DECIZIE nr. 6 din 15 aprilie 2013

Dosar nr. 3/2013Rodica Aida Popa – vicepreședintele Înaltei Curți de Casațieși Justiție – președintele completuluiLavinia Curelea – președintele Secției I civileRoxana Popa – președintele delegat al Secțieia II-a civileIonel Barbă – președintele Secției de contenciosadministrativ și fiscalCorina Michaela Jîjîie – președintele Secției penaleAlina Iuliana Țuca – judecător la Secția I civilă judecător-raportorRomanița Ecaterina Vrînceanu – judecător la Secția I civilăElena Floarea – judecător la Secția I civilăAurelia Rusu – judecător la Secția I civilăPaula Pantea – judecător la Secția I civilăCristina Iulia Tarcea – judecător la Secția I civilăCrețu Dragu – judecător la Secția I civilăCristina Luzescu – judecător la Secția I civilăMinodora Condoiu – judecător la Secția a II-a civilăIleana Izabela Dolache – judecător la Secția a II-a civilăMarian Budă – judecător la Secția a II-a civilăCarmen Trănica Teau – judecător la Secția a II-a civilăIulia Manuela Cîrnu – judecător la Secția a II-a civilă -judecător-raportorPaulina Lucia Brehar – judecător la Secția a II-a civilăTatiana Gabriela Năstase – judecător la Secția a II-a civilăNela Petrișor – judecător la Secția a II-a civilăGheorghița Luțac – judecător la Secția de contenciosadministrativ și fiscalDoina Duican – judecător la Secția de contenciosadministrativ și fiscalAna Maria Dascălu – judecător la Secția penalăMariana Ghena – judecător la Secția penalăCompletul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 3/2013 a fost constituit conform dispozițiilor art. 330^6 alin. 2 din Codul de procedură civilă și ale art. 27^2 alin. (2) lit. a) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.Ședința este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror Antonia Constantin.La ședința de judecată participă doamna Adriana Stamatescu, magistrat-asistent la Secția I civilă, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă al Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu modificările și completările ulterioare.Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare, cu referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent.Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosarul cauzei au fost depuse următoarele înscrisuri: practică judiciară, raportul întocmit de judecătorii raportori și 3 cereri de intervenție accesorie, formulate de Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, de Tomuș Alexandra, în nume propriu, precum și în numele a 255 de persoane, care au semnat cererea, și de Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan.Față de aspectele cuprinse în referatul magistratului-asistent referitoare la cererile de intervenție formulate în cauză, Curtea acordă cuvântul reprezentantei procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.Doamna procuror Antonia Constantin pune concluzii de respingere, ca inadmisibile, a cererilor de intervenție, arătând că dreptul de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu recurs în interesul legii aparține numai titularilor prevăzuți expres și limitativ de art. 329 din Codul de procedură civilă.Înalta Curte, deliberând, în raport cu dispozițiile art. 51 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, respinge, ca inadmisibile, cererile de intervenție accesorie formulate de Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, Tomuș Alexandra și Asociația Foștilor Deportați în Bărăgan.Doamna judecător Rodica Aida Popa, președintele completului de judecată, constatând că nu mai există chestiuni prealabile sau excepții, a acordat cuvântul reprezentantului procurorului general, doamna procuror Antonia Constantin, pentru susținerea recursului în interesul legii.Doamna procuror Antonia Constantin, reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a susținut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia și pronunțarea unei decizii prin care să se asigure interpretarea și aplicarea unitară a legii, în sensul de a se stabili că în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul reglementării actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație. A susținut că din verificarea jurisprudențială a rezultat o practică neunitară a instanțelor, conturându-se două mari orientări:– într-o primă orientare s-a apreciat că dispozițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă exclusiv la imobile prin natura lor și la bunuri mobile devenite imobile prin destinație, raportat la dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare; în favoarea acestei opinii sunt argumentele de interpretare gramaticală și sistematică a normei juridice;– într-o a doua orientare s-a decis că pot fi restituite și bunuri mobile, conform principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus; s-a apreciat că din analiza Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul normativ reprezentat de legile de reparație, se constată că, dacă cu privire la bunurile imobile au fost adoptate mai multe acte normative, pentru restituirea bunurilor mobile nu există niciun act normativ similar; trimiterea la dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu are semnificația unei limitări a sferei bunurilor, ci a preîntâmpinării posibilității de a se acordă o dublă reparație pentru aceleași prejudicii.În susținerea recursului în interesul legii arată că prima orientare jurisprudențială este în litera și spiritul legii, deoarece trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, conduce la concluzia că persoana îndreptățită poate solicita echivalentul valoric al bunurilor ce vizează numai domeniul de aplicare al acestor acte normative. De aceea principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus nu poate fi aplicat, atâta vreme cât textul de lege indică clar și concis bunurile la care se referă. Această concluzie este susținută de interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) și ale art. 5 alin. (5) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora acordarea măsurilor prevăzute de lege atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, înlăturându-se, astfel, posibilitatea derulării unor proceduri paralele, cu aceeași finalitate. Recursul în interesul legii aduce și un argument de interpretare teleologică, ce decurge din expunerea de motive a inițiatorului proiectului Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, care a arătat că adoptarea acestei soluții legislative a fost justificată de dificultățile legate de procesul punerii în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Solicitând admiterea recursului în interesul legii, subliniază și utilitatea demersului, față de faptul că, deși termenul de prescripție pentru introducerea cererilor de despăgubiri s-a împlinit, pe rolul curților de apel se află încă asemenea cauze, ce pot fi soluționate diferit.Vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, doamna judecător Rodica Aida Popa, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra recursului în interesul legii.ÎNALTA CURTE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:1. Problema de drept ce a generat practica neunitarăPrin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, cu modificările și completările ulterioare.Astfel, în urma verificării jurisprudenței la nivelul întregii țări, s-a constatat că, în ceea ce privește cererile de chemare în judecată formulate de persoanele vizate de Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din acest act normativ, soluțiile instanțelor de judecată cu privire la categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri sunt divergente. Mai precis, problema de drept care a generat practica judecătorească neunitară vizează determinarea categoriilor de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în temeiul acestei dispoziții legale. La dosar au fost atașate hotărâri judecătorești exemplificative.2. Examenul jurisprudențial2.1. Într-o orientare jurisprudențială s-a apreciat că, din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate – anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.Or, în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație), în acest sens fiind prevederile art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare.Așadar, chiar dacă art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, nu se referă în mod expres numai la imobile, aria sa de aplicare vizează exclusiv astfel de bunuri și, eventual, bunurile mobile devenite imobile prin destinație, care fac obiectul legilor speciale de reparație menționate în acest text și pentru care nu s-au obținut, încă, măsuri reparatorii.2.2. Într-o altă opinie s-a susținut că Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, constituie temei legal pentru restituirea prin echivalent atât a bunurilor imobile, preluate în urma aplicării măsurilor abuzive prevăzute de acest act normativ, cât și a celor mobile, întrucât legiuitorul s-a referit în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) la bunuri confiscate, nu la bunuri imobile confiscate, or ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus (regulă de interpretare logică a legii civile potrivit căreia unei formulări generale a textului legal trebuie să îi corespundă o aplicare a sa generală, fără a introduce distincții pe care acesta nu le conține).Așadar, din analiza Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul normativ reprezentat de legile de reparație, se constată că, dacă pentru restituirea imobilelor confiscate abuziv de stat au fost adoptate succesiv, în timp, diferite acte normative, pentru restituirea bunurilor mobile confiscate ca efect al condamnărilor sau măsurilor administrative cu caracter politic nu a existat, până la apariția legii precizate, niciun alt act normativ similar, astfel încât nu se poate afirma, în mod rațional, că această categorie de bunuri nu ar face obiectul ei de reglementare.Trimiterea din art. 5 alin. (1) lit. b) la Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, vizează situația în care, între bunurile confiscate, s-au aflat și imobile pentru care persoanele îndreptățite au obținut despăgubiri în temeiul acestor acte normative și urmărește a evita situația în care s-ar putea obține o dublă despăgubire pentru același imobil. Norma de trimitere nu poate fi interpretată în sensul că ar exclude bunurile mobile din categoria bunurilor pentru care se pot acorda despăgubiri materiale.3. Opinia procurorului generalProcurorul general a apreciat primul punct de vedere ca fiind în acord cu litera și spiritul legii.Prin argumentele expuse s-au susținut următoarele:Din analiza dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că legiuitorul a impus o dublă condiționare pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate, și anume:– bunurile să fi fost confiscate prin hotărârea de condamnare sau, după caz, ca efect al măsurii administrative abuzive;– bunurile să nu fi fost restituite persoanei îndreptățite sau aceasta să nu fi obținut despăgubiri prin echivalent, în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.Trimiterea expresă a legiuitorului la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, conduce la concluzia că persoana îndreptățită poate solicita echivalentul valoric numai pentru bunurile ce vizează domeniul de aplicare al acestor acte normative.Or, în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, se circumscriu, prin excelență, numai bunurile imobile.Prin urmare, persoana îndreptățită poate solicita despăgubiri, reprezentând echivalentul valoric, numai pentru terenuri cu sau fără construcții (imobile prin natură), bunuri mobile devenite imobile prin încorporare în construcții și pentru utilaje și instalații preluate odată cu imobilul, reglementarea în materie fiind de strictă interpretare și aplicare.4. Raportul asupra recursului în interesul legii4.1. La data de 8 februarie 2012, prin Adresa nr. 12.770/5.045/III-5/2012, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție cu soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general, în temeiul art. 329 din Codul de procedură civilă, cu privire la "interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, modificată și completată, în referire la bunurile confiscate prin hotărâri de condamnare sau ca efect al măsurilor administrative cu caracter politic, ce pot fi restituite prin echivalent”.Referitor la chestiunea admisibilității recursului în interesul legii, prin raportul întocmit în cauză s-a apreciat că acesta îndeplinește condițiile de admisibilitate impuse de art. 329 și art. 330^5 alin. 1 din Codul de procedură civilă, fiind exercitat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și având ca obiect o problemă de drept soluționată în mod diferit, neunitar, prin hotărâri judecătorești irevocabile pronunțate de mai multe instanțe de judecată.4.2. În ceea ce privește soluția propusă prin raportul asupra recursului în interesul legii întocmit în cauză, s-a apreciat că se impune admiterea acestuia, urmând a se stabili că, în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.ÎNALTA CURTE,examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată, iar recursul în interesul legii este admisibil, fiind îndeplinite cumulativ cerințele impuse de dispozițiile art. 329 din Codul de procedură civilă, cu referire la autorul sesizării și existența unei jurisprudențe neunitare relativ la problema de drept ce se cere a fi interpretată.Art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009 privind condamnările cu caracter politic și măsurile administrative asimilate acestora, pronunțate în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 396 din 11 iunie 2009, cu modificările și completările ulterioare, prevede că:"(1) Orice persoană care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic, precum și, după decesul acestei persoane, soțul sau descendenții acesteia până la gradul al II-lea inclusiv pot solicita instanței prevăzute la art. 4 alin. (4), în termen de 3 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, obligarea statului la:……………………………………………………………………………………..b)acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, cu modificările și completările ulterioare, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”. … În temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, pot fi acordate despăgubiri numai pentru acele categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație – Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, cu condiția ca partea interesată să nu fi obținut deja o reparație în temeiul acestor legi, pentru următoarele argumente:a)Interpretarea logică a normei legale analizate susține această concluzie. … Așa cum rezultă din cuprinsul său, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, reglementează dreptul oricărei persoane care a suferit condamnări cu caracter politic în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sau care a făcut obiectul unor măsuri administrative cu caracter politic de a solicita acordarea de despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate prin hotărâre de condamnare sau ca efect al măsurii administrative, „dacă bunurile respective nu i-au fost restituite sau nu a obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare”.Din condiția impusă de legiuitor pentru acordarea despăgubirilor reprezentând echivalentul valoric al bunurilor confiscate – anume aceea ca bunurile respective să nu fi fost restituite sau să nu se fi obținut despăgubiri prin echivalent în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă că numai echivalentul bănesc al bunurilor ce intră în domeniul de reglementare al acestor două acte normative de reparație poate fi solicitat în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare.Numai în acest fel se justifică trimiterea expresă a legiuitorului, în cuprinsul normei citate, la prevederile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare.Or, așa cum rezultă din conținutul prevederilor art. 6 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în domeniul de reglementare al acestei legi, astfel cum aceasta a fost modificată și completată prin Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu intră decât terenurile și construcțiile (imobile prin natură), precum și utilajele și instalațiile preluate odată cu imobilul (imobile prin destinație).Regula de interpretare logică ubi lex non distinguit, nec non distinguere debemus nu este aplicabilă normei analizate, întrucât ea presupune, prin ipoteză, un text legal conceput în termeni generali.Or, deși în cuprinsul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, legiuitorul reglementează acordarea de „despăgubiri reprezentând valoarea bunurilor confiscate”, fără a distinge între bunuri mobile și bunuri imobile, ulterior, prin trimiterea expresă, făcută în cadrul aceleiași norme, la dispozițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, individualizează categoriile de bunuri pentru care pot fi acordate despăgubiri.Raportarea făcută de legiuitor la cele două acte normative determină o distincție în privința bunurilor ce intră în sfera de reglementare a dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, și înlătură aplicarea regulii de interpretare menționate anterior.b)Interpretarea gramaticală a normei analizate conduce la aceeași concluzie. … Astfel, art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, prevede că pot fi solicitate „despăgubiri reprezentând echivalentul valorii bunurilor confiscate (…), dacă bunurile respective nu i-au fost restituite (…) în condițiile Legii nr. 10/2001 (…) sau ale Legii nr. 247/2005„.Termenul "respective" se raportează la bunurile confiscate, pe care, ulterior, le individualizează prin trimiterea făcută la cele două legi de reparație. Legătura pe care acest termen o realizează între categoria bunurilor confiscate, pentru care pot fi solicitate despăgubiri și cea a bunurilor care nu au fost deja restituite în condițiile Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau ale Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, nu poate avea decât semnificația unei identități între cele două categorii de bunuri.c)Concluzia este susținută și de o interpretare sistematică a dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. … Astfel, potrivit alin. (5) al acestui articol: "Acordarea de despăgubiri în condițiile prevăzute la alin. (1) lit. b) atrage încetarea de drept a procedurilor de soluționare a notificărilor depuse potrivit Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare”.Numai dacă despăgubirile acordate în temeiul art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, se referă la aceleași categorii de bunuri pentru care partea interesată poate obține reparații în baza Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, sau a Legii nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, se justifică reglementarea enunțată anterior, cuprinsă în alin. (5) al aceluiași articol, și al cărei scop nu poate fi decât acela de a înlătura posibilitatea derulării unor proceduri paralele, având aceeași finalitate.Intenția legiuitorului de a limita categoriile de bunuri pentru care pot fi solicitate despăgubiri în condițiile art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, la acele bunuri care fac obiectul legilor speciale de reparație – Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare -, rezultă și din expunerea de motive care a însoțit proiectul Legii nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare. Inițiatorul proiectului legislativ a susținut necesitatea adoptării acestui act normativ inclusiv prin argumente legate de dificultățile de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, în ceea ce privește restituirea în natură sau prin echivalent a imobilelor preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, bunuri pe care art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, le califică ca fiind imobile preluate în mod abuziv.Interpretarea propusă nu încalcă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat în mod constant că normele Convenției Europene nu impun statelor contractante nicio obligație specifică de reparare a prejudiciilor cauzate înainte ca ele să ratifice Convenția și că art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte de ratificarea Convenției.Or, adoptarea unei norme care să reglementeze dreptul persoanelor îndreptățite de a beneficia de acordarea de despăgubiri numai pentru anumite categorii de bunuri confiscate face parte din marja de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială, pe care Curtea Europeană a recunoscut-o ca fiind la dispoziția statelor contractante.Față de considerentele expuse, în temeiul art. 330^7 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea proceselor.
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIEÎn numele legiiDECIDE:Admite recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință:În interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 5 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 221/2009, cu modificările și completările ulterioare, stabilește că pot fi acordate despăgubiri materiale numai pentru aceleași categorii de bunuri care fac obiectul actelor normative speciale de reparație, respectiv Legea nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și Legea nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, sub imperiul cărora partea interesată să nu fi obținut deja o reparație.Obligatorie.Pronunțată, în ședință publică, astăzi, 15 aprilie 2013.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,
RODICA AIDA POPA
Magistrat-asistent,
Adriana Stamatescu

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește