DECIZIE Nr. 70*) din 20 iunie 1994

Notă …
*) Definitivă prin nerecurare. Viorel Mihai Ciobanu – preşedinteMihai Constantinescu – judecătorAntonie Iorgovan – judecătorFlorentina Geangu – magistrat-asistent.Completul de judecată, convocat potrivit prevederilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata: Prin Încheierea din 9 martie 1994, pronunţată în Dosarul nr. 1546/1994, Judecătoria Sectorului 2, Bucureşti, a sesizat din oficiu Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederii art. I pct. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 12/1994, pe motiv ca aceasta prevedere a fost emisă prin exces de putere, cu încălcarea limitelor abilitarii acordate prin Legea nr. 4/1994. În acest sens, se susţine ca, modificîndu-se art. 37 din Legea nr. 32/1968, prin precizarea obligaţiei de citare şi a organului care a aplicat sancţiunea sau a altor persoane interesate, s-ar fi reglementat mai mult decît o problemă „de competenţa de rezolvare a plângerilor”, cu care fusese investit Guvernul prin legea de abilitare. În baza art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 au fost solicitate puncte de vedere celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Guvernul, în punctul sau de vedere, susţine ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată întrucît prin modificarea art. 37 din Legea nr. 32/1968, în sensul obligării instanţei de a cita atât pe cel care a făcut plîngerea, cît şi organul care a aplicat sancţiunea, se asigura aplicarea principiului contradictorialităţii, specific procesului civil, care este de natura sa garanteze o justa soluţionare a cauzei. În consecinţa, se apreciază ca modificarea adusă art. 37 din Legea nr. 32/1968 prin Ordonanţa Guvernului nr. 12/1994 nu depăşeşte puterile conferite acestuia prin Legea nr. 4/1994, care trebuie interpretată atât în spiritul, cît şi în litera ei. Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat punctul lor de vedere. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinînd încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederea de la art. I pct. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 12/1994, Legea nr. 4/1994, precum şi dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele: Prin art. 1 lit. n) din Legea nr. 4/1994, Guvernul a fost abilitat de a emite ordonanţe cu privire la modificarea Legii nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, sub aspectul majorării limitelor amenzilor pentru contravenţiile de competenţa Guvernului şi modificării acestor limite între 50.000 şi 1.000.000 lei, precum şi al modificării competentei de rezolvare a plângerilor. În temeiul legii de abilitare, Guvernul a emis Ordonanţa nr. 12 din 14 ianuarie 1994, prin care a modificat unele dispoziţii ale Legii nr. 32/1968. În acest sens, prin dispoziţiile art. I pct. 3 al ordonanţei a fost modificat art. 37 din Legea nr. 32/1968 astfel: „Plîngerea împreună cu dosarul cauzei se trimite de îndată judecătoriei competente, care citeaza pe cel care a făcut plîngerea, organul care a aplicat sancţiunea, precum şi orice altă persoană în măsura să contribuie la rezolvarea justa a cauzei”. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca prin modificarea art. 37 din Legea nr. 32/1968, Guvernul a depăşit limitele abilitarii acordate de Legea nr. 4/1994, care se referă numai la cuantumul amenzii şi competenţa de rezolvare a plângerilor, or citarea este o problemă de procedura. Curtea constata ca, într-adevăr, abilitarea acordată Guvernului prin Legea nr. 4/1994 se referă la cuantumul amenzii şi la competenţa de soluţionare a plângerilor şi ca citarea este o problemă de procedura. De asemenea, Curtea constata ca art. 37 din Legea nr. 32/1968, în forma anterioară Ordonanţei Guvernului nr. 12/1994, reglementa exclusiv obligaţia de citare a celui care a formulat plîngerea. Aceasta limitare a citarii numai în ce priveşte contestatorul era însă neconstitutionala şi deci abrogată potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie. Instituind, implicit, interdicţia citarii agentului constatator, ca şi a altor persoane care ar putea să contribuie la soluţionarea plingerii, prevederea respectiva reprezenta o limitare neconstitutionala a dreptului de apărare prevăzut la art. 24 şi a liberului acces la justiţie prevăzut la art. 21 din Constituţie, precum şi a insesi ideii de justiţie care, în contenciosul rezultat din aplicarea unei contravenţii, presupune, în mod necesar, respectarea, fără nici o restrictie, a principiului contradictorialităţii. Soluţionarea plingerii împotriva unei contravenţii impune participarea agentului constatator, deoarece contradictorialitatea este între acesta şi contravenient. De aceea este necesară garantarea posibilităţii de a-şi justifica măsura luată. Altminteri, dreptul sau la apărare este încălcat. De asemenea, liberul acces la justiţie presupune asigurarea posibilităţii participării agentului autorităţii publice la soluţionarea litigiului, în vederea apărării intereselor legitime în virtutea cărora a luat măsura sanctionatoare. În acelaşi timp, contradictorialitatea de care depinde realizarea justiţiei implica şi participarea oricărei alte persoane ce ar putea contribui la soluţionarea cauzei, deoarece o determinanta esenţială a infaptuirii justiţiei este aflarea adevărului şi elucidarea tuturor aspectelor necesare pentru corecta aplicare a legii. Pentru toate aceste motive, în forma sa anterioară Ordonanţei Guvernului nr. 12/1994, art. 37 din Legea nr. 32/1968 era în contradictie cu dispoziţiile constituţionale menţionate, astfel încât, în litigiile determinate de contestarea unei contravenţii, singura soluţie conformă Constituţiei este aplicarea regulii de drept comun. De aceea art. I pct. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 12/1994 nu face decît sa exprime o soluţie care, dacă nu ar fi consacrat-o, ar fi fost aceeaşi. Or, nu poate fi neconstitutionala o prevedere care da expresie unor cerinţe constituţionale. Este adevărat ca abilitarea se referea exclusiv la cuantumul amenzii şi la competenţa de soluţionare a plângerilor, dar toate aceste aspecte priveau nemijlocit Legea nr. 32/1968, pe care Guvernul, modificind-o, nu putea sa nu constate ca regula anterioară de citare exclusiv a contestatorului este neconstitutionala şi, deci, abrogată conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, ceea ce atrage aplicarea dreptului comun, deoarece altminteri ar fi însemnat ca, deşi modifica actul ce cuprindea prevederea respectiva, sa lase ca ea să-şi producă în continuare efecte, în contradictie evidenta cu dispoziţiile constituţionale. În consecinţa, Guvernul, precizînd obligaţia de citare, era îndreptăţit sa coreleze prevederile art. 37 din Legea nr. 32/1968 cu cerinţele Constituţiei. De altfel, cu privire la neconstituţionalitatea art. 37 din Legea nr. 32/1968, în forma sa anterioară Ordonanţei Guvernului nr. 12/1994, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 8/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 9 mai 1994, în sensul că aceasta prevedere este neconstitutionala şi ca numai prin modificarea ei, prin ordonanţa sus-menţionată, cerinţele art. 21 şi 23 din Constituţie şi ale principiului contradictorialităţii au fost respectate. Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 lit. A. c), al art. 24 alin. (2) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, în unanimitate, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge ca vadit nefondata excepţia de neconstituţionalitate a art. I pct. 3 din Ordonanţa Guvernului nr. 12/1994, invocată, din oficiu, de Judecătoria Sectorului 2, Bucureşti. Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunţată la 20 iunie 1994. PREŞEDINTE,prof. univ. dr. Viorel Mihai CiobanuMagistrat-asistent,Florentina Geangu–––––––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește