DECIZIE nr. 623 din 8 octombrie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală



    Augustin Zegrean – preşedinte    Valer Dorneanu – judecător    Petre Lăzăroiu – judecător    Mircea Ştefan Minea – judecător    Daniel Marius Morar – judecător    Mona-Maria Pivniceru – judecător    Puskas Valentin Zoltan – judecător    Tudorel Toader – judecător    Mihaela Ionescu – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ştefan Eugeniu Iancu în Dosarul nr. 6.447/2/2014 (3.683/2014) al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 501D/2015.2. La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens arată că, în cauza de faţă, măsura asigurătorie a fost dispusă în apel, aşa încât apreciază că există un control încorporat al măsurii, din această perspectivă. Totodată, reţine că autorul excepţiei a avut posibilitatea să formuleze contestaţie cu privire la măsura asigurătorie, în temeiul art. 250 din Codul de procedură penală şi al art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, considerată ca admisibilă de către instanţa de judecată, respinsă însă ca nefondată, aşadar al doilea palier de control al măsurii asigurătorii. De asemenea, susţine că, odată cu dezbaterea în fond a apelului, autorul excepţiei a avut posibilitatea să îşi valorifice interesele cu privire la măsurile de siguranţă. În aceste condiţii, din punct de vedere formal, parcursul cauzei relevă trei paliere de control jurisdicţional al măsurii asigurătorii. Face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale în materie, respectiv deciziile nr. 497 din 23 iunie 2015 şi nr. 543 din 14 iulie 2015, prin care a fost respinsă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală. Invocă Hotărârea din 15 octombrie 2009, pronunţată în Cauza Micallef împotriva Maltei, paragraful 86, în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că există situaţii particulare în care garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil nu pot fi aplicate datorită specificului măsurii, de pildă atunci când eficacitatea măsurii solicitate depinde de un proces decizional rapid. În consecinţă, în asemenea cazuri specifice, se impune o garanţie pe care Curtea de la Strasbourg o califică ca indispensabilă şi inalienabilă în cadrul procedurii, şi anume independenţa şi imparţialitatea instanţei sau judecătorului, în speţa de faţă aceasta fiind respectată prin existenţa a trei paliere de control jurisdicţional. Arată că aceeaşi instanţă de contencios european al drepturilor omului a reţinut că, în aceste cauze, este posibil să nu fie aplicate celelalte garanţii specifice dreptului la un proces echitabil, câtă vreme ele ar aduce atingere în mod nejustificat obiectivelor urmărite prin măsura provizorie în litigiu. Or, o măsură asigurătorie este o măsură temporară, care trebuie să îşi producă efectele de îndată, iar controlul jurisdicţional realizat în cauza de faţă este suficient pentru a garanta accesul la justiţie.

CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:4. Prin Decizia penală nr. 354/A din data de 3 martie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 6.447/2/2014 (3.683/2014), Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ştefan Eugeniu Iancu într-o cauză având ca obiect contestaţia în anulare formulată de către autor în temeiul art. 426 alin. (1) lit. d) şi art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine că art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 129 din Constituţie, deoarece restrânge dreptul de exercitare a căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare numai pentru unii participanţi la procesul penal, fără să fie incidente prevederile art. 53 alin. (1) din Constituţie.6. Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, câtă vreme dispoziţiile procedurale criticate nu conferă şi altor subiecţi procesuali, cum este cazul petentului, dreptul de a promova contestaţie în anulare. Arată că prevederile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor art. 16 alin. (1), art. 124 alin. (2) şi art. 129 din Constituţie.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate invocate.8. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,examinând actul de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:9. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.10. Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit dispozitivului încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 427 alin. (1) raportat la art. 426 lit. a) din Codul de procedură penală. Analizând criticile autorului excepţiei, rezultă că acestea vizează numai art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa încât obiectul excepţiei urmează a fi restrâns în consecinţă. Dispoziţiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală au următorul conţinut: "Contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror."11. În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 129 referitor la folosirea căilor de atac.12. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că, în prezenta speţă, autorul excepţiei a formulat contestaţie în anulare în temeiul art. 426 alin. (1) lit. d) şi art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală, arătând că este persoană interesată în a promova calea de atac extraordinară, conform art. 129 din Constituţie, şi a solicitat instanţei să admită în principiu contestaţia în anulare prin aplicarea, cu prioritate, a prevederilor art. 20 şi art. 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, ale art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În motivarea contestaţiei în anulare a susţinut că sunt incidente dispoziţiile art. 426 alin. (1) lit. d) privind incompatibilitatea judecătorului care s-a pronunţat cu privire la o măsură supusă contestaţiei (sechestrul) şi care nu mai poate participa la soluţionarea contestaţiei [art. 64 alin. (6) raportat la art. 64 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală]. Totodată, contestatorul, autor al excepţiei, a arătat că nu a fost niciodată parte în procesul penal, fiind introdus în cauză abia în faza apelului şi doar pentru instituirea în mod definitiv a unei măsuri asigurătorii împotriva sa.13. Curtea observă, de asemenea, că împotriva modalităţii de aducere la îndeplinire a măsurii sechestrului, dar şi cu privire la caracterul licit al modalităţii de dobândire a bunurilor, autorul excepţiei a formulat contestaţie în temeiul art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală, contestaţie respinsă de către instanţă ca nefondată.14. Aşadar, cu privire la modul de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de instanţă, autorul excepţiei a beneficiat de o cale efectivă de atac, în temeiul art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală. Totodată, Curtea reţine că, în măsura în care sechestrul ar fi fost instituit în fond de către instanţă, iar nu în calea ordinară de atac, atunci persoana asupra bunurilor căreia a fost instituit sechestrul asigurător ar fi putut declara apel, în temeiul art. 408 alin. (2) coroborat cu art. 409 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, în vederea reparării pagubei. Cu privire la aceste aspecte s-a pronunţat Curtea prin Decizia nr. 207 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 3 iunie 2015, şi Decizia nr. 497 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 3 august 2015.15. În continuare, Curtea reţine că, potrivit normelor procesual penale criticate, contestaţia în anulare poate fi făcută de oricare dintre părţi, de persoana vătămată sau de către procuror, autorul excepţiei neavând în procesul penal niciuna dintre calităţile procesuale enumerate anterior. Art. 32 din Codul de procedură penală stabileşte că părţile din procesul penal sunt inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, persoana vătămată şi suspectul făcând parte din categoria subiecţilor procesuali principali, cărora alin. (2) al art. 33 din Codul de procedură penală le recunoaşte aceleaşi drepturi şi obligaţii ca şi părţilor, cu excepţia celor pe care legea le acordă numai acestora din urmă. Potrivit art. 34 din acelaşi cod, sunt subiecţi procesuali şi orice alte persoane având anumite drepturi, obligaţii sau atribuţii în procedurile judiciare penale. În prezenta speţă, măsura asigurătorie a sechestrului a fost dispusă de către instanţa de apel şi cu privire la bunurile aflate în proprietatea, respectiv posesia contestatorului, autor al excepţiei, acesta fiind un alt subiect procesual, în sensul normelor procesual penale ale art. 34, căruia legea însă nu îi conferă dreptul de a promova calea extraordinară de atac a contestaţiei în anulare.16. Cât priveşte contestaţia în anulare, aceasta poate fi formulată împotriva hotărârilor penale definitive numai în cazurile strict reglementate de normele procesual penale ale art. 426 şi în termenul prevăzut de art. 428 din Codul de procedură penală, la instanţa care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere, respectiv la instanţa la care a rămas definitivă ultima hotărâre. Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, de retractare, având drept scop îndreptarea unor vicii de ordin procedural ce atrag nulitatea. Această cale extraordinară de atac vizează hotărâri judecătoreşti definitive şi se promovează în condiţii procedurale mult mai stricte decât căile ordinare de atac (cât priveşte titularii, termenul de introducere, cazurile de contestaţie în anulare, motivele aduse în sprijinul acestora, dovezile în susţinerea lor), tocmai în considerarea caracterului aparte indus de legiuitor pentru această instituţie juridică, datorat aspectului că, prin aceasta, se tinde la înlăturarea autorităţii de lucru judecat pentru o hotărâre penală definitivă şi care îşi produce efecte.17. În ceea ce priveşte principiul respectării autorităţii de lucru judecat, Curtea reţine că acesta este de o importanţă fundamentală atât în ordinea juridică naţională, cât şi la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe fiind necesar a fi interpretate în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Totodată, acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).18. Având în vedere cele arătate, Curtea constată că intenţia legiuitorului a fost aceea de a nu permite reformarea, pe calea contestaţiei în anulare, a unor hotărâri care sunt în puterea lucrului judecat decât în situaţiile excepţionale în care se remarcă erori de procedură care nu au putut fi înlăturate pe calea apelului şi doar în condiţiile reglementate expres în art. 426-432 din Codul de procedură penală.19. În această împrejurare Curtea reţine că, potrivit prevederilor art. 129 din Constituţie, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Această normă constituţională cuprinde două teze: prima teză consacră dreptul subiectiv al oricărei părţi a unui proces, indiferent de obiectul procesului, precum şi dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti considerate ca fiind nelegale sau neîntemeiate; cea de-a doua teză prevede că exercitarea căilor de atac se poate realiza în condiţiile legii. Prima teză exprimă, în alţi termeni, dreptul fundamental înscris în art. 21 din Constituţie privind liberul acces la justiţie, conţinând aşadar o reglementare substanţială. Cea de-a doua teză se referă la reguli de procedură, care nu pot însă aduce atingere substanţei dreptului conferit prin cea dintâi teză decât în condiţiile restrictive stabilite în art. 53 din Constituţie. Aşa fiind, în privinţa condiţiilor de exercitare a căilor de atac, legiuitorul poate să reglementeze categoria persoanelor care pot exercita căile de atac, termenele de declarare a acestora, forma în care trebuie făcută declaraţia, conţinutul său, instanţa la care se depune, competenţa şi modul de judecare, soluţiile ce pot fi adoptate şi altele de acelaşi gen, astfel cum prevede art. 126 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege".20. În aceste condiţii, având în vedere caracterul contestaţiei în anulare de cale de atac extraordinară ce poate fi exercitată în condiţii procedurale stricte şi ţinând cont că legiuitorul, în virtutea rolului său constituţional consacrat de art. 126 alin. (2) şi art. 129 din Legea fundamentală, poate stabili, prin lege, procedura de judecată şi modalitatea de exercitare a căilor de atac, cu condiţia respectării normelor şi principiilor privind drepturile şi libertăţile fundamentale şi a celorlalte principii consacrate prin Legea fundamentală, Curtea Constituţională fiind competentă a cenzura norma legală numai în măsura în care se aduce atingere acestora din urmă, excepţia de neconstituţionalitate urmează fi respinsă ca neîntemeiată.21. Curtea reţine că atât în sistemul nostru procesual, cât şi în alte ţări, legiuitorul poate exclude folosirea unor căi de atac sau poate limita utilizarea anumitor instrumente procesuale aflate la îndemâna părţilor, fără ca prin aceasta să se încalce litera sau spiritul Legii fundamentale.22. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Ştefan Eugeniu Iancu în Dosarul nr. 6.447/2/2014 (3.683/2014) al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 427 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 8 octombrie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu–-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește