DECIZIE nr. 7 din 9 februarie 2009

pentru examinarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind admisibilitatea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, din perspectiva îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 160^2 alin. 1 teza ultimă, respectiv art. 160^4 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală



Dosar nr. 36/2008Sub preşedinţia domnului prof. univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind admisibilitatea cererilor de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune, din perspectiva îndeplinirii condiţiei prevăzute de art. 160^2 alin. 1 teza ultimă, respectiv art. 160^4 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală, în ipoteza săvârşirii, printre altele, şi a infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate, ţinând seama de dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol.Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 79 de judecători din totalul de 117 aflaţi în funcţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procurorul Scutea Gabriela – adjunct al procurorului general.Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că este admisibilă cererea de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune în ipoteza săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional nu depăşeşte 18 ani.SECŢIILE UNITE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:În activitatea instanţelor judecătoreşti s-a ivit diversitate de practică în legătură cu aplicarea dispoziţiilor art. 160^2 alin. 1 teza ultimă şi ale art. 160^4 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală referitoare la liberarea sub control judiciar sau pe cauţiune în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.Astfel, unele instanţe au considerat că, în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, prin care este incriminată „iniţierea sau constituirea unui grup infracţional organizat ori aderarea sau sprijinirea sub orice formă a unui astfel de grup”, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 160^2 alin. 1 teza ultimă şi ale art. 160^4 alin. 4 teza ultimă din Codul de procedură penală referitoare la posibilitatea acordării liberării provizorii sub control judiciar sau pe cauţiune.În argumentarea acestui punct de vedere s-a relevat că, din moment ce prin art. 160^2 alin. 1 şi art. 160^4 alin. 1 din Codul de procedură penală se prevede că, în cazul infracţiunilor intenţionate, liberarea provizorie sub control judiciar şi, respectiv, liberarea provizorie pe cauţiune se pot acorda numai dacă pentru acele infracţiuni legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani, apare evident că infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, care „se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi”, este exceptată de la acordarea liberării provizorii sub control judiciar sau sub cauţiune.S-a apreciat că această interpretare se impune pentru că prin pedeapsă prevăzută de lege, la care se face referire în art. 160^2 alin. 1 din Codul de procedură penală, nu se poate înţelege decât pedeapsa indicată în textul de lege ce incriminează fapta imputată persoanei vizate, iar nu pedeapsa aplicabilă ca urmare a incidenţei unor dispoziţii legale de reducere a pedepsei.Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că sunt aplicabile dispoziţiile art. 160^2 alin. 1 teza ultimă şi, respectiv, ale art. 160^4 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală ori de câte ori infracţiunea prevăzută de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 este săvârşită în condiţiile reglementate la alin. (2) din acelaşi articol, potrivit căruia „pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat”.Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.În conformitate cu dispoziţiile art. 160^2 alin. 1 din Codul de procedură penală, „liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda în cazul infracţiunilor săvârşite din culpă, precum şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani”.Corelativ, potrivit art. 160^4 alin. 1 din Codul de procedură penală, „liberarea provizorie pe cauţiune se poate acorda de instanţa de judecată, atât în cursul urmăririi penale, cât şi al judecăţii, la cerere, când s-a depus cauţiunea şi sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în art. 160^2 alin. 1 şi 2„, adică „şi în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani”.Din această reglementare rezultă deci că pot accede la liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune toţi cei care au săvârşit infracţiuni intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani, evident dacă îndeplinesc şi celelalte condiţii prevăzute în textele de lege în care sunt reglementate cele două instituţii privind liberarea provizorie.Ca urmare, devine necesară clarificarea expresiei infracţiuni intenţionate "pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte 18 ani", în înţelesul ce putea fi avut în vedere prin art. 160^2 alin. 1 din Codul de procedură penală.În acest sens, în cuprinsul art. 141^1 din Codul penal s-a explicat că „prin pedeapsa prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.Or, în raport cu acest înţeles dat de legiuitorul penal noţiunii de pedeapsă prevăzută de lege, trebuie să se considere că, în accepţiunea art. 160^2 alin. 1 şi, implicit, a art. 160^4 alin. 1 din Codul de procedură penală, sancţiunea pentru infracţiunea reglementată de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003 este cea fixată în însuşi cuprinsul alineatului ce conţine dispoziţia de incriminare, numai în măsura în care pedeapsa pentru infracţiunea cea mai gravă, care intră în scopul grupului infracţional organizat, nu este mai uşoară decât aceea prevăzută în primul alineat.Aşadar, în raport cu reglementarea menţionată, pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracţiunii incriminate în cuprinsul art. 7 din Legea nr. 39/2003 se determină prin coroborarea dispoziţiilor de sancţionare din primele două alineate ale acestui text de lege, pentru a nu fi mai mare decât aceea prevăzută de lege în cazul infracţiunii celei mai grave care intră în scopul grupului infracţional organizat.De aceea, ţinându-se seama de acest cuantum variabil al maximului pedepsei, prevăzut de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003, cu referire la alin. (1) din acelaşi articol, pentru infracţiunea de iniţiere sau constituire a unui grup infracţional organizat ori de aderare sau sprijinire sub orice formă a unui astfel de grup, cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune nu pot fi considerate inadmisibile în cazul unei atari infracţiuni, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă, care intră în scopul grupului infracţional organizat, nu depăşeşte 18 ani închisoare.Această interpretare se impune pentru că, în cazul infracţiunii incriminate de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, a fost adoptat un mod atipic, indirect, de sancţionare – folosit de altfel şi în cazul infracţiunii de complot (art. 167 alin. 2 din Codul penal) – prin aplicarea căruia determinarea limitelor minimă şi maximă ale pedepsei voite de legiuitor nu este susceptibilă de a crea dificultăţi.Stabilirea de către legiuitor a tratamentului sancţionator prin dispoziţie de trimitere la pedeapsa prevăzută de lege, pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat, este justificată de raţiuni superioare de justă şi echitabilă individualizare legală a sancţiunii penale, în raport cu gradul de pericol social conferit unei anumite infracţiuni de scopul urmărit de făptuitor.De aceea, faţă de diversitatea de infracţiuni ce poate face obiectul scopului organizării de grupuri infracţionale, sublinierea în cadrul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 39/2003 că „pedeapsa pentru faptele prevăzute la alin. (1) nu poate fi mai mare decât sancţiunea prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat” apare ca o consecinţă logică a necesităţii ierarhizării sistemului sancţionator în raport cu gradul de pericol social specific fiecărei categorii de fapte, constituind astfel soluţia legislativă optimă de indicare judicioasă a limitelor pedepsei în cazul unei asemenea infracţiuni.Aşa fiind, prin modul în care este formulată, dispoziţia înscrisă în alin. (2) al art. 7 din Legea nr. 39/2003 aduce o completare firească dispoziţiei de sancţionare din primul alineat al aceluiaşi articol, pedeapsa la care se referă fiind prevăzută astfel de reglementările corelate din primele două alineate ale acestui articol de lege.În consecinţă, în temeiul art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, precum şi al art. 414^2 din Codul de procedură penală, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în raport cu dispoziţiile art. 160^2 alin. 1 teza ultimă şi art. 160^4 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală, cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune sunt admisibile, în ipoteza săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat nu depăşeşte 18 ani închisoare.PENTRU ACESTE MOTIVEÎn numele legiiDECID:Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.În aplicarea dispoziţiilor art. 160^2 alin. 1 teza ultimă şi ale art. 160^4 alin. 1 teza ultimă din Codul de procedură penală, stabilesc:Cererile de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune sunt admisibile în ipoteza săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 39/2003, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea cea mai gravă care intră în scopul grupului infracţional organizat nu depăşeşte 18 ani.Obligatorie, potrivit art. 414^2 alin. 3 din Codul de procedură penală.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 9 februarie 2009.p. PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,prof. univ. dr. NICOLAE POPA,eliberat din funcţie prin pensionare,judecător LIDIA BĂRBULESCUPrim-magistrat-asistent,Adriana Daniela White–––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește