DECIZIE nr. 599 din 12 iunie 2012

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 lit. d) din Codul de procedură penală raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal şi ale art. 67 şi art. 278^1 alin. 7 şi 10 din Codul de procedură penală



Augustin Zegrean – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorOana Cristina Puică – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 lit. d) din Codul de procedură penală raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal, ale art. 67 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală şi ale art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, excepţie ridicată de Ilie Florin Mărienuţiu în Dosarul nr. 4.886/55/2010 al Judecătoriei Arad – Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 707D/2011.La apelul nominal lipseşte autorul excepţiei, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că autorul excepţiei a depus la dosar concluzii scrise prin care îşi retrage cererea de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, iar, în subsidiar, invocă excepţia nelegalităţii sesizării Curţii Constituţionale prin decizie pronunţată de instanţa de recurs, şi nu printr-o încheiere a instanţei de fond, motiv pentru care solicită Curţii să îşi verifice competenţa, iar, în cazul în care aceasta se consideră legal sesizată, să admită excepţia de neconstituţionalitate.Reprezentantul Ministerului Public arată că nu este posibilă renunţarea la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, odată ce aceasta a fost invocată, iar, cu privire la sesizarea Curţii, consideră că aceasta este legală.Curtea, deliberând, constată că nu poate fi primită cererea de renunţare formulată, având în vedere dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora „Curtea Constituţională, legal sesizată, procedează la examinarea constituţionalităţii, nefiind aplicabile dispoziţiile Codului de procedură civilă referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului […]”. Excepţia de neconstituţionalitate este o excepţie de ordine publică, iar soluţionarea acesteia este de interes general. Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate nu rămâne la dispoziţia părţii care a invocat-o, cu consecinţa că aceasta nu poate renunţa la soluţionarea excepţiei.Cauza este în stare de judecată.Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă referitor la dispoziţiile art. 34 lit. d) din Codul de procedură penală raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal şi ale art. 67 din Codul de procedură penală, întrucât autorul excepţiei este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a textelor de lege criticate, respectiv ca neîntemeiată în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 şi 10 din Codul de procedură penală, invocând în acest sens jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Decizia penală nr. 225 din 18 mai 2011, pronunţată în Dosarul nr. 4.886/55/2010*, admiţând recursul împotriva Sentinţei penale nr. 1.001 din 4 aprilie 2011 a Judecătoriei Arad – Secţia penală, Tribunalul Arad – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 lit. d) din Codul de procedură penală raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal, ale art. 67 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală şi ale art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor.Excepţia a fost ridicată de Ilie Florin Mărienuţiu în Dosarul nr. 4.886/55/2010 al Judecătoriei Arad – Secţia penală cu ocazia soluţionării plângerii împotriva unei rezoluţii de clasare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile art. 34 lit. d) din Codul de procedură penală raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal încalcă dreptul la un proces echitabil, dreptul la un recurs efectiv şi principiul nediscriminării, deoarece judecătorul sesizat cu plângerea împotriva unei rezoluţii de clasare a respins cererea petentului de conexare a unui dosar în care acesta din urmă are calitatea de inculpat, deşi există legătură între cele două cauze penale, în condiţiile în care lucrările din cauza de faţă constituie probe în sensul că acuzaţiile din dosarul pentru care a solicitat conexarea sunt nefondate. Mai arată că judecătorul nu a motivat soluţia de respingere, care este arbitrară şi abuzivă. Consideră că, prin respingerea cererii de reunire a cauzelor, petentul a fost împiedicat să cumuleze calitatea de parte vătămată cu cea de făptuitor, fiind astfel înfrânt principiul egalităţii armelor. Autorul excepţiei mai susţine că dispoziţiile art. 67 din Codul de procedură penală, referitoare la concludenţa şi utilitatea probei, aduc atingere garanţiilor unui proces echitabil, şi anume dreptului acuzatului de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării, deoarece conferă un drept discreţionar procurorului şi judecătorului de a respinge cererile de probaţiune formulate de părţi.De asemenea, arată că dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală încalcă principiul garantării valorilor supreme ale statului român, principiul supremaţiei Constituţiei, principiul obligativităţii legilor, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, condiţiile şi limitele restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi garanţiile unui proces echitabil, şi anume dreptul acuzatului de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării, întrucât judecătorul verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată doar pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate, persoana vătămată neputând solicita administrarea probei cu martori. În acest sens, arată că, prin plângerea penală formulată împotriva autorilor denunţului prin care a fost acuzat de săvârşirea unor infracţiuni grave, a solicitat audierea în calitate de martori ai acuzării a presupuselor victime, cerere căreia nu i s-a dat curs. Apreciază că nu este suficientă dovedirea propriei nevinovăţii, câtă vreme nu este stabilită vinovăţia autorilor denunţului calomnios. Totodată, critică Decizia Curţii Constituţionale nr. 770/2008, întrucât instanţa de contencios constituţional a dat o interpretare juridică instituţiei plângerii în faţa judecătorului împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, reglementată prin dispoziţiile art. 278^1 din Codul de procedură penală, interpretare juridică care constituie un act ultra vires, având în vedere că instanţa constituţională a comis un exces de putere, intervenind în aria de competenţă a puterii judecătoreşti, respectiv a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, potrivit art. 126 alin. (3) din Constituţie, „asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. Astfel, respectiva decizie a Curţii Constituţionale şi celelalte decizii motivate pe această interpretare general obligatorie reprezintă nişte cvasidecizii pronunţate în recurs în interesul legii, ceea ce este inadmisibil, întrucât nu este vorba de decizii interpretative. În plus, consideră eronată interpretarea instanţei constituţionale referitoare la natura juridică a plângerii reglementate de art. 278^1 din Codul de procedură penală, şi anumecum că aceasta nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al rezoluţiei sau al ordonanţei procurorului atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Mai susţine că, în ceea ce priveşte posibilităţile pe care le are judecătorul de a aprecia asupra legalităţii actului procurorului de netrimitere în judecată, legiuitorul a omis să reglementeze situaţia în care, din culpa procurorului, care nu a administrat probele concludente şi utile solicitate de partea vătămată, nu există suficiente date care să ducă la concluzia săvârşirii unei infracţiuni.În fine, autorul excepţiei consideră că dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală încalcă principiul garantării valorilor supreme ale statului român, principiul supremaţiei Constituţiei, principiul obligativităţii legilor, egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, accesul liber la justiţie, dreptul la apărare, dreptul la un recurs efectiv şi principiul nediscriminării, întrucât soluţiile pronunţate de judecător în temeiul art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală nu sunt supuse niciunei căi de atac, favorizând actele nelegale ale procurorului. Astfel, infractorii trimişi în judecată prin rechizitoriu au dreptul la recurs şi li se acordă un regim privilegiat faţă de modul în care sunt tratate părţile vătămate, inculpaţii beneficiind de drepturi procesuale depline, în timp ce plângerile formulate de părţile vătămate împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată sunt tratate pur formal şi superficial, existând riscul major al degenerării într-un simulacru de proces sau de farsă judiciară.Tribunalul Arad – Secţia penală consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile de lege criticate nu contravin prevederilor cuprinse în art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi (2), art. 16 alin. (1), art. 20 şi art. 53 din Constituţie.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile de lege criticate sunt constituţionale, deoarece nu aduc nicio atingere prevederilor din Constituţie şi invocate de autorul excepţiei. Mai arată că, din examinarea argumentelor autorului excepţiei, reiese că acestea nu se constituie într-o veritabilă critică de neconstituţionalitate, autorul fiind nemulţumit, în fapt, de modul de instrumentare a cauzei penale, din perspectiva probelor administrate şi a soluţiilor adoptate de procurori.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Potrivit Deciziei penale nr. 225 din 18 mai 2011 a Tribunalului Arad – Secţia penală, obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 34 lit. d) din Codul de procedură penală raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal, ale art. 67 şi art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală şi ale art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010. Alineatul 7 al art. 278^1 din Codul de procedură penală a primit un conţinut nou prin Legea nr. 356/2006 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 677 din 7 august 2006. În altă ordine de idei, prin art. XVIII pct. 39 din Legea nr. 202/2010 a fost, de fapt, modificat alineatul 10 al art. 278^1 din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea se va pronunţa asupra dispoziţiilor art. 34 lit. d) din Codul de procedură penală raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal şi ale art. 67 şi art. 278^1 alin. 7 şi 10 din Codul de procedură penală. Textele de lege criticate au următorul cuprins:– Art. 34 lit. d) din Codul de procedură penală : "Este conexitate:[…] d) când între două sau mai multe infracţiuni există legătură şi reunirea cauzelor se impune pentru o bună înfăptuire a justiţiei.";– Art. 259 alin. 1 din Codul penal : "Învinuirea mincinoasă făcută prin denunţ sau plângere, cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anume persoană, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.";– Art. 67 din Codul de procedură penală : "În cursul procesului penal părţile pot propune probe şi cere administrarea lor.Cererea pentru administrarea unei probe nu poate fi respinsă, dacă proba este concludentă şi utilă.Admiterea sau respingerea cererii se face motivat.";– Art. 278^1 alin. 7 şi 10 din Codul de procedură penală : "Judecătorul, soluţionând plângerea, verifică rezoluţia sau ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi prezentate.[…] Hotărârea judecătorului pronunţată potrivit alin. 8 este definitivă."În susţinerea neconstituţionalităţii acestor dispoziţii de lege, autorii excepţiei invocă încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) şi (5) privind principiul garantării valorilor supreme ale statului român, principiul supremaţiei Constituţiei şi principiul obligativităţii legilor, ale art. 16 referitor la egalitatea în faţa legii şi a autorităţilor publice, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 24 referitor la dreptul la apărare şi ale art. 53 cu privire la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi ale art. 11 privind raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern şi ale art. 20 referitor la preeminenţa tratatelor internaţionale privind drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevederile art. 6 paragraful 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 14 paragraful 3 lit. e) din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, prevederi referitoare la garanţiile unui proces echitabil, şi anume la dreptul acuzatului de a întreba sau de a solicita audierea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării, respectiv raportate la prevederile art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv şi ale art. 14 referitor la interzicerea discriminării din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:I. Autorul excepţiei nu formulează veritabile critici de neconstituţionalitate cu privire la dispoziţiile art. 34 lit. d) din Codul de procedură penală raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal şi ale art. 67 din Codul de procedură penală, ci este nemulţumit, în realitate, de modul de interpretare şi aplicare a acestor prevederi de lege de către procuror şi instanţa de judecată. Eventualele greşeli de aplicare a legii nu pot constitui însă motive de neconstituţionalitate a textelor de lege criticate şi, prin urmare, nu intră sub incidenţa controlului de constituţionalitate exercitat de Curte, ci sunt de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea litigiului. A răspunde criticilor autorului excepţiei în această situaţie ar însemna o ingerinţă a Curţii Constituţionale în activitatea de judecată, ceea ce ar contraveni prevederilor art. 126 din Constituţie, potrivit cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.Prin urmare, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 lit. d) din Codul de procedură penală raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal şi ale art. 67 din Codul de procedură penală este inadmisibilă.II. Dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 şi 10 din Codul de procedură penală au mai fost supuse controlului instanţei de contencios constituţional prin raportare la prevederi din Constituţie şi din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate şi în prezenta cauză, şi faţă de critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.408 din 2 noiembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 823 din 9 decembrie 2010, Curtea a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală, reţinând că limitarea mijloacelor de probă care pot fi administrate la judecarea plângerii împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată este justificată având în vedere natura juridică a acestei plângeri, care nu vizează judecarea propriu-zisă a cauzei penale, ci constituie un mijloc procedural prin care se realizează un examen al rezoluţiei sau al ordonanţei procurorului, atacate sub aspectul legalităţii acesteia. Ca urmare, este firesc ca, în vederea soluţionării plângerii, instanţa să verifice, pe baza lucrărilor şi a materialului existente în dosarul cauzei, care au fost avute în vedere de procuror la emiterea ordonanţei sau a rezoluţiei de netrimitere în judecată atacate, dacă această soluţie a fost sau nu dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale. Cu aceeaşi ocazie, Curtea a statuat că dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală nu încalcă dreptul la un proces echitabil, astfel cum este acesta consfinţit de prevederile constituţionale şi de reglementările internaţionale, petentul având deplina libertate de a demonstra în faţa instanţei de judecată nelegalitatea actului atacat, în raport cu lucrările şi materialul din dosarul cauzei, precum şi posibilitatea prezentării unor probe suplimentare faţă de cele deja administrate, respectiv „înscrisuri noi”.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate pronunţată de Curte prin decizia mai sus menţionată, precum şi considerentele care au fundamentat-o îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.În ceea ce priveşte criticile de neconstituţionalitate aduse dispoziţiilor art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală, potrivit cărora hotărârea pronunţată de judecător în temeiul art. 278^1 alin. 8 din Codul de procedură penală, în procedura plângerii împotriva actelor procurorului de netrimitere în judecată, este definitivă, nu poate fi reţinută nicio contradicţie între acest text de lege şi prevederile constituţionale şi convenţionale invocate. Stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi instituirea regulilor de desfăşurare a procesului, deci şi reglementarea căilor de atac, constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, Curtea a reţinut, cu mai multe prilejuri, că acesta este sensul art. 129 din Constituţie, text care face referire la "condiţiile legii" atunci când reglementează exercitarea căilor de atac ("Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii"), ca de altfel şi al art. 126 alin. (2) din Constituţie, care, referindu-se la competenţa instanţelor judecătoreşti şi la procedura de judecată, stabileşte că acestea "sunt prevăzute numai de lege" [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 460 din 28 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.153 din 7 decembrie 2004].Dispoziţiile art. 278^1 alin. 10 din Codul de procedură penală nu încalcă accesul liber la justiţie şi dreptul la apărare consacratede art. 21 şi art. 24 din Constituţie şi nici dreptul la un recurs efectiv reglementat de art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât nu înlătură posibilitatea de a beneficia de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces public, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen rezonabil. Nici Legea fundamentală şi nici Convenţia nu reglementează dreptul la exercitarea căilor de atac în orice cauză. Astfel, aşa cum s-a arătat mai sus, art. 129 din Constituţie stipulează că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac numai în condiţiile legii. Având în vedere natura cauzelor reglementate prin dispoziţiile art. 278^1 din Codul de procedură penală, în care nu se judecă infracţiunea care a format obiectul cercetării sau urmăririi penale, ci rezoluţia sau ordonanţa de netrimitere în judecată emisă de procuror, prevederile art. 2 privind dreptul la două grade de jurisdicţie în materie penală din Protocolul nr. 7 la Convenţie nu sunt aplicabile.Referitor la presupusa încălcare a dispoziţiilor art. 16 din Constituţie şi ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, nu este contrară principiului egalităţii în faţa legii instituirea unor reguli speciale de procedură, inclusiv în ceea ce priveşte căile de atac, atât timp cât aceste reguli se aplică în mod egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice sau similare.În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 1.131 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 27 octombrie 2011, Decizia nr. 1.456 din 3 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 874 din 12 decembrie 2011, şi Decizia nr. 62 din 31 ianuarie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 9 martie 2012, prin care Curtea a statuat că eliminarea căilor de atac în această materie este justificată de caracterul special al procedurii instituite de prevederile art. 278^1 din Codul de procedură penală, legiuitorul urmărind să asigure celeritatea procedurii şi obţinerea în mod rapid a unei hotărâri definitive prin care să fie exercitat controlul judiciar cu privire la soluţia procurorului.Deoarece nu au apărut elemente noi, care să impună reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Pentru motivele arătate mai sus, dispoziţiile art. 278^1 alin. 7 şi 10 din Codul de procedură penală nu aduc atingere nici prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5) din Legea fundamentală.În ceea ce priveşte pretinsa încălcare, prin textele de lege ce fac obiectul excepţiei, a art. 53 din Legea fundamentală, aceasta nu poate fi reţinută, prevederile constituţionale invocate fiind aplicabile numai în ipoteza în care există o restrângere a exercitării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, restrângere care nu s-a constatat.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:I. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 34 lit. d) din Codul de procedură penală raportat la art. 259 alin. 1 din Codul penal şi ale art. 67 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ilie Florin Mărienuţiu în Dosarul nr. 4.886/55/2010 al Judecătoriei Arad – Secţia penală.II. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 7 şi 10 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 12 iunie 2012.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Oana Cristina Puică––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește