Informatii Document
Publicat în: MONITORUL OFICIAL nr. 140 din 1 martie 2012
Actiuni Suferite
Actiuni Induse
Refera pe
Referit de
Nu exista actiuni suferite de acest act | |
Nu exista actiuni induse de acest act | |
Acte referite de acest act: | |
Nu exista acte care fac referire la acest act | |
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145^1 raportat la art. 145 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală
Augustin Zegrean – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIulia Antoanella Motoc – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorAfrodita Laura Tutunaru – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 145^1 raportat la art. 145 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Costel Căşuneanu în Dosarul nr. 4.489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 291D/2011.La apelul nominal se prezintă personal autorul excepţiei şi asistat de apărătorul ales, domnul avocat Gheorghiţă Mateuţ din cadrul Baroului Arad, cu delegaţie la dosar, şi personal partea Florin Costiniu. Se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care solicită admiterea acesteia arătând că dispoziţiile art. 145^1 şi art. 145 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală nu prevăd în faza de judecată, asemenea fazei de urmărire penală, o durată maximă a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea sau ţara. O astfel de reglementare este menită să înfrângă principiul proporţionalităţii, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie. Susţine că nu este lipsită de relevanţă nici prevederea din noul Cod de procedură penală care a instituit o reglementare procedurală în sensul dorit de autor. Depune concluzii scrise şi un set de hotărâri pronunţate de instanţa de la Strasbourg.Autorul excepţiei şi partea prezentă nu au nimic de adăugat.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece se solicită pronunţarea unei decizii interpretative. De altfel, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, s-a stabilit că autorităţile sunt obligate să verifice temeinicia şi oportunitatea unei măsuri preventive.Or, în cauza de faţă autorul excepţiei a supus cenzurii judecătorului aproape în fiecare lună verificarea legalităţii măsurii preventive. Prin urmare, însuşi autorul a identificat o procedură viabilă care să permită instanţei de judecată să efectueze un control periodic al acesteia, sens în care nu poate fi primită susţinerea potrivit căreia măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara ori localitatea este dispusă sine die.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 16 februarie 2011, pronunţată în Dosarul nr. 4.489/1/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 145^1 raportat la art. 145 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Costel Căşuneanu în dosarul de mai sus având ca obiect soluţionarea unei cauze penale în care s-au dispus măsuri preventive.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că prevederile legale sunt neconstituţionale, deoarece, în faza de judecată, nu se prevede o durată maximă a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori ţara.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 145^1 – Obligarea de a nu părăsi ţara şi art. 145 alin. 1 şi 2 – Conţinutul măsurii obligării de a nu părăsi localitatea din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:– Art. 145^1: "Măsura obligării de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.Dispoziţiile art. 145 se aplică în mod corespunzător şi în cazul obligării de a nu părăsi ţara.";– Art. 145 alin. 1 şi 2: "Măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată, în cursul judecăţii, de a nu părăsi localitatea în care locuieşte, fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură. Măsura poate fi luată numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art. 143 alin. 1. […]În cursul urmăririi penale, durata măsurii prevăzute în alin. 1 nu poate depăşi 30 de zile, afară de cazul când ea este prelungită în condiţiile legii. Măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate şi numai motivat. Prelungirea se dispune de procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală, fiecare prelungire neputând să depăşească 30 de zile. Dispoziţiile art. 140^2 se aplică în mod corespunzător. Durata maximă a măsurii prevăzute în alin. 1 în cursul urmăririi penale este de un an. În mod excepţional, când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani."Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11 alin. (2) referitor la apartenenţa la dreptul intern a tratatelor ratificate de Parlament, art. 20 – Tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 25 – Libera circulaţie, art. 53 – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 2 paragrafele 2 şi 3 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la libertatea de circulaţie.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 817 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 29 octombrie 2007, Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 raportat la art. 145^1 din Codul de procedură penală, statuând că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara reprezintă o restrângere a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, în deplină concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie. Această măsură se impune pentru desfăşurarea în bune condiţii a instrucţiei penale, iar legea reglementează cazurile şi condiţiile în care ea este aplicabilă, în acord cu dispoziţiile art. 25 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală, fără a aduce atingere existenţei dreptului. De asemenea, Curtea a reţinut că instituirea de către legiuitor, numai pentru faza urmăririi penale, a unei durate maxime în care învinuitul sau inculpatul este supus măsurii obligării de a nu părăsi ţara nu poate conduce la concluzia că în acest mod s-ar crea o discriminare nejustificată a persoanelor aflate în faza judecăţii, faţă de care instanţa poate dispune luarea măsurii preventive pe întreaga durată a desfăşurării procesului. Această împrejurare este justificată de necesitatea soluţionării cu celeritate a procesului penal şi pentru evitarea obstrucţionării cercetării judecătoreşti. Câtă vreme situaţiile în care se află aceste persoane nu sunt similare, tratamentul juridic nu poate fi decât diferenţiat.Nu poate fi reţinută nici critica potrivit căreia art. 145^1 din Codul de procedură penală contravine prevederilor art. 23 din Constituţie, restrângerea, în condiţiile legii, a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie neavând semnificaţia încălcării libertăţii individuale a persoanei. De altfel, în conformitate cu prevederile art. 139 din Codul de procedură penală, există oricând posibilitatea revocării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai există temei pentru menţinerea acestei măsuri preventive. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală, încheierea dată în primă instanţă şi în apel prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive, cum este şi cea a obligării de a nu părăsi ţara, poate fi atacată separat cu recurs în situaţia în care se apreciază de către partea interesată că această măsură a fost dispusă în mod nelegal.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele deciziei mai sus menţionate rămân valabile şi în prezenta cauză.De altfel, Curtea mai constată că motivarea autorului excepţiei, fundamentată pe lipsa unor dispoziţii care să instituie, în faza de judecată, o durată maximă a măsurii preventive de a nu părăsi ţara ori localitatea, este neîntemeiată, pentru că, pe de o parte, aşa cum s-a arătat mai sus, măsura nu subzistă sine die, putând fi revocată sau înlocuită din oficiu ori la cerere, dacă a fost luată cu încălcarea prevederilor legale sau dacă nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea ei, şi, pe de altă parte, spre deosebire de prima fază a procesului penal, justiţiabilul se află deja cu procedura în faţa unui judecător care poate cenzura în mod direct măsura dispusă.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145^1 raportat la art. 145 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Costel Căşuneanu în Dosarul nr. 4.489/1/2010 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 2 februarie 2012.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru––