DECIZIE nr. 718 din 24 octombrie 2006

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorKozsokar Gabor – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorŞerban Viorel Stănoiu – judecătorTudorel Toader – judecătorIon Tiucă – procurorClaudia-Margareta Krupenschi – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Arte Mercato” – S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 45.524/3/2005 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 16 martie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 45.524/3/2005, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Arte Mercato” – S.R.L. din Bucureşti într-o cauză civilă având drept obiect o contestaţie la o decizie de concediere.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Codul muncii încalcă prevederile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie referitoare la liberul acces la justiţie. În acest sens, se arată că, "în cazul litigiilor de muncă, sarcina probei aparţine angajatorului, care, în temeiul liberului acces la justiţie, poate ataca actul unilateral al angajatului de a pune capăt raporturilor sale de muncă prin demisie (în cazul de faţă, printr-o cerere reconvenţională), dar, fără a şti ce a stat la baza actului unilateral, trebuie să probeze netemeinicia acestuia. Mai mult, angajatorul nu poate stabili data de la care curge termenul de preaviz, la expirarea căruia va înceta contractul de muncă, această cerinţă nefiind obligatorie în notificare".În plus, în legătură cu art. 287 din Codul muncii, prin raportare la art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, apreciază că "este neconstituţională obligarea angajatorului de a proba şi alte acte unilaterale ale salariatului, orice argument nefiind potrivit faţă de egalitatea în faţa legii a unor subiecţi".Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile art. 79 alin. (1), (3) şi (7) din Codul muncii nu sunt contrare art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie referitor la liberul acces la justiţie. Dimpotrivă, consideră că acestea sunt în concordanţă cu prevederile art. 41 alin. (1) din Constituţie, care garantează salariaţilor libera alegere a locului de muncă. De asemenea, nici art. 287 din acelaşi Cod nu contravine prevederilor art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât, pe de o parte, prin reglementarea sarcinii probei nu se încalcă accesul liber la justiţie al angajatorului, iar, pe de altă parte, "în situaţia în care acesta este reclamant, chiar şi în situaţia formulării unei cereri reconvenţionale, atunci îi revine oricum sarcina probei, potrivit prevederilor art. 1169 din Codul civil".Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât argumentele autorului excepţiei ţin, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 79 din Legea nr. 53/2003, al căror conţinut, în opinia acestuia, nu permite angajatorului să stabilească momentul de la care curge termenul de preaviz al demisiei angajatului. Reglementările privind demisia, ca modalitate de încetare a contractului individual de muncă prin voinţa unilaterală a salariatului, prevăzute la art. 79 din Codul muncii, reprezintă o concretizare a principiului libertăţii muncii, consacrat de art. 41 alin. (1) din Constituţie, şi nu îngrădesc, în cazul angajatorului, exercitarea dreptului de acces la justiţie, statuat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea fundamentală. Consideră că „acesta are posibilitatea ca, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, să se adreseze instanţelor judecătoreşti competente în cazul producerii unei pagube materiale, determinate de nerespectarea de către salariat a obligaţiei de notificare a demisiei sau a obligaţiei de continuare a activităţii pe durata termenului de preaviz, situaţie în care angajatorului, în calitate de reclamant, fie şi în cadrul unei cereri reconvenţionale, îi revine desigur şi sarcina probei, conform regulii generale, prevăzute de art. 1169 din Codul civil, ce dispune că «Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească»”. Totodată, nici art. 287 din Legea nr. 53/2003 nu conţine norme contrare dreptului de acces liber la justiţie, deoarece nu instituie, aşa cum susţine autorul excepţiei, o discriminare pozitivă a salariatului. De altfel, în acest sens a statuat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 494/2004.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale. Astfel, reglementările cuprinse în art. 79 alin. (1), (3) şi (7) din Codul muncii referitoare la demisie nu încalcă în niciun fel dispoziţiile constituţionale privind accesul liber la justiţie, ci, dimpotrivă, dau expresie principiului constituţional al libertăţii muncii, consacrat de art. 41 alin. (1) din Constituţie.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 287 faţă de art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, se apreciază că nu îngrădesc liberul acces la justiţie, nu aduc atingere dreptului la un proces echitabil şi nu opresc părţile de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează, într-o societate democratică, procesul echitabil. De altfel, art. 287 din Codul muncii conţine norme de procedură care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, sunt prevăzute numai prin lege.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003. Acestea au următorul cuprins:– Art. 79 alin. (1), (3) şi (7): "(1) Prin demisie se înţelege actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz.[…](3) Salariatul are dreptul de a nu motiva demisia. […] … (7) Contractul individual de muncă încetează la data expirării termenului de preaviz sau la data renunţării totale ori parţiale de către angajator la termenul respectiv."; … – Art. 287: "Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare."Autorul excepţiei consideră că aceste dispoziţii legale încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că aceasta a fost ridicată într-o cauză în care angajatorul a refuzat înregistrarea demisiei salariatului şi ulterior a desfăcut disciplinar contractul individual de muncă al acestuia.În opinia autorului excepţiei, care în prezenta cauză este angajatorul, atât art. 79 alin. (1), (3) şi (7), cât şi art. 287 din Codul muncii încalcă art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, întrucât "în cazul litigiilor de muncă, sarcina probei aparţine angajatorului, care, în temeiul liberului acces la justiţie, poate ataca actul unilateral al angajatului de a pune capăt raporturilor sale de muncă prin demisie", dar, fără a şti ce a stat la baza actului unilateral, trebuie să probeze netemeinicia acestuia.Examinând aceste susţineri, Curtea constată că ele sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse, pentru următoarele considerente:1. O primă critică de neconstituţionalitate vizează art. 79 alin. (1), (3) şi (7) din Codul muncii, cuprins în secţiunea a 8-a "Demisia" din cap. V "Încetarea contractului individual de muncă". Potrivit art. 55 din Codul muncii, contractul individual de muncă poate înceta "de drept" – lit. a), "ca urmare a acordului părţilor, la data convenită de acestea" – lit. b), precum şi "ca urmare a voinţei unilaterale a uneia dintre părţi, în cazurile şi în condiţiile limitativ prevăzute de lege" – lit. c). Una dintre posibilităţile de încetare a contractului individual de muncă, ce cade sub incidenţa lit. c) a art. 55, este "Demisia". Aceasta este reglementată de art. 79 din Cod, care, la alin. (1), defineşte demisia ca fiind "actul unilateral de voinţă a salariatului care, printr-o notificare scrisă, comunică angajatorului încetarea contractului individual de muncă, după împlinirea unui termen de preaviz". Condiţiile în care angajatul poate avea iniţiativa încetării contractului de muncă prin demisie sunt prevăzute la alin. (2)-(7) ale aceluiaşi articol şi privesc termenul de preaviz, situaţia contractului de muncă în perioada preavizului, data încetării contractului de muncă, precum şi dreptul salariatului de a nu motiva demisia. Ca atare, Curtea constată că niciuna dintre dispoziţiile art. 79 din Cod nu justifică susţinerile autorului excepţiei, potrivit cărora, în esenţă, în cazul litigiilor de muncă, angajatorului îi revine sarcina probei, chiar şi în cazul demisiei.Dimpotrivă, contrar susţinerilor acestuia, alin. (2) al art. 79 prevede expres că "Refuzul angajatorului de a înregistra demisia dă dreptul salariatului de a face dovada acesteia prin orice mijloace de probă". Aşadar, pentru situaţiile în care, ca în speţă, angajatorul refuză înregistrarea demisiei, sarcina de a dovedi, prin orice mijloc de probă, iniţiativa de a înceta contractul de muncă prin demisie revine salariatului.Aşa fiind, Curtea constată că dispoziţiile criticate referitoare la încetarea contractului individual de muncă pe calea demisiei salariatului nu îngrădesc, sub niciun aspect, posibilitatea angajatului de a se adresa justiţiei, în condiţiile art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie. De altfel, susţinerea este contrazisă chiar prin ridicarea prezentei excepţii de neconstituţionalitate în faţa Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal şi sesizarea Curţii cu soluţionarea ei.2. Aceleaşi critici de neconstituţionalitate sunt formulate de către autorul excepţiei şi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 287 din Codul muncii, care prevăd că "Sarcina probei în conflictele de muncă revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfăţişare".Curtea constată că prevederile art. 287 din Codul muncii au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, în esenţă, cu aceeaşi motivare – discriminarea şi defavorizarea angajatorului în raport cu salariaţii – şi cu invocarea încălcării accesului liber la justiţie. Astfel, prin Decizia nr. 494 din 11 noiembrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 18 ianuarie 2005, Curtea, respingând excepţia, a reţinut că dispoziţiile art. 287 din Cod „reprezintă norme de procedură care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, se stabilesc prin lege”, precum şi că „salariatul şi angajatorul sunt două părţi ale conflictului de muncă, situate pe poziţii opuse şi cu interese contrare, situaţia lor diferită justificând, în anumite privinţe, şi tratamentul juridic diferenţiat. Angajatorul este cel care deţine documentele şi toate celelalte probe pertinente pentru elucidarea conflictului şi pentru stabilirea drepturilor şi obligaţiilor părţilor raportului juridic de muncă, fiind necesară şi firească obligaţia acestuia de a prezenta aceste probe”.În lipsa unor elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii în materie, cele statuate în decizia indicată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (1), (3) şi (7) şi ale art. 287 din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Arte Mercato” – S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 45.524/3/2005 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ şi fiscal.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 octombrie 2006.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Claudia-Margareta Krupenschi–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește