile art. 127 din lege, în realitate fiind însă astfel calificate prevederile art. 123 din lege, spunindu-se ca şi ele "limitează dreptul de instruire în limbile minorităţilor naţionale" numai la "pregătirea personalului necesar în activitatea didactica şi cultural-artistică". Într-adevăr, potrivit art. 123 din lege: "În învăţământul universitar de stat se pot organiza, la cerere şi în condiţiile prezentei legi, grupe şi secţii cu predarea în limba maternă pentru pregătirea personalului necesar în activitatea didactica şi cultural-artistică".Urmează mai întâi să se observe ca prevederile acestui articol corespund întocmai celor ale art. 4 lit. d) din Convenţia privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului, invocată în sesizări pentru a se demonstra neconstituţionalitatea prevederilor arătate. Convenţia a obligat, între altele, statele semnatare "să asigure fără discriminare pregătirea pentru profesiunea didactica". Mai mult însă, Legea învăţământului asigura pregătirea personalului necesar şi pentru activitatea cultural-artistică. Ţinând seama de natura specifică a acestor activităţi, posibilitatea de a se crea asemenea grupe şi secţii răspunde unor cerinţe indeniabile. Textul nu trebuie însă interpretat parcelar, pentru a deduce astfel "limitarea dreptului de instruire în limbile minorităţilor naţionale", abstractie făcând de faptul ca prin alte prevederi ale legii sunt deschise aceleaşi posibilităţi. Organizarea unor asemenea grupe şi secţii "la cerere" este deplin justificată. Numai astfel constituirea grupelor şi a secţiilor cu predarea în limba maternă poate corespunde nevoilor reale. Totodată, astfel se da expresie prevederilor art. 3 pct. 1 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, potrivit cărora orice persoană aparţinând unei minorităţi naţionale are dreptul sa aleagă liber dacă să fie tratata sau nu ca atare.8. Neconstituţionalitatea prevederilor art. 128 din lege, în realitate cele ale art. 124, consta, în opinia autorilor sesizarilor, în faptul ca astfel "se ingreuiaza accesul la diferite tipuri şi grade de învăţământ şi în consecinţa constituie o discriminare, în sensul art. 1 pct. 1 – 2 din Convenţia ratificată prin Decretul nr. 149/1960". Se considera, de asemenea, ca prin aceleaşi prevederi "se mai încalcă şi angajamentul asumat prin art. 12 pct. 3 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale", convenţie care "face parte din categoria actelor normative vizate prin art. 20 din Constituţie".Art. 124 din lege prevede următoarele: "În învăţământul de toate gradele, concursurile de admitere şi examenele de absolvire se susţin în limba română. Concursuri de admitere şi examene de absolvire pot fi susţinute în limba maternă la şcolile, clasele şi specializările la care predarea se face în limba maternă respectiva, în condiţiile prezentei legi". Comparând prevederile legii cu obiecţia de neconstituţionalitate, rezultă ca enuntul din sesizări ignora faptul ca, în condiţiile art. 124 din lege, concursurile de admitere şi examenele de absolvire pot fi susţinute şi în limba maternă.Susţinerea însă, ca regula, a concursurilor de admitere şi a examenelor de absolvire în limba română apare cu totul justificată. Potrivit art. 13 din Constituţie, în România, limba oficială este limba română. În sensul art. 14 paragraful 3 din Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, măsurile prevăzute în paragraful 2 al acestui articol se vor aplica "fără a se aduce atingere invataturii limbii oficiale ori predării în această limbă". Regula sustinerii concursurilor de admitere şi a examenelor de absolvire în limba română este însă în concordanta şi cu alte prevederi ale legii, potrivit cărora "Limba şi literatura română constituie o proba de concurs" [art. 25 alin. (4), art. 26 alin. (1) din lege], dar, mai înainte de toate, cu prevederile art. 12 alin. (2) din lege, potrivit cărora "organizarea şi conţinutul învăţământului nu pot fi structurate după criterii exclusiviste şi discriminatorii de ordin ideologic, politic, religios sau etnic".Prevederile art. 124 din lege nu afectează nici "principiul sanselor egale", din moment ce pregătirea în limba română este asigurata tuturor [art. 8 alin. (1) şi (3) din lege].9. Art. 124 alin. (2) din lege, în realitate art. 120 alin. (2) din lege, este considerat neconstitutional, întrucît "ingradeste dreptul asigurat prin art. 32 alin. (3) din Constituţie, privind instruirea în limba maternă". Art. 120 alin. (2) din lege prevede că, în învăţământul gimnazial şi liceal, Istoria românilor şi Geografia României se predau şi se examinează în limba română.Obiecţia de neconstituţionalitate are la baza acelaşi viciu de metoda: textul considerat ca neconstitutional a fost dislocat din sistemul celorlalte reglementări pe care le cuprinde art. 120 din lege. S-a ignorat faptul ca acelaşi articol prevede câteva măsuri complinitoare. Astfel, Limba şi literatura română se preda în învăţământul primar "după programe de învăţământ şi manuale şcolare elaborate în mod special pentru minoritatea respectiva"; în învăţământul primar, Istoria românilor şi Geografia României se predau în limba maternă; "în programele şi manualele de Istorie universala şi Istoria românilor se vor reflecta istoria şi tradiţiile minorităţilor naţionale din România"; "în învăţământul gimnazial se introduce, la cerere, ca disciplina de studiu, Istoria şi tradiţiile minorităţii naţionale, cu predare în limba maternă".II. Cu privire la neconstituţionalitatea unor prevederi prin care se reglementează autonomia universitarăUnele prevederi ale Secţiunii a 7-a din lege, privind "Autonomia universitară", s-au considerat a nu fi "în concordanta cu dispoziţiile art. 32 alin. (6) din Constituţie". În acest sens, au fost aduse în atenţie prevederile art. 95 alin. (3) art. 95 alin. (4) şi art. 96 alin. (2) din Legea învăţământului. Procedându-se la corectarea necesară, din cauza indicarii eronate a articolelor în discuţie, urmează a fi examinate prevederile art. 92 alin. (3) şi (4), precum şi ale art. 93 alin. (2) şi (3) din Legea învăţământului.Art. 32 alin. (6) din Constituţie prevede că "autonomia universitară este garantată".92 alin. (2) – (4) din lege precizează domeniile autonomiei universitare şi conţinutul acesteia. În contextul prevederilor legii sunt stabilite corelatiile necesare între conţinutul autonomiei universitare şi atribuţiile Ministerului Învăţământului, care, astfel cum precizează art. 141 alin. (1) din lege, "conduce sistemul naţional de învăţământ".1. Potrivit art. 92 alin. (3) din lege, autonomia universitară se realizează, între altele, prin "admiterea candidaţilor la studii, pe baza criteriilor generale stabilite de Ministerul Învăţământului", precum şi prin "stabilirea, împreună cu Ministerul Învăţământului şi cu alte autorităţi publice, agenţi economici, organizaţii profesionale şi patronale recunoscute la nivel naţional, a domeniilor în care se utilizează diplomele şi certificatele proprii emise". Necesitatea stabilirii unor "criterii generale pentru admiterea candidaţilor la studii" decurge logic din apartenenţa tuturor unităţilor şi instituţiilor de învăţământ la un "sistem naţional de învăţământ" [art. 15 alin. (1) din lege], precum şi din finalitatea comuna întregului sistem de învăţământ (art. 4 din lege). În fine, prevederile în discuţie din cuprinsul art. 92 alin. (2) trebuie corelate cu cele ale art. 1 din lege, care consacra "principiile învăţământului democratic" şi "drepturi egale de acces la toate nivelurile şi formele de învăţământ" pentru toţi cetăţenii. Având ca prim termen de referinţa prevederile art. 16 din Constituţie, care consacra egalitatea în drepturi "fără privilegii şi fără discriminări", criteriile generale pentru admiterea candidaţilor la studii nu pot fi decît unitare, aceleaşi la toate unităţile de învăţământ şi pentru toţi candidaţii.Stabilirea unor criterii diferite, la unele unităţi de învăţământ sau pentru unii dintre candidaţi, ar contraveni nu numai principiul constituţional al egalităţii în drepturi, dar şi unora dintre prevederile Convenţiei privind lupta împotriva discriminarii în domeniul învăţământului, având ca rezultat "alterarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte învăţământul" (art. 1 pct. 1 din Convenţie), alterarea egalităţii de posibilităţi şi de tratament în domeniul învăţământului" (art. 4 din convenţie).Autonomia universitară nu se poate situa în afară unui asemenea sistem de exigente.Stabilirea, împreună cu Ministerul Învăţământului şi cu alte autorităţi, agenţi sau organizaţii, a domeniilor în care se utilizează diplomele şi certificatele proprii emise de instituţiile de învăţământ superior" corespunde unor cerinţe de ordinul evidentei, între care: valorizarea uniforma a diplomelor şi certificatelor, sprijinirea titularilor de diplome şi certificate, în opţiunea acestora, la încheierea unor contracte de muncă, asigurarea concordanţei dintre specialitatea absolvenţilor şi domeniile de activitate economico-socială.2. Conform art. 92 alin. (4) din lege, "În plan financiar, autonomia universitară se realizează ca drept de gestionare, potrivit legii şi răspunderii personale, a fondurilor alocate de la buget sau provenite din alte surse, inclusiv a veniturilor realizate din taxele în valută de la studenţi şi cursanţi străini, potrivit criteriilor stabilite de comun acord cu Ministerul Învăţământului".Textul este în concordanta cu prevederile titlului VI din lege, din reglementarea căruia rezultă conjugarea principiului sistemului unitar de finanţare, de la bugetul de stat, a unităţilor de învăţământ, cu principiul descentralizării gestionării fondurilor alocate.Criteriile unitare de stabilire a taxelor în valută de la studenţi şi cursanţi străini previn, şi sub acest aspect, orice măsură discriminatorie între aceştia.Drepturile comunităţii universitare n-au fost însă nesocotite, din moment ce criteriile despre care se face vorbire la art. 92 alin. (4) din lege se stabilesc "de comun acord cu Ministerul Învăţământului". Or, "acordul" are ca rezultat emiterea unui act juridic complex, care are la baza egalitatea şi concordanta mai multor manifestări de voinţa.3. Astfel cum precizează art. 93 alin. (2) din lege, rectorul se alege de către senat şi se confirma prin ordin al ministrului învăţământului. Prevederile acestea au fost considerate neconstituţionale, întrucît "se stirbeste autonomia universitară". Este însă procedura îndeobşte admisă, care rezultă şi din celelalte prevederi ale art. 93 alin. (2), de validare a alegerilor de către un organ ierarhic superior sau de un organ anume constituit în acest scop. Confirmarea este necesară nu numai pentru verificarea respectării procedurilor democratice de alegere, instituite prin art. 93 alin. (1) din lege, dar şi pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru alegere: persoana să facă parte dintre membrii comunităţii universitare şi sa nu ocupe funcţia de rector mai mult de doua mandate succesive.4. Potrivit art. 93 alin. (3) din lege, ministrul învăţământului poate suspenda din funcţie, din motive justificate, pe rectorul instituţiei de învăţământ superior, de stat sau particular, acreditate. Prevederile art. 93 alin. (3) din lege au fost considerate neconstituţionale, pentru ca şi ele "constituie stirbiri ale autonomiei universitare", mai ales ca "sunt concepute atât pentru învăţământul universitar de stat, cît şi pentru cel particular".Dintr-un început, obiecţiunea ignora faptul ca sistemul naţional de învăţământ cuprinde, potrivit art. 15 alin. (2) din lege, şi unităţile şi instituţiile de învăţământ particulare, precum şi faptul ca exercitarea de către Ministerul Învăţământului a unora dintre atribuţiile prevăzute de art. 141 din lege presupune posibilitatea luării măsurilor corespunzătoare şi legale faţă de persoanele vinovate. Dar posibilitatea suspendării din funcţie a rectorului nu poate fi considerată ca prerogativa de natura "sa stirbeasca autonomia universitară", întrucît cel suspendat se poate adresa instanţei judecătoreşti, iar în sensul art. 93 alin. (2) din lege, rectorul poate fi revocat din funcţie numai de către senatul universitatii, prin aceeaşi procedura folosită la numire.III. Cu privire la neconstituţionalitatea unor prevederi prin care se reglementează baza materială a învăţământului1. Sunt considerate neconstituţionale prevederile art. 171 alin. (1) din lege, care "violeaza art. 41 şi 135 din Constituţie, atunci când prevăd ca baza materială a învăţământului de stat consta din întreg activul patrimonial al Ministerului Învăţământului, al instituţiilor şi unităţilor de învăţământ şi de cercetare ştiinţifică din sistemul de învăţământ existent la data intrării în vigoare a legii."De fapt, sunt reproduse astfel, parţial, prevederile art. 166 alin. (1) din lege şi acestea urmează să fie verificate sub aspectul constituţionalităţii."Legea – se spune în motivarea obiectiei de neconstituţionalitate – nu face nici o diferentiere sub aspectul asigurării bazei materiale, deşi provenienţă spaţiilor pentru procesul de învăţământ, bibliotecilor, staţiunilor didactice şi de cercetare, atelierelor şcolare, fermele didactice, gradinilor botanice, terenurilor agricole, căminelor, internatelor etc. , trebuia sa fi antrenat tratament legislativ diferenţiat, din moment ce Constituţia garantează dreptul de proprietate şi creanţele asupra statului". Multe din bunurile care în prezent aparţin bazei materiale a învăţământului de stat – se arata în continuare – "au fost luate de statul comunist prin desfiinţarea învăţământului particular şi a celui confesional", asa încât "prin reinfiintarea acestor forme de învăţământ era de asteptat să se facă şi retrocedarea drepturilor cotropite". Dar, în locul restituirii bunurilor către adevaratii proprietari, "prin dispoziţia luată s-a făcut o noua naţionalizare, măsura care este vadit neconstitutionala".Într-adevăr, art. 41 alin. (1) din Constituţie garantează dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului. Astfel cum constant a decis Curtea Constituţională (de exemplu, prin Decizia nr. 4 din 3 iulie 1992, Decizia nr. 3 din 2 februarie 1993, Decizia nr. 23 din 27 aprilie 1993, Decizia nr. 127 din 16 noiembrie 1994, Decizia nr. 134 din 6 decembrie 1994), în conformitate cu regimul constituţional al dreptului de proprietate instituit prin Constituţie, naţionalizarea este o măsura neconstitutionala. Dar suprematia dispoziţiilor constituţionale, prevăzută de art. 51 din Constituţie, se aplică exclusiv legilor şi altor reglementări în vigoare sub imperiul Constituţiei actuale. Pe baza acestui criteriu, nu se poate constata violarea de către o lege anterioară Constituţiei actuale a unor reguli instituite de aceasta Constituţie. Prin aplicarea criteriului ierarhic al supremaţiei Constituţiei faţă de o lege anterioară ar insemna să se confere regimului constituţional actual un efect retroactiv, cu încălcarea principiului neretroactivitatii legilor, prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituţie.În considerarea supremaţiei Constituţiei şi a principiului neretroactivitatii, o lege poate fi apreciată numai în funcţie de regimul constituţional sub imperiul căruia ea a fost adoptată, inclusiv în ce priveşte posibilitatea controlului constituţionalităţii ei.2. S-a considerat, de asemenea, ca baza materială la care se referă art. 171 alin. (3) din lege, în realitate art. 166 alin. (3) din lege, "realizată din fondurile instituţiilor şi întreprinderilor de stat", ar fi trebuit "să se atribuie acestor instituţii sau societăţi comerciale şi sa nu se reintegreze în patrimoniul Ministerului Învăţământului".Faţa de aceasta obiectie de neconstituţionalitate, sunt reiterabile unele dintre considerentele arătate în legătură cu regimul juridic al proprietăţii şi consecinţele ce decurg din conflictul intertemporal dintre legi.Dar, astfel cum a fost formulată obiecţia, ea evoca nu o problemă de neconstituţionalitate, ci una de oportunitate legislativă, a carei apreciere nu aparţine competentei Curţii Constituţionale.IV. Cu privire la neconstituţionalitatea prevederilor art. 9 alin. (1) din Legea învăţământuluiArt. 9 alin. (1) din lege prevede următoarele: "Planurile învăţământului primar, gimnazial, liceal şi profesional includ religia ca disciplina şcolară. În învăţământul primar religia este disciplina obligatorie, în învăţământul gimnazial este opţională, iar în învăţământul liceal şi profesional este facultativă. Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea".Obiecţia de neconstituţionalitate priveşte numai cea de-a doua teza din cuprinsul art. 9 alin. (1), anume faptul ca în învăţământul primar "religia este disciplina obligatorie". Prin aceasta – se arata în sesizare – sunt incalcate: a) prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie referitoare la principiul "liberei dezvoltări a personalităţii umane"; b) prevederile art. 26 alin. (2) din Constituţie, care consacra "dreptul persoanei fizice de a dispune de ea însăşi"; c) prevederile art. 29 alin. (1) şi (2) din Constituţie, "care se referă la libertatea de constiinta"; d) prevederile art. 45 alin. (5) din Constituţie, "care se referă la obligaţia autorităţilor publice de a contribui la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politica, socială, economică, culturală şi sportiva a tarii".Prevederile contestate sub aspectul constituţionalităţii urmează a fi examinate prin prisma câtorva norme cuprinse în legea fundamentală, precum şi în Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, în pacte şi în convenţii internaţionale, care sunt direct incidente. Astfel, potrivit art. 32 alin. (7), teza finala din Constituţie, "în şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege"; potrivit art. 29 alin. (1), teza finala din Constituţie, "nimeni nu poate fi constrîns sa adopte o opinie ori sa adere la o credinţa religioasă, contrare convingerilor sale"; potrivit art. 29 alin. (6) din Constituţie, "părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine". În sensul art. 18 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, orice om are dreptul la libertatea gândirii, de constiinta şi religie, acest drept incluzind libertatea de a-şi schimba religia sau convingerea, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea şi prin învăţătura; art. 18 alin. (1) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice cuprinde o reglementare identică, dar, în alin. 2, se mai adauga ca "nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putind aduce atingere libertăţii sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa"; prin art. 13 pct. 3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, statele-părţi la acest pact s-au angajat să respecte libertatea părinţilor şi, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de "a asigura educaţia religioasă şi morala a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri"; art. 9 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului cuprinde o reglementare similară cu cea din art. 18 al Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi cu cea din art. 18 alin. (1) al Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.În esenta, toate aceste prevederi din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului din pacte şi convenţii internaţionale sunt reluate de art. 29 alin. (1) şi alin. (6) din Constituţia României.Asa fiind, prevederile art. 9 alin. (1) din Legea învăţământului nu pot fi interpretate decît în stricta conformitate cu cele ale art. 29 din Constituţie, în sensul cărora "nimeni nu poate fi constrîns sa adopte o opinie ori sa adere la o credinţa religioasă contrare convingerilor sale" şi "părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine". O alta interpretare ar fi vadit neconstitutionala.Art. 9 alin. (1), teza finala din Legea învăţământului, permite însă o interpretare conformă prevederilor constituţionale: Elevul, cu acordul părintelui sau tutorelui legal instituit, alege pentru studiu religia şi confesiunea". Dreptul de "a alege" semnifica şi posibilitatea de a nu avea nici o opţiune religioasă. Iar "alegerea", cu "acordul părintelui sau al tutorelui legal instituit", asigura dreptul reprezentanţilor legali ai copilului de a decide, potrivit propriilor convingeri, în legătură cu educaţia copiilor minori, ca expresie a autorităţii părinteşti.Introducerea în învăţământul primar a religiei, ca "disciplina obligatorie", nu înseamnă obligativitatea religiei pentru elevi, nesocotindu-se dreptul părintelui sau al tutorelui de a asigura educaţia copiilor minori potrivit propriilor convingeri. Prin coroborarea tezei a doua cu cea finala din structura art. 9 alin. (1) rezultă ca "obligativitatea" priveşte includerea religiei ca disciplina în planurile de învăţământ, religia şi confesiunea raminind să fie alese sau nu.Prevederile art. 9 alin. (1) din Legea învăţământului sunt deci constituţionale, sub rezerva respectării dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi alin. (6) din Constituţie.Având în vedere considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 26 alin. (2), art. 29 alin. (1), (2) şi (6), ART.. 32 alin. (2), (3) şi (6), art. 41, art. 45 alin. (5) şi art. 135 din Constituţie, precum şi ale prevederilor art. 144, lit. a) din Constituţie şi ale art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiD E C I D E:1. Prevederile art. 8 alin. (1), art. 92 alin. (3) şi (4), art. 93 alin. (2) şi (3), art. 118, art. 119 alin. (1), art. 120 alin. (2), art. 122 alin. (1) şi (2), art. 123, art. 124, art. 158 alin. (1) şi art. 166 alin. (1) şi (3) din Legea învăţământului sunt constituţionale.2. Prevederile art. 9 alin. (1) din Legea învăţământului sunt constituţionale numai dacă se respecta, conform art. 29 alin. (1) şi (6) din Constituţie, dreptul părinţilor sau tutorilor de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine.3. Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Deliberarea a avut loc la data de 18 iulie 1995 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonio Iorgovan, Lucian Stangu şi Victor Dan Zlatescu, judecători.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. IOAN MURARUMagistrat-asistentGabriela Dragomirescu–––––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește