DECIZIE Nr. 59*) din 18 mai 1994

Notă …
*) Definitivă prin nerecurare. Mihai Constantinescu – preşedinte Viorel Mihai Ciobanu – judecător Florin Bucur Vasilescu – judecător Raul Petrescu – procuror Gabriela Dragomirescu – magistrat-asistent Pe rol soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, ridicată de contestatoarea Stupu Ana, în Dosarul nr. 8253/1993 al Judecătoriei Focsani. Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 10 mai 1994, în prezenta părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public, au fost consemnate în încheierea din acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru 18 mai 1994. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele: Prin Încheierea din 17 decembrie 1993, pronunţată în Dosarul nr. 8253/1993 al Judecătoriei Focsani, Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, invocată de contestatoarea Stupu Ana. În susţinerea excepţiei, contestatoarea arata ca art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, deşi nu a fost abrogat în mod expres, este neconstitutional, întrucît singurele în măsura să soluţioneze litigiile de muncă sunt instanţele judecătoreşti şi nu organele administrative cu activitate jurisdicţională, care, într-un stat de drept, nu-şi mai au rostul. Judecătoria Focsani, exprimindu-şi opinia, considera ca excepţia este intemeiata, pe de o parte datorită principiului separaţiei puterilor în stat, iar pe de altă parte deoarece dispoziţia art. 175 din Codul muncii contravine art. 125 din Constituţie, potrivit căruia justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. Realizarea justiţiei implica, potrivit sesizării, aplicarea regulilor de desfăşurare a activităţii de judecată, obligaţia de motivare a hotărîrilor, posibilitatea exercitării căilor de atac, imparţialitatea şi independenta judecătorilor, care se supun numai legii. În vederea soluţionării excepţiei de neconstituţionalitate, în temeiul art. 24 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, s-au cerut punctele de vedere ale celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului, iar în baza art. 53 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale s-au solicitat şi opiniile Ministerului Justiţiei şi Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. În punctul de vedere transmis, Guvernul apreciază ca reglementarea cuprinsă în art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii este contrară atât prevederilor art. 16 din Constituţie, întrucît creează o discriminare între personalul cu funcţii de conducere şi ceilalţi salariaţi, cît şi dispoziţiile art. 21 şi art. 125 din legea fundamentală deoarece ingradeste accesul la justiţie, care se înfăptuieşte numai de instanţele judecătoreşti. Mai mult, Guvernul considera ca şi celelalte dispoziţii ale art. 175 alin. 1 din Codul muncii încalcă dispoziţiile constituţionale menţionate, ele reglementind restringeri ale drepturilor salariaţilor de a se adresa instanţei în situaţiile stipulate. Camera Deputaţilor şi Senatul nu au comunicat punctele lor de vedere. Ministerul Justiţiei, raspunzind solicitării Curţii, s-a exprimat în sensul opiniei Guvernului, motivarea fiind aceeaşi. Ministerul Muncii şi Protecţiei Sociale apreciază ca examinarea conformitatii legislaţiei cu dispoziţiile constituţionale este de competenţa Consiliului Legislativ, iar cît priveşte dispoziţiile Codului muncii referitoare la jurisdicţia muncii, acestea au fost modificate prin Legea nr. 104/1992. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinînd încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, opiniile Ministerului Justiţiei şi ale Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor şi ale procurorului, notele scrise depuse la dosar, şi având în vedere dispoziţiile art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, ale art. 16, art. 21, art. 125 şi art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele: Deşi excepţia de neconstituţionalitate vizează o dispoziţie legală anterioară Constituţiei, Curtea este competenţa sa o soluţioneze deoarece Judecătoria Focsani nu s-a pronunţat ferm, în dispozitivul încheierii, asupra conflictului dintre art. 175 alin. 1 din Codul muncii şi Constituţie şi a sesizat Curtea, solicitindu-i să se pronunţe. Asa fiind, sub acest aspect, Curtea Constituţională este obligată să se pronunţe asupra excepţiei, în temeiul dreptului constituţional al părţilor, recunoscut de art. 144 lit. c) din Constituţie, de a invoca neconstituţionalitatea unui text de lege aplicabil litigiului. Potrivit art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, sunt de competenţa organului administrativ ierarhic superior sau a organului de conducere colectivă, potrivit legii: contestaţiile împotriva desfacerii contractului de muncă, precum şi litigiile privind reintegrarea în munca a peroanelor cu funcţii de conducere numite de organele ierarhice superioare, precum şi a directorilor, directorilor generali şi a celor cu funcţii asimilate acestora din organele centrale. Din însăşi examinarea prevederilor art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii rezultă ca acestea fiind aplicabile numai unei categorii de salariaţi – şi anume, cadrelor cu funcţii de conducere – se încalcă principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucît, în ce priveşte contestaţiile legate de desfacerea contractului de muncă, nu exista un motiv suficient care să justifice o diferenţa de tratament cu referire la organul de jurisdicţie competent. Aceasta concluzie se impune ţinând seama de faptul ca motivele legale pentru desfacerea contractului de muncă, prevăzute în art. 130 din Codul muncii, nu disting între salariaţii cu funcţii de conducere şi ceilalţi salariaţi. De aceea jurisdicţia instituită prin art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii este discriminatorie şi, deci, neconstitutionala, nu numai în funcţie de prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, ce se referă la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, fără discriminări, ci şi în funcţie de prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, amendata prin Protocoalele nr. 3, 5 şi 8 şi completată prin Protocolul nr. 2, la care România a aderat prin Legea nr. 30/1994. Potrivit acestor din urma prevederi, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a cauzei sale de către o instanţa independenta şi impartiala, instituită de lege. În concordanta cu prevederile din convenţia sus-menţionată, art. 21 din Constituţie privind accesul liber la justiţie a statuat ca orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime şi ca nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. Ţinând seama şi de dispoziţiile art. 125 din Constituţie, conform cărora justiţia se realizează prin Curtea Suprema de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege, rezultă, din colaborarea acestor din urma prevederi constituţionale, ca nici o lege nu poate îngrădi dreptul unei persoane de a se adresa instanţelor judecătoreşti pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Plenul Curţii Constituţionale, prin Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, a statuat în sensul că instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale nu este contrară principiului prevăzut de art. 21 din Constituţie, privind liberul acces la justiţie, cît timp decizia organului administrativ de jurisdicţie poate fi atacată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Pe de altă parte, prin aceeaşi decizie s-a stabilit ca liberul acces la justiţie se realizează numai în respectul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, astfel încât orice excludere care ar evoca semnificatia încălcării egalităţii de tratament juridic este neconstitutionala. În cauza de faţa, dacă s-ar aprecia ca organele prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii au calitatea de organ jurisdicţional, procedura prevăzută de text ar putea fi calificată ca o procedură administrativ-jurisdicţională prealabilă, ceea ce ar da posibilitatea părţilor sa uzeze de recursul prevăzut de art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi deci accesul la justiţie ar fi asigurat. Dar autorităţile administrative prevăzute de art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii nu pot avea calitatea de organe jurisdicţionale deoarece chiar ele au luat măsura desfacerii contractului de muncă. Ar insemna ca aceeaşi autoritate să fie şi judecător şi parte interesată, ceea ce este contrar prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sus-menţionate. În condiţiile art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii este încălcat principiul instituit prin aceasta prevedere referitoare la dreptul persoanei de a fi judecata în mod echitabil de către o instanţa independenta şi impartiala. Ţinând seama de dispoziţiile art. 20 din Constituţie privind obligativitatea interpretării şi aplicării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor în concordanta cu pactele la care România este parte şi la prioritatea pactelor şi tratatelor referitoare la drepturile omului în caz de neconcordanta cu legile interne, rezultă ca art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii, fiind în contradictie cu prevederile art. 6 alin. 1 al convenţiei menţionate, sunt în întregime neconstituţionale nu numai în ce priveşte excluderea cetăţenilor de la dreptul de a se adresa justiţiei. În acest fel se asigura şi respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii. În cursul dezbaterilor, cît şi în punctul de vedere al Guvernului s-a ridicat problema neconstitutionalitatii şi a celorlalte prevederi ale art. 175 din Codul muncii, în afară celor de la lit. b). Având în vedere, însă, limitele sesizării, astfel cum au fost definite prin Încheierea Judecătoriei Focsani din data de 17 decembrie 1993, precum şi prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, rezultă ca în litigiul de faţa Curtea Constituţională nu este competenţa să se pronunţe asupra aspectelor ce depăşesc sesizarea cu care a fost investită. Întrucît Codul muncii a fost modificat expres prin Legea nr. 104/1992, deci după intrarea în vigoare a Constituţiei, rezultă ca, în speta, nu se pune problema aplicării art. 150 alin. (1) din Constituţie, ci a neconstitutionalitatii prevederii respective. Faţa de cele arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A. c) şi ale art. 24 din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Stupu Ana, domiciliata în municipiul Roman, str. C. A. Rosetti, bl. 10, sc. A, ap. 7, judeţul Neamt, în Dosarul nr. 8253/1993 al Judecătoriei Focsani, şi constata ca prevederile art. 175 alin. 1 lit. b) din Codul muncii sunt neconstituţionale. Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunţată în şedinţa din 18 mai 1994. PREŞEDINTE,dr. Mihai ConstantinescuMagistrat-asistent,Gabriela Dragomirescu––––––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește