DECIZIE nr. 56 din 22 februarie 2001

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală şi ale art. 207 din Codul penal



Lucian Mihai – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorIoan Muraru – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorIuliana Nedelcu – procurorMarioara Prodan – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală şi ale art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Ralu Traian Filip în Dosarul nr. 224/1999 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.La apelul nominal se constata lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, considerând ca dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală privind punerea în mişcare a acţiunii penale la plângerea prealabilă a persoanei vătămate nu contravin prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, deoarece nu conţin dispoziţii discriminatorii sau privilegii. Se considera ca şi dispoziţiile art. 207 din Codul penal referitoare la proba verităţii sunt conforme cu prevederile constituţionale, întrucât nu se încalcă prezumţia de nevinovatie, prevăzută la art. 23 alin. (8), libertatea conştiinţei, consacrată prin art. 29, libertatea de exprimare, garantată de art. 30, şi nici dreptul la informaţie, prevăzut la art. 31 alin. (1) din Constituţie, libertăţi care, potrivit art. 30 alin. (6) şi art. 54 din Constituţie, trebuie exercitate cu buna-credinţa, fără a se încalcă drepturile şi libertăţile celorlalţi.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 19 septembrie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 224/1999, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală şi ale art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Ralu Traian Filip.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine ca dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în drepturi, întrucât, ca urmare a "plângerii prealabile a persoanei vătămate, acţiunea penală se pune în mişcare, persoana chemată în judecata devenind lt; lt;inculpat gt; gt;" şi pentru ca prin aceste dispoziţii legale "se creează posibilitatea, pentru partea vătămată, la exercitarea abuzivă a dreptului sau procesual". Se mai susţine ca drepturile procesuale ale părţii vătămate sunt mai largi decât ale presupusului făptuitor, "devenit şi citat ca inculpat în cauza, deşi legea îl prezuma lt; lt;nevinovat gt; gt; până la momentul în care hotărârea pronunţată de instanţa de judecată va deveni definitivă". În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 207 din Codul penal autorul excepţiei considera ca acestea "sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 23 alin. (8), ale art. 29, 30 şi 31 din Constituţia României". În acest sens se arata ca "proba verităţii se aplică, în egala măsura, şi faptelor şi opiniilor, judecaţilor de valoare", situaţie în care ea "reprezintă o măsura restrictiva a libertăţii de exprimare şi a libertăţii presei în egala măsura atunci când se referă la infracţiunea de insulta, dar şi în cazul în care vizează infracţiunea de calomnie. Ea este în egala măsura imposibil de realizat, din aceasta perspectiva inutila, şi ea îşi vadeste caracterul demagogic, specific regimului totalitar în care a fost instituită". Se mai arata ca legea nu defineste conţinutul "interesului legitim", lăsând astfel o marja de libertate nepermisă, discretionara, autorităţilor care aplica legea, "atât în ceea ce priveşte organul de cercetare şi urmărire penală, cat şi autoritatea judecătorească".Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, exprimandu-şi opinia, apreciază ca dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât "nu se face nici o discriminare a inculpatului pe criterii de rasa, naţionalitate, origine etnică, limba, religie, opinie, apartenenţa politică, avere sau origine socială", iar "punerea în mişcare a acţiunii penale nu echivaleaza cu soluţionarea în fond a cauzei". În opinia instanţei dispoziţiile art. 207 din Codul penal sunt, de asemenea, constituţionale, deoarece "Cerinţa interesului legitim apare în lege tocmai pentru a nu permite o exercitare abuzivă a probei verităţii".Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală este nefondata, întrucât aceste dispoziţii nu încalcă art. 16 alin. (1) din Constituţie, "text care trebuie interpretat în legătură cu art. 4 din Constituţie, în care sunt prevăzute criteriile egalităţii în drepturi, şi anume: rasa, naţionalitate, origine etnică, limba, religie, sex, opinie, apartenenţa politică, avere şi origine socială. În raport cu aceste criterii constituţionale art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală nu creează nici privilegii, nici discriminări, neincalcand vreunul dintre criteriile egalităţii în drepturi enumerate în art. 4 din Constituţie". În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a art. 207 din Codul penal se arata ca acest text de lege "nu poate aduce nici o atingere principiului prezumţiei de nevinovatie, având în vedere obiectul de reglementare diferit". Referitor la criticile privind încălcarea art. 29, 30 şi 31 din Constituţie se arata, în aceeaşi opinie exprimată de Guvern, ca acestea sunt nefondate, întrucât "libertatea conştiinţei trebuie să se manifeste în spirit de toleranta şi respect reciproc", iar "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine, drepturile şi libertăţile constituţionale, inclusiv libertatea de exprimare şi dreptul la informaţie, trebuie să fie exercitate cu buna-credinţa, fără a fi incalcate drepturile şi libertăţile celorlalţi". Se considera ca, dimpotriva, "art. 207 din Codul penal asigura posibilitatea promovării drepturilor menţionate".Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală şi ale art. 207 din Codul penal, care au următorul cuprins:– art. 279 alin. 1: "Punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară astfel de plângere.";– art. 207: "Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insulta sau calomnie."Textele constituţionale invocate de autorul excepţiei ca fiind incalcate au următoarea redactare:– art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";– art. 23 alin. (8): "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată.";– art. 29 alin. (1) şi (2): "(1) Libertatea gandirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase nu pot fi îngrădite sub nici o formă. Nimeni nu poate fi constrâns sa adopte o opinie ori sa adere la o credinţa religioasă, contrare convingerilor sale.(2) Libertatea conştiinţei este garantată; ea trebuie să se manifeste în spirit de toleranta şi de respect reciproc."; … – art. 30 alin. (1): "Libertatea de exprimare a gandurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea creaţiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public sunt inviolabile.";– art. 31 alin. (1): "Dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit."Autorul excepţiei considera ca este neconstitutionala instituţia plângerii prealabile, prevăzută la art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală ca o condiţie necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, deoarece persoana împotriva căreia se formulează o astfel de plângere devine inculpat, fără existenta vreunei probe care să ateste vinovăţia sa. Se mai susţine ca "drepturile procesuale ale părţii vătămate sunt mult mai largi decât ale presupusului făptuitor, devenit şi citat ca inculpat în cauza, deşi legea îl prezuma nevinovat până în momentul în care hotărârea pronunţată de instanţa de judecată va deveni definitivă".1. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, Curtea constata ca sub acest aspect nu pot fi reţinute criticile formulate, având în vedere următoarele considerente:Condiţionarea punerii în mişcare a acţiunii penale de existenta plângerii prealabile a persoanei vătămate reprezintă o excepţie de la regula generală a oficialitatii procesului penal, înscrisă în art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală. Cazurile în care este necesară plângerea prealabilă se împart în două categorii: în cazul anumitor infracţiuni, prevăzute expres şi limitativ de lege, plângerea prealabilă se depune direct la instanţa de judecată, iar în cazul altor infracţiuni, determinate, de asemenea, prin lege, plângerea trebuie adresată organului de urmărire penală competent, sesizarea instanţei urmând să se facă prin rechizitoriul procurorului. Potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege". Stabilirea infracţiunilor în cazul cărora este necesară plângerea prealabilă, a acelora în care trebuie efectuată urmărirea penală, precum şi a celor în cazul cărora sesizarea instanţei de judecată se face prin plângerea prealabilă directa a persoanei vătămate este lăsată de Constituţie la libera opţiune a legiuitorului.Curtea observa ca în orice proces penal, începând din momentul declanşării sale (începerea urmăririi penale sau sesizarea instanţei de judecată), sunt implicate diferite părţi: invinuit, inculpat, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă civilmente, părţi care au drepturi şi obligaţii egale. Norma procedurala penală criticata nu prevede privilegii sau îngrădiri ale exercitării drepturilor procesuale pentru nici una dintre părţile procesului penal, iar distincţiile făcute între calitatea părţilor nu înseamnă nici privilegii şi nici discriminări. Totodată Curtea retine ca prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice nu sunt incalcate nici prin faptul ca textul de lege menţionat nu conţine privilegii sau discriminări de natura celor prevăzute la art. 4 din Constituţie, şi anume: de rasa, de naţionalitate, de origine etnică, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţa politică, de avere sau de origine socială.Curtea retine, de asemenea, că nu pot fi primite nici criticile referitoare la încălcarea, prin art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, a dispoziţiilor art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece calitatea procesuala de inculpat, definită la art. 23 din Codul de procedură penală ca fiind "Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală", nu reprezintă o prejudecare a cauzei şi nu rastoarna prezumţia de nevinovatie prevăzută de acest text constituţional, în conformitate cu care, "Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată nevinovată". De asemenea, nu sunt prejudiciate interesele legitime ale persoanei inculpate care, la fel ca şi oricare parte din procesul penal, îşi poate exercita dreptul la apărare şi poate solicita administrarea oricăror probe legale pentru combaterea susţinerilor formulate în acuzare. În vederea apărării împotriva unor inculpari vadit nefondate sau sicanatoare inculpatul are la dispoziţie şi mijloace de drept penal, existând posibilitatea tragerii la răspundere penală a celor care l-au reclamat, pentru săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă, prevăzută la art. 259 din Codul penal.Curtea Constituţională a mai fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, reţinându-se, spre exemplu, prin Decizia nr. 162 din 21 septembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 2 noiembrie 2000, ca aceasta este neîntemeiată, dispoziţiile legale fiind constituţionale, deoarece "nu aduc atingere acestor drepturi fundamentale ale omului, obiectul reglementării constituindu-l doar procedura de punere în mişcare a acţiunii penale numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plângere".Considerentele şi soluţia adoptată îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauza, întrucât nu au intervenit elemente noi de natura sa determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.2. Referitor la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 207 din Codul penal Curtea retine, de asemenea, ca este neîntemeiată, întrucât dispoziţiile legale criticate sunt conforme cu prevederile constituţionale invocate de autorul excepţiei.Autorul excepţiei considera ca art. 207 din Codul penal încalcă art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece nu permite proba verităţii decât în cazul în care "afirmarea sau imputarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim", fără a se defini sintagma "interes legitim", şi în acest mod inculpatul nu poate proba lipsa de temeinicie a acuzatiilor.Curtea constata ca textul de lege criticat nu este de natura să contravină prezumţiei de nevinovatie prevăzute la art. 23 alin. (8) din Constituţie, ci, dimpotriva, oferă posibilitatea efectuării probei verităţii în cazul în care a existat un interes legitim care să justifice afirmarea sau imputarea adresată persoanei vătămate, caz în care fapta nu constituie infracţiunea de insulta sau calomnie. Textul de lege circumscrie în acest mod însăşi latura obiectivă a celor două infracţiuni la acele fapte care nu sunt justificate de un interes prevăzut, ocrotit sau garantat de lege. Totodată Curtea retine ca operează prezumţia de nevinovatie, prevăzută de textul constituţional amintit, şi cu privire la inculpatii trimişi în judecata pentru săvârşirea infracţiunilor de calomnie şi insulta, dispoziţiile legale criticate nefacand o astfel de distincţie.În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a art. 29 din Constituţie, şi anume a alin. (1) şi (2), referitoare la libertatea conştiinţei şi la garantarea acesteia, Curtea constata ca reglementarea probei verităţii în cazul infracţiunilor de insulta şi calomnie, prin art. 207 din Codul penal, nu aduce nici un fel de atingere libertăţii conştiinţei, garantată de Legea fundamentală, ci, dimpotriva, asigura exercitarea cu buna-credinţa a libertăţii gandirii şi a opiniilor, fără să se încalce drepturile şi libertăţile fundamentale ale celorlalţi, în spiritul art. 54 din Constituţie. În acelaşi timp, potrivit alin. (2) al art. 29 din Constituţie, libertatea conştiinţei "trebuie să se manifeste în spirit de toleranta şi de respect reciproc". Or, faptele de insulta şi calomnie demonstreaza tocmai o lipsa de respect, care numai în cazul existenţei unui interes legitim ce le-a determinat, interes dovedit prin proba verităţii, nu constituie infracţiuni. Incriminarea unor asemenea fapte este însă în competenţa legiuitorului, iar nu în competenţa contenciosului constituţional.Curtea constata că nu este intemeiata nici critica referitoare la încălcarea art. 30 alin. (1) din Constituţie, deoarece libertatea de exprimare, ca orice alta libertate sau drept fundamental, trebuie să fie exercitată cu bunacredinta, potrivit art. 54 din Constituţie, "fără sa încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi", iar conform art. 30 alin. (6), "Libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viaţa particulară a persoanei şi nici dreptul la propria imagine".Referitor la critica privind încălcarea, prin art. 207 din Codul penal, a prevederilor art. 31 alin. (1) din Constituţie, referitoare la dreptul la informaţie, Curtea retine ca nici aceasta critica nu poate fi primită, deoarece nici acest drept fundamental nu este lezat de restricţiile privind admisibilitatea probei verităţii.De altfel, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 207 din Codul penal, respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii. Astfel, prin Decizia nr. 134 din 6 iulie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 august 2000, Curtea a stabilit ca art. 207 din Codul penal nu încalcă principiul prezumţiei de nevinovatie consacrat de art. 23 alin. (8) din Constituţie, deoarece el "nu reglementează stabilirea vinovatiei în cazul infracţiunilor de insulta şi de calomnie. În realitate acest text de lege instituie posibilitatea inculpatului de a dovedi veridicitatea afirmarilor sau imputarilor făcute, aceasta constituind un caz special de inlaturare a caracterului penal al faptei, prin lipsa pericolului social, dacă fapta a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim". S-a mai reţinut ca "Apărarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor impune, în unele situaţii, sancţionarea penală a afirmarilor şi imputarilor, chiar dacă acestea se referă la fapte adevărate, dar nu au fost făcute pentru apărarea unui lt; lt;interes legitim gt; gt;. De altfel, necesitatea sanctionarii rezultă din prevederile art. 30 alin. (6) din Constituţie". Prin aceeaşi decizie Curtea a constatat şi faptul ca textul art. 207 din Codul penal "Este în deplina concordanta cu prevederile art. 10 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale", precum şi cu jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului.Considerentele şi soluţia adoptate prin decizia citata îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauza, neexistand elemente noi care să determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.Curtea considera, de asemenea, ca invocarea jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la distincţia dintre fapte şi judecati de valoare (şi anume, hotărârea în cazul "Lingens împotriva Austriei", 1986) nu este concludenta în cauza, întrucât art. 207 din Codul penal se referă la fapte determinate privitoare la o persoană, deci elemente concrete care pot fi dovedite, iar nu la judecati de valoare a căror dovedire nu este posibila.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală şi ale art. 207 din Codul penal, excepţie ridicată de Ralu Traian Filip în Dosarul nr. 224/1999 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 februarie 2001.PREŞEDINTELE CURŢIICONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent,Marioara Prodan––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește