DECIZIE Nr. 63*) din 21 mai 1996

Notă …
*) A se vedea şi Decizia Curţii Constituţionale nr. 115 din 8 octombrie 1996.Antonie Iorgovan – preşedinteCostica Bulai – judecătorVictor Dan Zlatescu – judecătorRaul Petrescu – procurorValer-Vasilie Bica – magistrat-asistentPe rol pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, invocată de Gero Zsigmond, apelant în Dosarul nr. 1.914/1995 al Tribunalului Satu Mare.Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 15 mai 1996, în prezenta autorului excepţiei, Gero Zsigmond, în lipsa intimatei Regionala C.F.R. Cluj, legal citata, şi au fost consemnate în încheierea din acea data, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a aminat pronunţarea pentru data de 21 mai 1996.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 6 decembrie 1995, Tribunalul Satu Mare a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 130 alin. (1) lit j) din Codul muncii, invocată de Gero Zsigmond în Dosarul nr. 1.914/1995 al acestei instanţe.În motivarea excepţiei se susţine ca art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii a fost abrogat în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie, deoarece contravine prevederilor constituţionale ale art. 23 alin. (8) care stabilesc ca, până la rămînerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana este considerată nevinovată, ale art. 16 alin. (1) privitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, precum şi ale art. 38 alin. (1) care arata ca dreptul la munca al cetăţenilor nu poate fi îngrădit. De asemenea, se afirma ca mentionatele dispoziţii din Codul muncii sunt contrare şi normelor din convenţiile internaţionale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte şi care, în temeiul art. 20 alin. (2) din Constituţie, au prioritate în caz de neconcordanta cu reglementările din dreptul intern.Cu privire la excepţia invocată, intimata Regionala C.F.R. Cluj considera ca textul atacat este constituţional.Exprimindu-şi opinia în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, instanţa de judecată, deşi apreciază ca excepţia invocată este intemeiata, deoarece art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii este abrogat în baza art. 150 alin. (1) din Constituţie, fiind contrar prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), ale art. 23 alin. (8) şi ale art. 38 alin. (1) teza I, sesizează totuşi Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei.În temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului.În punctul de vedere al Guvernului se apreciază că nu se poate retine neconstituţionalitatea art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, deoarece nu contravine prevederilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinînd încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, intimpinarea intimatei, concluziile contestatorului şi ale procurorului, precum şi dispoziţiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Potrivit prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 şi 3 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională este legal investită şi competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate invocată.Dispoziţia legală în discuţie reglementează unul dintre cazurile limitativ enumerate în Codul muncii [art. 130 alin. (1) lit. a) -l)], în care contractul de muncă poate fi desfăcut din iniţiativa unităţii, şi anume atunci când angajatul a lipsit de la locul de muncă fiind arestat mai mult de 60 de zile. Prin aceasta dispoziţie s-a urmărit asigurarea unei duble garanţii: pe de o parte, a angajatului, al cărui contract de muncă nu poate fi desfăcut, prin voinţa angajatorului, decît dacă a lipsit de la munca fiind arestat mai mult de 60 de zile, iar pe de altă parte, a angajatorului, care nu este obligat sa ţină un loc de muncă neocupat şi deci să se lipsească de muncă angajatului sau o perioadă nedeterminată, cu prejudicii serioase pentru activitatea sa.Faţa de aceasta ratiune a dispoziţiei din art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii este greu de admis ca ea ar constitui o ingradire a dreptului constituţional la munca al angajatului, prevăzut în art. 38 alin. (1) din Constituţie. Pe de o parte, încetarea contractului de muncă cu angajatorul nu împiedica pe angajat sa încheie un alt contract de muncă, iar pe de altă parte, chiar dacă desfacerea contractului de muncă ar fi considerată o restringere a exerciţiului dreptului la munca, în sensul art. 49 din Constituţie, aceasta ar fi justificată, în temeiul aceluiaşi text constituţional, de necesitatea apărării dreptului angajatorului de a-şi asigura desfăşurarea normală a activităţii pe baza contractului de muncă pe care îl încheie cu angajaţii. Exercitarea dreptului la munca nu poate îngrădi dreptul la activitate al celui care angajează.Temeiul desfacerii contractului de muncă în condiţiile art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii îl constituie absenta îndelungată a persoanei încadrate în munca, absenta care a fost de natura sa împiedice desfăşurarea normală a serviciului. Aceasta situaţie determina încetarea contractului de muncă şi nu aprecierea conduitei angajatului, care i-a atras arestarea. De aceea, dacă durata arestării a depăşit 60 de zile şi s-a desfăcut contractul de muncă, faptul ca în urma cercetării sau a judecaţii s-a stabilit netemeinicia arestării nu conduce la anularea desfacerii contractului de muncă şi la obligaţia reintegrarii. Tot din aceasta cauza, asa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, nu interesează nici natura arestării, dacă este vorba de o deţinere preventivă sau în executarea unei pedepse, ori a închisorii contravenţionale. Desigur, incidenţa art. 130 lin. (1) lit. j) presupune arestarea pentru o faptă ilicită care nu are legătură cu munca făptuitorului angajat sau care nu creează incompatibilitatea cu deţinerea în continuare a funcţiei, deoarece, în astfel de cazuri, desfacerea contractului de muncă are loc pe alte temeiuri. Dar atunci când fapta ilicită care a atras arestarea nu este de aceasta natura, aprecierea conduitei angajatului nu interesează în momentul desfacerii contractului de muncă. Vinovăţia sau nevinovatia angajatului este o problemă a carei soluţionare intră în sarcina organelor justiţiei. Pentru cel care angajează însă, absenta îndelungată a angajatului de la munca, cu efectele negative pe care le produce asupra desfăşurării normale a serviciului, reprezintă motivul legitim şi, totodată, suficient pentru desfacerea contractului de muncă.Întrucît desfacerea contractului de muncă în baza art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii nu are legătură cu vinovăţia sau nevinovatia angajatului, în săvârşirea faptei pentru care este arestat, apare ca lipsa de suport afirmatia facuta atât de contestator, cît şi de instanţa, în sensul că acest text contravine dispoziţiei din art. 23 alin. (8) din Constituţie, privitoare la prezumţia de nevinovatie. Asa cum s-a arătat, desfacerea contractului de muncă, pentru arestarea, pe o durată mai mare de 60 de zile, a angajatului, nu se întemeiază pe o prezumţie de vinovăţie a acestuia, ci pe simplul fapt al neîndeplinirii de către angajat, pe o perioadă de timp atât de mare, a obligaţiei sale de a presta munca la care s-a angajat. Şi tocmai prin aceasta se explica de ce măsura desfacerii contractului de muncă, o dată luată pe acest temei, nu poate fi înlăturată chiar dacă s-ar constata nevinovatia angajatului.Exista situaţii în care, ca urmare a arestării angajatului, se procedează nu la desfiinţarea, ci la suspendarea contractului de muncă. Asa se petrec lucrurile atunci când însuşi angajatorul formulează plîngerea penală împotriva angajatului sau când acesta a fost trimis în judecata pentru fapte incompatibile cu funcţia deţinută şi a intervenit arestarea. În aceste cazuri, măsura ce se impune este suspendarea din funcţie şi deci şi suspendarea contractului de muncă.Nu este cazul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţia din art. 130 alin. (1) lit. j) din Codul muncii, care se referă la fapte ce nu au legătură cu munca. De aceea, a pretinde şi în acest caz o suspendare a contractului de muncă înseamnă a adauga la lege şi a aduce atingere dreptului angajatorului de a desfăşura o activitate normală în interesul sau şi al societăţii.Faţa de considerentele arătate, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A. c) şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 130 alin (1) lit. j) din Codul muncii, invocată de Gero Zsigmond în Dosarul nr. 1.914/1995 al Tribunalului Satu Mare.Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.Pronunţată în şedinţa publică din 21 mai 1996.PREŞEDINTE,prof.univ.dr. Antonie IorgovanMagistrat-asistent,Valer-Vasilie Bica––––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește