Informatii Document
Publicat în: MONITORUL OFICIAL NR. 158 din 24 iunie 1994
Actiuni Suferite
Actiuni Induse
Refera pe
Referit de
Nu exista actiuni suferite de acest act | |
Nu exista actiuni induse de acest act | |
Acte referite de acest act: | |
Nu exista acte care fac referire la acest act | |
Vasile Gionea – preşedinte Viorel Mihai Ciobanu – judecător Mihai Constantinescu – judecător Ioan Muraru – judecător Florin Bucur Vasilescu – judecător Ioan Griga – procuror Florentina Geangu – magistrat – asistent Pe rol pronunţarea asupra recursului formulat de Ministerul Public împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 55 din 13 octombrie 1993. Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 10 mai 1994, în prezenta reprezentantului Ministerului Public, în lipsa inculpaţilor şi a părţii civile care, deşi legal citaţi, nu s-au prezentat şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru data de 18 mai 1994. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele: Inculpata Stan Elena a invocat în dosarul nr. 6345/1992 al Judecătoriei Tulcea excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 din Codul penal, pentru care a fost trimisa în judecata cu motivarea ca ele contravin prevederilor art. 135 alin. (2) şi alin. (4) din Constituţie şi au fost abrogate prin art. 150 alin. (1) din legea fundamentală. Prin Decizia nr. 55 sin 13 octombrie 1993, Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatind ca dispoziţiile art. 224 din Codul penal au fost abrogate parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţa, acestea urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Împotriva acestei decizii Ministerul Public a declarat recurs, aratind, în esenta: 1. Curtea nu este competenţa să se pronunţe asupra excepţiilor de neconstituţionalitate care privesc legi anterioare intrării în vigoare a Constituţiei. 2. Pe fond se apreciază ca în mod greşit s-a dispus abrogarea parţială a unor dispoziţii din Codul penal referitoare la avutul obştesc. În susţinerea acestui motiv s-au invocat următoarele argumente: – limitarea bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice numai la cele prevăzute în art. 135 alin. (4) este gresita, deoarece mai sunt şi alte bunuri stabilite prin legi sau care urmează să se stabilească prin alte legi şi care, având acelaşi regim juridic, nu pot fi caracterizate ca făcând parte din proprietatea privată; – Curtea poate să hotărască asupra neconstitutionalitatii legilor şi nu sa pronunţe abrogarea, care este de competenţa Parlamentului; – Curtea, în decizia atacată, se întemeiază pe Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 7 septembrie 1993, ceea ce nu este justificat, deoarece în acest fel judecata în alte spete devine inutila. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinînd încheierea de sesizare, decizia atacată, motivele de recurs, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile recurentului – Ministerul Public – susţine în şedinţa publică din 10 mai 1994, dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi cele ale Legii nr. 47/1992 şi ale Regulamentului de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, retine următoarele: Primul motiv de recurs dezvoltat în cadrul dezbaterilor orale care vizează, pe de o parte, necompetentă Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra unei excepţii ce priveşte un text dintr-o lege preconstitutionala, iar pe de altă parte, contestarea acestei competente atunci când opinia instanţei în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate este în acord cu punctul de vedere al părţii, urmează a fi înlăturat ca nefondat. Este adevărat ca dispoziţiile atacate ca neconstituţionale sunt anterioare Constituţiei şi în legătură cu ele pune problema abrogării, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie, dar aceasta virtute abrogativa a Constituţiei nu se impune prin ea însăşi. Ea presupune confruntarea dintre Constituţie şi dispoziţia legală anterioară, pentru a face aplicarea principiului "lex posterior derogat priori" şi a asigura suprematia Constituţiei asupra actelor inferioare. Aceasta confruntare nu reprezintă altceva decît o formă a controlului de constituţionalitate. Desigur, fiind vorba şi de o problemă a aplicării legii în timp, aceasta forma a controlului de constituţionalitate, şi numai ea, este şi la indemina organelor care aplica legea, inclusiva instanţelor judecătoreşti. Este o soluţie care se regaseste în practica Curţii Constituţionale. Pentru ca instanţa să constate abrogarea nu este suficient să-şi exprime opinia în considerente, ci aceasta constatare trebuie să fie expres prevăzută în dispozitiv, în speta în încheierea pe care a pronunţat-o ca urmare a ridicării excepţiei de neconstituţionalitate. Instanţa, în cazul de faţa însă, a sesizat Curtea. Faptul ca în materia avutului obştesc opinia instanţei a fost în acord cu punctul de vedere al părţii, în sensul că dispoziţiile din Codul penal referitoare la aceasta materie sunt abrogate, nu este, de aceea, de natura sa atragă necompetentă Curţii, din moment ce instanţa respectiva nu a constatat abrogarea în dispozitivul încheierii, iar Curtea este singura care poate asigura, prin deciziile sale obligatorii, o jurisprudenta unitară în materia controlului constituţionalităţii legilor. Competenţa Curţii de a se pronunţa asupra legilor anterioare Constituţiei rezultă, fără echivoc, şi din dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora constatarea neconstitutionalitatii are efecte numai asupra raporturilor juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei. Dispoziţia legală are în vedere exclusiv legi anterioare Constituţiei, întrucît, pentru legile adoptate sub imperiul ei, este fără sens, din moment ce o asemenea lege este posterior Constituţiei. În interpretarea data de recurent, aceasta dispoziţie legală nu şi-ar mai găsi aplicare, ceea ce, desigur, nu poate fi acceptat. În sfârşit, este de reţinut şi faptul ca, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 47/1992, competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, ea fiind singura în drept sa hotărască asupra competentei sale, potrivit art. 144 din Constituţie. Nici cel de-al doilea motiv de recurs, care vizează soluţia de fond criticata sub aspectul constatării abrogării parţiale a unor dispoziţii din Codul penal referitoare la avutul obştesc, nu este fondat. Justificarea acestui motiv de recurs, în sensul că s-ar fi făcut o limitare a bunurilor ce fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice numai la cele prevăzute în art. 135 din Constituţie, nu poate fi reţinută, deoarece este evident ca decizia atacată nu se rezuma numai la bunurile enumerate de art. 135 alin. (4) din Constituţie, ci se referă la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4), adică şi "alte bunuri stabilite prin lege". Totodată, nu poate fi reţinută nici susţinerea conform căreia Curtea poate constata numai neconstituţionalitatea unei legi, nu şi ca legea este abrogată potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie. Potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, legile rămân în vigoare în măsura în care nu contravin Constituţiei. Contrarietatea unei legi anterioare Constituţiei cu prevederile acesteia are însă drept consecinţa abrogarea. Cu alte cuvinte, neconstituţionalitatea este cauza abrogării. În cazul legilor anterioare Constituţiei, neconstituţionalitatea are un caracter specific întrucît cauza sa este posterioară legii, constind în schimbarea temeiului legitimitatii sale constituţionale. În aceste condiţii, controlul constituţionalităţii unei legi preconstitutionale care are ca rezultat constatarea contrarietatii acesteia cu prevederile Constituţiei nu duce la declararea legii ca neconstitutionala – o lege putind fi apreciată numai în funcţie de regimul constituţional sub imperiul căruia a fost adoptată -, ci la constatarea abrogării, soluţie ce constituie consecinţa constituţională prevăzută de art. 150 alin. (1) a unei asemenea contrarietati. În sfârşit, nu poate fi reţinută nici critica adusă deciziei de fond în sensul că se întemeiază pe Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1/1993 – publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 232 din 27 septembrie 1993 – în considerarea faptului ca astfel este inutila judecata în alte spete. Potrivit art. 29 din regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale. Curtea nu statuează decît asupra problemelor de drept. Spre a se evita soluţii contradictorii, art. 26 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale permite completului care doreşte să se abata de la practica Curţii sa sesizeze plenul spre a se pronunţa asupra interpretării ce urmează a fi data în viitor. Decizia plenului este obligatorie doar pentru completele de judecată, astfel încât prin aceasta decizie nu se soluţionează o excepţie de neconstituţionalitate concretă. De aceea ea nu are drept consecinţa inutilitatea judecării excepţiilor, în cadrul cărora s-ar putea ridica noi probleme şi noi interpretări posibile care ar putea determina reluarea procedurii necesare în vederea asigurării consecventei practicii constituţionale. În legătură cu art. 224 din Codul penal, a cărui neconstituţionalitate a fost invocată de inculpata Stan Elena, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 33/1993, rămasă definitivă şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 278 din 30 noiembrie 1993, constatind ca dispoziţiile sale sunt abrogate parţial, conform art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţa, urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Rezultă ca, în prezent, atât excepţia de neconstituţionalitate cu privire la art. 224 din Codul penal, ridicată de Stan Elena în faţa Judecătoriei Tulcea, cît şi recursul Ministerului Public, declarat împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 55 din 13 octombrie 1993, sunt lipsite de obiect. Pentru motivele arătate, în temeiul art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) şi art. 150 alin. (1) din Constituţie, al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit.A. c), art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992. CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,În numele legiiDECIDE:Constata ca, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 33 din 26 mai 1993, rămasă definitivă, art. 224 din Codul penal este abrogat parţial, conform art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţa, urmează a se aplică numai cu privire la bunurile prevăzute în art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi, prin urmare, respinge ca lipsite de obiect excepţia de neconstituţionalitate cu privire la art. 224 din Codul penal ridicată de Stan Elena, în dosarul nr. 6345/1992 al Judecătoriei Tulcea, precum şi recursul Ministerului Public declarat împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 55 din 13 octombrie 1993. Definitivă. Pronunţată în şedinţa publică din 8 martie 1994. Prezenta decizie se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. dr. VASILE GIONEAMagistrat-asistent,Florentina Geangu––––––––-