DECIZIE nr. 70 din 27 februarie 2001

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu alta destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorGabriela Ghita – procurorMihai Paul Cotta – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu alta destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, excepţie ridicată de Nicoleta Acasandrei în Dosarul nr. 2.846/2000 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 6 februarie 2001 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 20 februarie 2001 şi apoi la 27 februarie 2001.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 21 septembrie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 2.846/2000, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu alta destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, excepţie ridicată de Nicoleta Acasandrei într-o cauza civilă având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a unei locuinţe, încheiat de autorul excepţiei cu Societatea Comercială „Orizont” – S.A. din Bucureşti.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca prevederile art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992, republicată, contravin prevederilor art. 16 alin. (1) şi (2), ale art. 41 alin. (1) şi (2) şi ale art. 135 alin. (1), (2) şi (3) din Constituţie. În acest sens se arata ca dispoziţia legală criticata „încalcă flagrant dispoziţiile constituţionale referitoare la egalitatea în drepturi în faţa legii, protecţia proprietăţii private şi dispoziţiile referitoare la proprietate”, întrucât pentru culpa civilă a uneia dintre părţile contractante prevede o sancţiune drastica şi faţă de cealaltă parte, chiar dacă aceasta nu are nici o culpa. Se susţine totodată ca orice sancţiune civilă are la baza ideea de vinovăţie a părţilor raportului juridic, în sensul că partea vinovata este pasibila de sancţiunea prevăzută de lege; nici o lege nu stabileşte însă ca pentru culpa uneia dintre părţi trebuie să răspundă cealaltă parte.Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, exprimandu-şi opinia, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate ridicată este intemeiata.Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992, republicată, nu este intemeiata, întrucât dispoziţia legală criticata nu încalcă prevederile constituţionale invocate. În motivarea acestui punct de vedere se considera ca, „În temeiul principiului retroactivitatii efectelor nulităţii şi al principiului restitutio în integrum, părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care contractul nu s-ar fi încheiat, consacrandu-se regula de drept potrivit căreia tot ce s-a executat în baza unui act anulat trebuie restituit”. Se mai arata ca în cazul nulităţii „contractul nu este valabil din momentul încheierii lui”, deci trebuie restabilita situaţia din acel moment.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Critica de neconstituţionalitate are ca obiect prevederile art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu alta destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 264 din 15 iulie 1998. Prin art. 19 din această lege sunt sancţionate cu nulitate absolută contractele de vânzare-cumpărare de locuinţe sau de spaţii cu alta destinaţie, încheiate cu încălcarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie şi ale Legii nr. 85/1992. În alin. 3 al aceluiaşi articol se reglementează sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru constatarea nulităţii, precum şi restabilirea situaţiei anterioare prin restituirea preţului de vânzare, dar cu reţinerea chiriei aferente perioadei de la contractare şi până la restituire. În sfârşit, teza finala a acestui alineat, considerată de autorul excepţiei ca fiind neconstitutionala, prevede că „Sumele restituite nu sunt purtătoare de dobânzi şi nici nu se actualizează”.Dispoziţiile constituţionale invocate de autorul excepţiei ca fiind incalcate prin textul de lege criticat sunt următoarele:– Art. 16 alin. (1) şi (2): "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.(2) Nimeni nu este mai presus de lege."; … – Art. 41 alin. (1) şi (2): "(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului sunt garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor."; … – Art. 135 alin. (1), (2) şi (3): "(1) Statul ocroteşte proprietatea.(2) Proprietatea este publică sau privată. … (3) Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale". … Analizând susţinerea autorului excepţiei, potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin principiului constituţional al egalităţii în faţa legii şi a autorităţilor publice, Curtea constata ca prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie nu pot fi aplicate în mod direct în prezenta cauza, întrucât ele statuează egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice a "cetăţenilor", fără a se referi însă la relaţiile dintre cetăţeni şi persoane juridice, precum în speta.Nu sunt incidente în cauza nici prevederile alin. (2) şi (3) ale art. 135 din Constituţie, care se referă la clasificarea proprietăţii în "publică sau privată", precum şi la categoriile de titulari ai proprietăţii publice.Asa fiind, excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie examinata prin raportare la dispoziţiile constituţionale ale art. 41 alin. (1) şi (2), referitoare la garantarea dreptului de proprietate şi la ocrotirea "în mod egal de lege" a proprietăţii private "indiferent de titular".Sub acest aspect Curtea retine ca desfiinţarea unui contract de vânzare-cumpărare prin constatarea nulităţii absolute a acestuia impune restabilirea situaţiei existente la data încheierii contractului şi aplicarea principiului restitutio în integrum. Aceasta presupune ca fiecărei părţi a contractului sa i se restituie integral şi la valoarea reală tot ceea ce a prestat în temeiul contractului desfiinţat. Alin. 3 al art. 19 din Legea nr. 85/1992, republicată, respecta acest principiu numai în privinta drepturilor societăţii comerciale vanzatoare care reprimeste atât locuinta, cat şi beneficiul nerealizat în perioada în care locuinta a fost folosită de cumpărător, şi anume sub forma chiriei; pe de altă parte, cumpărătorul reprimeste numai suma de bani efectiv plătită cu titlu de preţ, din care se retine chiria aferentă (al carei cuantum, prin acumulare în timp, ar putea fi chiar mai mare decât preţul plătit pentru locuinta), fără a avea dreptul la actualizarea preţului, în sensul de a se tine seama de deprecierea ca urmare a inflaţiei a valorii reale a sumei de bani remise de el la încheierea contractului, şi nici dreptul la acordarea, sub forma dobânzii, a beneficiului nerealizat în decursul perioadei în care nu a folosit aceşti bani. Rezultă deci ca vânzătorul se bucura de protecţia deplina a proprietăţii sale, pe când cumpărătorul suferă o semnificativă pierdere patrimonială.Curtea observa ca, prin ipoteza, calitatea de vânzător revine întotdeauna unei societăţi comerciale cu capital integral de stat, iar aceea de cumpărător uneia sau mai multor persoane fizice. În aceste condiţii Curtea constata ca teza finala a art. 19 alin. 3 din Legea nr. 85/1992, republicată, îi favorizează pe titularii proprietăţii private de stat în raport cu titularii proprietăţii private particulare şi prin aceasta încalcă prevederile art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituţie, conform cărora „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”.Având în vedere dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte", Curtea retine ca prevederile art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie trebuie interpretate şi aplicate în concordanta cu prevederile art. 1 alin. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: "Orice persoană fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional."Într-o asemenea interpretare Curtea constata ca principiul constituţional al ocrotirii în mod egal a proprietăţii private trebuie respectat în privinta oricăror drepturi patrimoniale, a oricăror "bunuri".Sub acest aspect Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prin jurisprudenta sa, a interpretat în mod extensiv notiunile de "bunuri" şi "proprietate", conferindu-le acestora un sens specific dreptului internaţional al drepturilor omului. Astfel Curtea Europeană a statuat ca "noţiunea de «bunuri» (în limba engleza, «possessions», în limba franceza, «biens») din prima teza a art. 1 alin. 1 are un înţeles autonom, independent de clasificarea existenta în dreptul naţional" (cazul "Ex-Regele şi alţii împotriva Greciei", 2000). Acest sens "nu este limitat la dreptul de proprietate asupra bunurilor corporale. […] anumite alte drepturi şi interese patrimoniale pot, de asemenea, constitui «drept de proprietate» şi deci «bunuri», în sensul acestei dispoziţii" (cazul "Beyeler împotriva Italiei", 2000). De asemenea, în speta "Gasus Dosier und Fordertechnik GmbH împotriva Olandei", 1996, pentru a se determina incidenţa prevederilor art. 1, s-a decis ca "este deci indiferent dacă dreptul societăţii comerciale Gasus […] este considerat ca fiind un drept de proprietate sau ca o garanţie reală". Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut, în cazul "Van Marle şi alţii împotriva Olandei", 1986, ca: "[…] Într-adevăr, clientela se analizează ca o valoare patrimonială, deci ca un bun în sensul primei fraze a art. 1, text care devine aplicabil în speta". Totodată, în cazul "Iatridis împotriva Greciei", 1999, s-a arătat ca reclamantul "exploatase cinematograful timp de 11 ani, fără nici o imixtiune din partea autorităţilor, în baza unui contract de închiriere, valabil din punct de vedere formal; ca rezultat al acestei exploatări, el şi-a creat o clientela, care constituie un «bun» […]. Deşi reclamantul deţine doar un drept de folosinţă asupra localului, iar imixtiunea autorităţilor nu reprezintă nici expropriere şi nici restrangere a exerciţiului dreptului de proprietate, aceasta situaţie intra totuşi sub incidenţa art. 1 alin. 1 teza întâi". Mai mult, în cazul "Pressos Compania Naviera S.A. şi alţii împotriva Belgiei", 1995, s-a decis ca "dreptul la despăgubiri se naşte o dată cu producerea prejudiciului. Un drept de creanta de aceasta natura constituie un «bun» şi deci reprezintă un «drept de proprietate» în înţelesul avut în vedere de art. 1 alin. 1 teza întâi. În consecinţa, aceasta dispoziţie este aplicabilă în cazul de faţa".Pe baza considerentelor expuse Curtea Constituţională constata ca dispoziţiile art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992, referitoare la neacordarea dobânzilor, precum şi la neactualizarea preţului restituit ca urmare a constatării nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare a locuinţei, sunt contrare prevederilor art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituţie („Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”), iar excepţia de neconstituţionalitate ridicată este intemeiata, urmând să fie admisă.Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Admite excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 19 alin. 3 teza finala din Legea nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu alta destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, excepţie ridicată de Nicoleta Acasandrei în Dosarul nr. 2.846/2000 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, şi constata ca dispoziţia „Sumele restituite nu sunt purtătoare de dobânzi şi nici nu se actualizează” este neconstitutionala.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 februarie 2001.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Mihai Paul Cotta––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește