DECIZIE nr. 59 din 23 martie 2000

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea partidelor politice nr. 27/1996



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorFlorin Bucur Vasilescu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorPaula C. Pantea – procurorClaudia Miu – magistrat – asistent şefPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea partidelor politice nr. 27/1996, excepţie ridicată de Partidul România Mare în Dosarul nr. 3.175/1999 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 7 martie 2000 şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când, având nevoie de timp pentru a delibera, Curtea a amânat pronunţarea la 14 martie 2000 şi apoi la 21 martie şi la 23 martie 2000.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:Prin Încheierea din 10 septembrie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 3.175/1999, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea partidelor politice nr. 27/1996, excepţie ridicată de Partidul România Mare.Obiectul dosarului îl constituie contestaţiile formulate de Asociaţia Avocaţilor pentru Apărarea Drepturilor Omului APADO Braşov, Centrul de Asistenţa pentru Organizaţiile Neguvernamentale – CENTRAS Bucureşti, Partidul Solidarităţii Democratice pentru Sanse Egale şi o Societate Mai Buna şi de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva Sentinţei civile nr. 2 din 2 martie 1999, pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă. Prin aceasta sentinta s-a respins acţiunea prin care se solicitase dizolvarea Partidului România Mare în temeiul art. 3 alin. (1) şi (2) şi al art. 29 din Legea partidelor politice nr. 27/1996. Spre a se pronunţa aceasta sentinta instanţa de judecată a considerat în esenta ca pe baza corelării dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din aceeaşi lege cu cele ale art. 144 lit. i) din Constituţie „nu se poate cere dizolvarea unui partid politic pe cale judecătorească atunci când se pune în discuţie însăşi constituţionalitatea acestuia. De altfel, nici Legea nr. 27/1996 nu distinge, ci doar enumera dizolvarea ca mod de încetare a activităţii unui partid politic, alături de hotărârea Curţii Constituţionale, fără a indica în mod expres cazurile de dizolvare”.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţin următoarele:lt; lt;legiuitorul constituant, cu privire la partidele politice, a consacrat un sediu general al materiei, art. 8, precum şi sedii speciale: art. 37 alin. (2) şi (3), art. 61 alin. (5), art. 72 alin. (3) lit. b), art. 102 alin. (2) şi art. 144 lit. i).Din coroborarea acestor articole rezultă ca:1) organizarea şi funcţionarea partidelor politice se fac prin lege organică;2) Curtea Constituţională este singura autoritate jurisdicţională care hotărăşte asupra "contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic";3) motivele de contestaţie, care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, sunt limitativ prevăzute la art. 37 alin. (2) din Constituţie.De vreme ce legiuitorul constituant, după ce în art. 8 alin. (1) precizează care este ratiunea de a fi a partidelor politice ("Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară activitatea în condiţiile legii. Ele contribuie la definirea şi la exprimarea voinţei politice a cetăţenilor, respectând suveranitatea naţionala, integritatea teritorială, ordinea de drept şi principiile democraţiei") şi după ce scoate în evidenta ca prima forma pe care o îmbracă asocierea, expresie a dreptului de asociere, este partidul politic, transeaza problema cardinala a acţiunii unui partid în afară cadrului constituţional. Textul este următorul: "Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independentei României sunt neconstituţionale". gt; gt;Autorul excepţiei susţine în continuare ca: lt; lt;Este de observat, din interpretarea acestui text, ca legiuitorul constituant are în vedere atât scopurile unui partid, ceea ce înseamnă cercetarea statutelor, a programelor politice, dar şi activitatea lor, ceea ce înseamnă compararea, prin raportare la Constituţie, a mesajelor transmise prin declaraţii ale liderilor, prin documente ale organelor de conducere sau prin orice alte forme de manifestare a unui partid politic, cum ar fi: mitingurile, demonstraţiile, marsurile de protest, intalnirile cu alegatorii, conferinţele de presa etc.Mai observam ca sunt puse în afară Constituţiei, pentru aspectele prevăzute la art. 37 alin. (2) la care ne referim, atât partidele politice, cat şi organizaţiile, subintelegandu-se ca legiuitorul constituant are în vedere restul organizaţiilor cu caracter civil, sindical prin care se concretizează dreptul la asociere.Comparand alin. (2) al art. 37 citat cu alin. (4) al aceluiaşi articol, în care se face referire numai la asociaţii, nu şi la partide, reiese ca art. 3 alin. (2) din Legea partidelor politice nr. 27/1996, prin partea referitoare la alin. (4) din art. 37 al Constituţiei, apare ca fiind un plus petita la Constituţie.Dacă legiuitorul constituant ar fi urmărit ca alin. (4) al art. 37 sa vizeze şi partidele politice, ar fi spus-o în mod expres, asa cum de altfel se precizează în art. 37 alin. (2) la care ne referim.În aceeaşi ordine de idei, ne apare ca fiind un adaos la Constituţie, realizat de Legea partidelor politice nr. 27/1996, prin art. 3 alin. (2), sub aspectul invocarii, în această lege, şi a art. 30 alin. (7) ca fiind motiv de neconstituţionalitate. gt; gt;În susţinerea excepţiei, se mai arata de către autorul acesteia ca: lt; lt;Textul din Legea partidelor politice nr. 27/1996, la care ne referim, în redactarea cunoscută [„Sunt interzise partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin alte activităţi pe care le organizează, încalcă prevederile art. 30 alin. (7), art. 37 alin. (2) sau alin. (4) din Constituţie”], deşi foloseşte sintagma „sunt interzise”, din împrejurarea ca incorporeaza şi art. 37 alin. (2) din Constituţie, care se referă, fără echivoc, la neconstituţionalitate, în realitate are în vedere neconstituţionalitatea, după caz, a scopurilor sau a activităţii unui partid politic.Dacă privim lucrurile în acest sens, iar art. 51 din Constituţie, care consacra suprematia acesteia, ne obliga la o atare interpretare, atunci, logic, trebuie să admitem ca legea organică a partidelor politice, sub pretextul interzicerii unor partide, în art. 3 alin. (2), a adăugat la motivele de neconstituţionalitate prevăzute de Constituţie. gt; gt;Continuand motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia arata: lt; lt;Din doua una: ori Constituţia are forta juridică suprema şi la motivele sale de neconstituţionalitate, adică la sfera incalcarilor Constituţiei, ce atrage competenţa Curţii Constituţionale, nu se poate adauga prin legea organică a partidelor, ori legea partidelor politice, care prevede, în plus faţă de art. 37 alin. (2), şi alte motive de neconstituţionalitate, pentru scopul sau acţiunea unui partid politic, este neconstitutionala în ceea ce priveşte elementele în plus prevăzute faţă de cele reţinute de legiuitorul constituant.La cele de mai sus se poate adauga şi un argument care rezultă din interpretarea sistematica a prevederilor constituţionale.Legiuitorul constituant nu intamplator a stabilit în titlul I, intitulat "Principii generale", un sediu general al partidelor politice, relevand rolul cardinal, în democraţia constituţională şi în societatea românească, a pluralismului (ceea ce înseamnă, în primul rând, existenta mai multor partide politice), pluralismul fiind atât o condiţie, cat şi o garanţie a democraţiei constituţionale.De altfel, art. 8 din Constituţie, cu mesajul evocat mai sus, ne apare ca o continuare a principiului consacrat chiar în art. 1 alin. (3) din Constituţie: "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate." (subl.ns.).Observam ca pluralismul politic ne apare ca valoare suprema şi garantată, înainte de toate, de Constituţie, în România, ca stat de drept democratic şi social, stat prefigurat de aceeaşi Constituţie.Din aceste texte cu valoare de principiu, la care putem sa adaugam art. 61 alin. (5), art. 102 alin. (1), rezultă, fără putinta de tagada, calitatea partidelor politice de subiecte, proprio nomine, în raporturile de putere, mai exact de subiecte supraordonate în raporturile de drept constituţional şi de drept administrativ.În alţi termeni, principiile constituţionale menţionate fundamentează o capacitate de drept public a partidelor politice, conducand la necesitatea calificării acestora, prin legea lor organică, ca persoane juridice de drept public, ceea ce în mod întemeiat se realizează prin art. 1 teza a doua din Legea partidelor politice nr. 27/1996. gt; gt;De asemenea, în continuarea motivarii excepţiei de neconstituţionalitate se mai arata: lt; lt;Dat fiind acest statut al partidelor politice, statut care pune, sub aspectul naturii juridice a personalităţii juridice, partidele politice pe acelaşi plan cu autorităţile publice, era firesc ca legiuitorul constituant sa nu lase pe seama legii organice rezolvarea problemei de a şti pentru care motive de ordin constituţional, mai exact, pentru încălcarea căror texte din Constituţie aceasta persoana de drept public – partidul politic – poate fi declarata neconstitutionala, iar competenţa în acest sens aparţine, ca şi în cazul constituţionalităţii legii, ordonanţei etc., Curţii Constituţionale [art. 144 lit. i)].În optica legiuitorului constituant nu poate fi vorba de mai multe motive de neconstituţionalitate, unele care să fie stabilite prin lege şi, eventual, sa atragă competenţa instanţelor judecătoreşti şi altele să fie stabilite chiar de Constituţie, care atrag competenţa Curţii Constituţionale.Este ca şi cum în materia neconstitutionalitatii legilor ar putea fi vorba de aspecte de neconstituţionalitate prevăzute de Constituţie, care sunt cercetate de Curtea Constituţională, şi aspecte de neconstituţionalitate dezvoltate chiar prin lege, ce ar atrage competenţa instanţelor judecătoreşti. Evident ca este absurda o asemenea interpretare, ea fiind nestiintifica, contrară Constituţiei.Prin urmare, legea care adauga la motivele de neconstituţionalitate prevăzute de Constituţie este, prin prevederile respective, contrară Constituţiei.Logica interna a edificiului constituţional este foarte clara: motivele de neconstituţionalitate sunt expres prevăzute de Constituţie, pentru un partid politic, iar competenţa judecării acestora aparţine Curţii Constituţionale. gt; gt; Autorul excepţiei de neconstituţionalitate conchide: lt; lt;A pretinde ca pot fi introduse, prin lege, şi alte motive de neconstituţionalitate decât cele prevăzute de art. 37 alin. (2), mai mult, care să fie cercetate de instanţele de drept comun, înseamnă a contraveni textelor din Constituţie care reglementează, într-un fel sau altul, rolul, locul, activitatea partidelor politice, precum şi sancţiunea şi instanţa competenţa pentru ipoteza în care, fie în statut, fie în alt document programatic, fie în activitatea politica concretă, apar aspecte care pun în cauza nu constituirea şi funcţionarea, din punct de vedere legal a partidului, ci constituirea şi funcţionarea din punct de vedere constituţional. gt; gt;Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, exprimandu-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, apreciază ca sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 23 alin. (1), (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992 pentru organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, în scopul sesizării acesteia în vederea declanşării controlului de constituţionalitate, întrucât excepţia are ca obiect un text de lege în vigoare de care depinde soluţionarea cauzei, excepţia fiind ridicată la cererea unei părţi din proces. Instanţa judecătorească mai arata ca dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea partidelor politice nr. 27/1996 au mai făcut obiectul controlului de constituţionalitate anterior promulgării legii, când, prin Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996, Curtea Constituţională a constatat ca aceste dispoziţii sunt constituţionale. Aceasta însă „nu exclude admisibilitatea excepţiei deoarece: a) prevederile legale menţionate au fost constatate ca fiind constituţionale, iar acest aspect nu împiedica efectuarea unui nou control conform interpretării per a contrario a dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992; b) excepţia de neconstituţionalitate se întemeiază şi pe alte motive decât cele examinate deja de Curtea Constituţională în cadrul controlului efectuat anterior promulgării legii”. În concluzie, instanţa considera ca „dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea partidelor politice, în măsura în care fac trimitere la dispoziţiile art. 30 alin. (7) şi art. 37 alin. (4) din Constituţie, sunt constituţionale”, însă, din punct de vedere procedural, excepţia este admisibilă.Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate nu este intemeiata. Se arata ca, potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 27/1996, „Sunt interzise partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin alte activităţi pe care le organizează, încalcă prevederile art. 30 alin. (7), art. 37 alin. (2) sau alin. (4) din Constituţie”, dar prin art. 30 alin. (7) din Constituţie se interzice „defăimarea tarii şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura naţionala, rasială, de clasa sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri”. Aceste dispoziţii constituţionale impun şi interdicţii cetăţenilor, ca persoane fizice, privind libertatea de exprimare. Or, partidele politice nu pot fi exonerate de obligaţia de a respecta aceste interdicţii, întrucât ceea ce este interzis cetăţenilor ca persoane fizice nu poate fi permis structurilor asociative rezultate din exercitarea de către aceştia a dreptului de asociere. În caz contrar, libertatea de exprimare ar putea fi diferita, după cum se exercită de către cetăţeni într-o structura asociativa sau în afară unei asemenea structuri, ceea ce ar fi contrar art. 30 din Constituţie. În sprijinul celor arătate se invoca Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996. Cu privire la susţinerea potrivit căreia alin. (4) al art. 37 din Constituţie se referă numai la asociaţii, iar nu şi la partide politice, Guvernul considera ca termenul „asociaţii” este utilizat în sens generic, fiind incluse în cadrul formelor de asociere şi partidele politice, deoarece, potrivit alin. (1) al aceluiaşi articol din Constituţie, nu este necesară o enumerare a tuturor formelor asociative.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Curtea constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea partidelor politice nr. 27/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 87 din 29 aprilie 1996, care au următorul conţinut: „Sunt interzise partidele politice care, prin statutul, programele, propaganda de idei ori prin alte activităţi pe care le organizează, încalcă prevederile art. 30 alin. (7), art. 37 alin. (2) sau alin. (4) din Constituţie.”Dispoziţiile constituţionale la care face trimitere textul de lege criticat au următorul conţinut:– Art. 30 alin. (7): "Sunt interzise de lege defăimarea tarii şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura naţionala, rasială, de clasa sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri.";– Art. 37 alin. (2) şi alin. (4): "(2) Partidele sau organizaţiile care, prin scopurile ori prin activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii, a integrităţii sau a independentei României sunt neconstituţionale. […] ""(4) Asociaţiile cu caracter secret sunt interzise."Prin critica de neconstituţionalitate se susţine ca dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 27/1996 sunt neconstituţionale pentru ca, prin trimiterea expresă şi la dispoziţiile art. 30 alin. (7) şi ale art. 37 alin. (4) din Constituţie, se adauga la motivele de neconstituţionalitate a partidelor politice, motive prevăzute la art. 37 alin. (2) din Legea fundamentală; temeiurile de neconstituţionalitate a partidelor politice sunt expres prevăzute în Constituţie, iar, conform art. 144 lit. i) din Constituţie, competenţa soluţionării contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic aparţine Curţii Constituţionale.Examinând aceasta sustinere, Curtea Constituţională retine ca asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 27/1996 privind trimiterea la dispoziţiile art. 30 alin. (7) din Constituţie s-a mai pronunţat prin Decizia nr. 35 din 2 aprilie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 75 din 11 aprilie 1996. Prin aceasta decizie s-a constatat ca dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale, deoarece, potrivit prevederilor art. 30 alin. (7) din Constituţie, sunt interzise „defăimarea tarii şi a naţiunii, îndemnul la război de agresiune, la ura naţionala, rasială, de clasa sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violenta publică, precum şi manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Partidele politice nu pot fi exonerate de obligaţia de a respecta interdicţiile impuse de Constituţie libertăţii de exprimare. Ceea ce este interzis cetăţenilor, ca persoane fizice, nu poate fi permis structurilor asociative rezultate din exercitarea de către aceştia a dreptului de asociere. De asemenea, exprimarea de către partid a voinţei politice a cetăţenilor, potrivit art. 8 alin. (2) din Constituţie, este concretizarea pe plan politic a libertăţii de exprimare prevăzute la art. 30 din Constituţie. Altminteri, ar insemna ca aceasta libertate să fie diferita, după cum se exercită de către cetăţeni într-o structura asociativa sau în afară unei asemenea structuri, ceea ce este contrar art. 30 din Constituţie”.Deoarece aceste considerente subzistă şi în cauza de faţa, neintervenind elemente noi care să le infirme spre a face necesară reconsiderarea lor, Curtea retine ca decizia menţionată îşi păstrează valabilitatea.Totodată, Curtea constata ca, potrivit prevederilor art. 144 lit. i) din Constituţie, Curtea Constituţională "hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic". Asa fiind, având în vedere generalitatea acestei dispoziţii constituţionale, rezultă competenţa exclusiva a Curţii Constituţionale de a hotărî asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, înregistrat potrivit legii, indiferent de prevederile sau principiile constituţionale a căror încălcare este invocată.Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 30 alin. (7), al art. 37 alin. (2) şi (4), al art. 102, al art. 144 lit. c) şi i) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, al art. 1 alin. (1), al art. 2, 3, 12, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), precum şi al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea partidelor politice nr. 27/1996, excepţie ridicată de Partidul România Mare în Dosarul nr. 3.175/1999 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă şi constata ca aceste prevederi legale sunt constituţionale, Curtea Constituţională având, potrivit art. 144 lit. i) din Constituţie, competenţa exclusiva de a hotărî asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid politic, înregistrat potrivit legii.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 martie 2000.PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent şef,Claudia Miu–––––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește