DECIZIE nr. 517 din 11 octombrie 2005

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorConstantin Doldur – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorKozsokar Gabor – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorŞerban Viorel Stănoiu – judecătorIon Tiucă – procurorClaudia Margareta Niţă – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Argirom Internaţional” – S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.232/2004 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.La apelul nominal răspund autorul excepţiei, prin avocat Florin Andreescu, şi partea Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii, prin reprezentant Vlad Mihai Cercel.Apărătorul autorului excepţiei de neconstituţionalitate solicită admiterea acesteia, arătând, mai întâi, că instanţa de judecată a tranşat definitiv problema admisibilităţii sau inadmisibilităţii excepţiei, motivând soluţia de admisibilitate prin aceea că, indiferent de textele actelor normative ce ar putea fi invocate, toate fac trimitere la modul de calcul al cifrei de afaceri menţionate în art. 47 şi art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002.Textele de lege criticate sunt contrare prevederilor art. 56 alin. (2) din Constituţie, întrucât, în esenţă, veniturile încasate ca urmare a aplicării tarifului de monitorizare nu reprezintă doar o sursă de finanţare din venituri proprii pentru cheltuieli curente şi de capital ale Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii, ci reprezintă o sarcină fiscală, în sensul unei impuneri stabilite prin acte administrative în temeiul unor legi sau ordonanţe cu caracter de lege. Taxele impuse se încadrează în categoria cheltuielilor publice, deoarece de domeniul comunicaţiilor şi serviciilor se ocupă agenţii special înfiinţate, a căror activitate este asimilată celei a administraţiei publice centrale, iar actele normative ale miniştrilor de resort din respectivul domeniu se încadrează în categoria actelor administraţiei publice centrale. Actele elaborate de agenţiile înfiinţate pe domenii de interes naţional sunt acte administrative şi au caracter obligatoriu pentru categoriile de contribuabili cărora li se adresează, chiar dacă sumele obţinute din aceste taxe sunt considerate venituri proprii ale acestor agenţii. Mai mult, însăşi Agenţia Naţională de Reglementare în Comunicaţii recunoaşte că, în calitate de instituţie publică, are rolul de a pune în aplicare politica naţională în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale, de unde rezultă că veniturile astfel obţinute au caracter public. În consecinţă, impunerile vizate au caracterul unor sarcini fiscale, fiind taxe datorate cheltuielilor publice, şi, în concordanţă cu prevederile art. 56 din Constituţie, statul trebuie să asigure justa lor aşezare.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate faţă de dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie, se arată că sarcinile fiscale ale contribuabililor sunt asemănătoare şi se aliniază la politica Uniunii Europene, chiar şi până la momentul aderării României la Uniunea Europeană. Mai mult, dubla impunere economică, interzisă în Uniunea Europeană, reprezintă principiul de bază şi în dreptul român, în sensul că baza de calcul a veniturilor este depăşită prin luarea în calcul şi a altor venituri decât cele care vizau domeniul comunicaţiilor.În ceea ce priveşte contrarietatea art. 47 şi a art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 faţă de art. 139 alin. (3) din Constituţie, referitor la destinaţia veniturilor impuse în diverse domenii, se arată că folosirea veniturilor potrivit destinaţiei acestora implică în mod obligatoriu şi stabilirea acestora potrivit provenienţei lor.În sfârşit, consideră că modificările legislative din domeniul comunicaţiilor reprezintă o recunoaştere implicită a neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 47 şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002, care sunt abrogate începând cu data de 31 decembrie 2005. Depune note scrise.Reprezentantul Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii consideră că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, datorită lipsei legăturii textelor de lege criticate cu soluţionarea cauzei în fond. În continuare, susţine că tariful de monitorizare anual se determină în funcţie de cifra de afaceri, aşa cum aceasta rezultă din situaţiile financiare prevăzute de Legea contabilităţii nr. 82/1991, republicată, şi transmise de furnizorii de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, în temeiul art. 47 alin. (7) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002. Aceste situaţii financiare reprezintă singurele documente financiar-contabile care oferă garanţii privind corectitudinea datelor din contabilitatea furnizorului, în condiţiile în care nici Legea contabilităţii şi nici alt act normativ nu reglementează evidenţierea distinctă a veniturilor obţinute din desfăşurarea unor activităţi diferite de către acelaşi furnizor.Pe de altă parte, arată că prin modul de determinare a tarifului de monitorizare, stabilit potrivit art. 47 din ordonanţa criticată, se realizează şi obiectivul referitor la protecţia concurenţei loiale, deoarece, prin stabilirea în sarcina furnizorilor care desfăşoară şi alte activităţi decât furnizarea reţelelor sau serviciilor de comunicaţii electronice a obligaţiei de plată a tarifului de monitorizare determinat în funcţie de întreaga lor cifră de afaceri, se încurajează crearea unor entităţi cu personalitate juridică distinctă având ca obiect de activitate doar furnizarea de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, în condiţii de egalitate de tratament şi evitare a subvenţionării încrucişate.În final, precizează că tariful de monitorizare nu reprezintă o sarcină fiscală, în sensul de contribuţie la cheltuielile publice, ci este o modalitate de constituire a resurselor financiare ale Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii. Spre deosebire de tariful de monitorizare, sarcinile fiscale nu se caracterizează prin interdependenţă, în sensul că stabilirea unei sarcini fiscale pentru un anumit operator economic nu poate avea nici un efect direct cu privire la sarcina fiscală datorată de un alt operator economic. Prin urmare, nu se poate reţine neconstituţionalitatea dispoziţiilor care reglementează tariful de monitorizare faţă de prevederile art. 56 alin. (2) din Constituţie, întrucât tariful de monitorizare nu poate fi asimilat taxelor sau impozitelor, acesta având altă natură juridică.În ceea ce priveşte pretinsa contrarietate a textelor de lege criticate faţă de dispoziţiile art. 139 alin. (3) şi ale art. 148 alin. (2) din Constituţie, precizează că nici acestea nu au incidenţă în cauză.În concluzie, solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate, mai întâi ca inadmisibilă, iar în măsura în care Curtea nu-şi va însuşi această soluţie şi va proceda la examinarea pe fond a textelor de lege criticate, excepţia să fie respinsă ca neîntemeiată, sens în care depune şi note scrise.Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. În acest sens susţine că textele de lege criticate nu stabilesc sarcini fiscale, ci determină doar modul de calcul al tarifului de monitorizare. Veniturile astfel obţinute au caracter extrabugetar, constituindu-se în surse de finanţare pentru cheltuieli curente şi de capital ale Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii. Pe de altă parte, se arată că baza de calcul a tarifului de monitorizare este diferită de cea a impozitului pe profit, astfel că nu se poate invoca dubla impunere, prin încălcarea art. 56 alin. (2) din Constituţie.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 10 mai 2005, pronunţată în Dosarul nr. 5.232/2004, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor "art. 47-48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor, aprobată prin Legea nr. 591/2002„. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială „Argirom Internaţional” – S.A. din Bucureşti în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei acţiuni în contencios administrativ formulate de aceasta în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că textele de lege criticate instituie o dublă impunere, mai întâi prin stabilirea unor taxe asupra întregii cifre de afaceri a unei societăţi comerciale şi apoi prin supunerea aceleiaşi cifre de afaceri unei alte impozitări asupra profiturilor obţinute. Astfel se realizează o "încălcare gravă a prevederilor constituţionale" cuprinse în art. 56 alin. (2), referitoare la justa aşezare a sarcinilor fiscale.În cauză, autorul excepţiei contestă o decizie a Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii, susţinând că la stabilirea sarcinilor fiscale datorate către aceasta trebuie avute în vedere doar veniturile realizate de o societate comercială din activităţile de furnizare a serviciilor publice de comunicaţii electronice, şi nu întreaga cifră de afaceri, care poate include şi venituri înregistrate ca urmare a prestării unor alte activităţi ce excedează domeniului comunicaţiilor. Se arată în acest sens că atât Legea gazelor nr. 351/2004, cât şi Legea nr. 304/2003 pentru serviciul universal şi drepturile utilizatorilor cu privire la reţelele şi serviciile de comunicaţii electronice instituie taxe care, potrivit art. 139 alin. (3) din Constituţie, se folosesc numai în domeniul specific de reglementare al legii respective, astfel că tarifarea acestor taxe din venituri obţinute din alte domenii contravine normei constituţionale indicate.Se mai susţine şi încălcarea art. 148 alin. (2) din Legea fundamentală, arătându-se că supraimpozitarea contribuabililor a constituit o preocupare permanentă la nivel internaţional, iar codul nostru fiscal, care corespunde convenţiilor internaţionale de evitare a dublei impozitări, respectă acest principiu nu numai în ceea ce priveşte contribuabilii din state diferite, dar şi în plan intern, astfel încât nici o lege nu poate avea efecte prin care să se ajungă la impozitarea repetată a aceleiaşi materii. Chiar dacă obligaţiile fiscale în speţă sunt impuse de legi speciale, şi nu în mod direct de Codul fiscal, se apreciază că acestea trebuie "să se supună prevederilor constituţionale în materie fiscală".Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal apreciază că dispoziţiile art. 47 şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 nu încalcă prevederile constituţionale invocate. „Contribuţia pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal nu este o sarcină fiscală în sensul de contribuţie la cheltuielile publice, ci reprezintă o modalitate de constituire a resurselor financiare ale unei activităţi finanţate integral din venituri proprii, conform art. 32 din Decizia nr. 1.074/EN/2004 a preşedintelui Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii privind implementarea serviciului universal în sectorul comunicaţiilor electronice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 750/2004.”Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor este neîntemeiată.În ceea ce priveşte pretinsa contrarietate a textelor de lege criticate faţă de art. 56 alin. (2) din Constituţie, se arată că acestea nu au ca obiect de reglementare stabilirea unor "sarcini fiscale", ci stabilesc modul de calcul al tarifului de monitorizare perceput de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii de la toţi furnizorii de reţele şi servicii de comunicaţii electronice, iar potrivit art. 41 din ordonanţa criticată, veniturile obţinute de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii în urma încasării tarifului legal de monitorizare nu constituie surse ale bugetului de stat, ci au natura unor venituri extrabugetare la bugetul Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii. Mai mult, se precizează că textele de lege criticate nu impun o dublă impozitare, aşa cum susţine autorul excepţiei, ci tariful de monitorizare are ca bază de determinare cifra de afaceri a furnizorilor serviciilor prevăzute de lege, în timp ce impozitul pe profit se determină, în esenţă, potrivit regulilor generale prevăzute de art. 19 din Codul fiscal, prin aplicarea cotei de impozitare de 16% la profitul impozabil, care constituie o bază de calcul diferită de cifra de afaceri.În ceea ce priveşte susţinerile potrivit cărora supraimpozitarea contribuabililor, ca urmare a aplicării art. 47-48 din ordonanţa criticată, reprezintă şi o încălcare a normelor internaţionale în materie, precum şi a art. 148 alin. (2) din Constituţie, se susţine că şi aceste critici sunt neîntemeiate. Pentru aplicarea principiului evitării dublei impozitări, invocat de autorul excepţiei şi consacrat atât la nivel internaţional, cât şi în plan intern prin art. 87-91 din Codul fiscal, este necesară prezenţa unui element de extraneitate. Or, prevederile art. 47-48 din ordonanţa criticată nu conţin un asemenea element, astfel că nu au nici o legătură cu dubla impunere.În final, se menţionează că în Proiectul de lege privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul comunicaţiilor, trimis Preşedintelui României spre promulgare în data de 6 iulie 2005, se prevăd, la art. II pct. 4, abrogarea art. 47-48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 şi introducerea unui capitol distinct referitor la tariful de monitorizare. Totodată , la art. II pct. 5 din acest proiect de lege „se preconizează ca, pentru calcularea tarifului de monitorizare, să fie avute în vedere, din cifra de afaceri, numai veniturile realizate din activitatea desfăşurată în domeniul comunicaţiilor”.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 47 şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 sunt constituţionale.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a textelor de lege indicate faţă de prevederile art. 56 alin. (2) din Constituţie, se apreciază că aceasta nu poate fi reţinută. "Tariful de monitorizare datorat de furnizorii de servicii de comunicaţii electronice reprezintă sursa pentru finanţarea cheltuielilor curente şi de capital ale Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii", ceea ce nu constituie o încălcare a dispoziţiilor din Legea fundamentală referitoare la justa aşezare a sarcinilor fiscale. În plus, se menţionează că "modul de stabilire a cuantumului tarifului de monitorizare reprezintă atributul legiuitorului şi nu constituie o problemă de constituţionalitate".În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 faţă de prevederile art. 139 alin. (3) şi ale art. 148 alin. (2) din Constituţie, se apreciază că acestea nu au incidenţă în cauza de faţă.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului şi dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2) şi ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 47 şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 457 din 27 iunie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 591/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 791 din 30 octombrie 2002, cu modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile de lege criticate au următorul conţinut:– Art. 47: "(1) Furnizorii de reţele şi de servicii de comunicaţii electronice autorizaţi în condiţiile prezentei ordonanţe de urgenţă datorează ANRC un tarif de monitorizare anual, calculat ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor.(2) Procentul prevăzut la alin. (1) este egal pentru toţi furnizorii de reţele şi de servicii de comunicaţii electronice şi se determină anual, fără a depăşi 0,5%, ca raport între: … a) cheltuielile estimate pe anul în curs, prevăzute în bugetul aprobat potrivit art. 42, din care se scad veniturile estimate a se realiza din alte surse, prevăzute în bugetul aprobat; şi … b) cifra de afaceri cumulată, corespunzătoare anului anterior, a tuturor furnizorilor de reţele şi de servicii de comunicaţii electronice autorizaţi în condiţiile art. 4. … (3) Tariful de monitorizare datorat de fiecare furnizor de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice se stabileşte prin decizie a preşedintelui ANRC, ca produs între: … a) procentul determinat potrivit prevederilor alin. (2); şi … b) cifra de afaceri a furnizorului respectiv, corespunzătoare anului anterior. … (4) Decizia prin care se stabileşte tariful de monitorizare datorat pentru un an se comunică în scris fiecărui furnizor, până la data de 15 mai a anului respectiv, prin serviciul de trimitere recomandată cu confirmare de primire. … (5) Tariful de monitorizare datorat trebuie achitat în două tranşe egale, prima în cel mult 45 de zile de la data comunicării deciziei prevăzute la alin. (4), iar cea de-a doua până la data de 31 decembrie a anului respectiv. … (6) În scopul aplicării prevederilor prezentului capitol cifra de afaceri este suma veniturilor realizate din vânzările de produse sau din prestările de servicii efectuate de agentul economic în cursul unui exerciţiu financiar. … (7) În vederea determinării cifrei de afaceri furnizorii de reţele şi de servicii de comunicaţii electronice au obligaţia de a transmite ANRC un exemplar al situaţiilor financiare anuale, o dată cu depunerea acestora la direcţia generală a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, în termenul prevăzut de lege. … (8) Sunt exceptate de la plata tarifului de monitorizare anual persoanele autorizate în condiţiile art. 4, care furnizează exclusiv pentru nevoi proprii reţele şi servicii de comunicaţii electronice ce utilizează frecvenţe radioelectrice."; … – Art. 48: "(1) La încetarea activităţii în domeniul comunicaţiilor electronice, indiferent de forma acestei încetări, orice furnizor de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice autorizat potrivit art. 4, cu excepţia celor prevăzuţi la art. 47 alin. (8), are obligaţia de a achita un tarif de monitorizare corespunzător, stabilit astfel:a) în cazul în care încetarea activităţii se produce înainte de stabilirea tarifului de monitorizare anual, în condiţiile art. 47, furnizorul datorează un tarif de monitorizare ce reprezintă produsul dintre procentul stabilit de ANRC în condiţiile art. 47 alin. (2) pentru anul anterior şi cifra de afaceri cumulată a anului anterior şi a anului în curs a furnizorului respectiv; … b) în cazul în care încetarea activităţii se produce după stabilirea tarifului de monitorizare anual, în condiţiile art. 47, pe lângă acest tarif furnizorul datorează şi un tarif suplimentar, calculat ca produs între procentul stabilit de ANRC în condiţiile art. 47 alin. (2) pentru anul în curs şi cifra de afaceri a furnizorului pe anul în curs. … (2) Tariful de monitorizare prevăzut la alin. (1) trebuie achitat la data determinării, în condiţiile legii, a cifrei de afaceri." … Autorul excepţiei susţine că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile art. 56 alin. (2), art. 139 alin. (3) şi ale art. 148 alin. (2) din Constituţie, care au următorul conţinut:– Art. 56 alin. (2): "Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale.";– Art. 139 alin. (3): "Sumele reprezentând contribuţiile la constituirea unor fonduri se folosesc, în condiţiile legii, numai potrivit destinaţiei acestora.";– Art. 148 alin. (2): "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare."Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională reţine următoarele:Critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor vizează contrarietatea acestora faţă de prevederile art. 56 alin. (2), art. 139 alin. (3) şi ale art. 148 alin. (2) din Constituţie. Astfel, autorul excepţiei susţine, în esenţă, că prin modul de calcul al tarifului de monitorizare anual datorat de fiecare furnizor de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice se realizează o dublă impunere a acestora, în condiţiile în care suma datorată se determină prin raportarea la cifra de afaceri obţinută ca urmare a desfăşurării activităţii respectivului furnizor, indiferent dacă aceasta se include sau nu în domeniul comunicaţiilor.În ceea ce priveşte susţinerea Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii de inadmisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002, Curtea nu şi-o însuşeşte, întrucât soluţia stabilită în domeniul comunicaţiilor electronice privitoare la „cifra de afaceri” este cea consacrată de art. 47 alin. (6) din ordonanţă, şi, sub acest aspect, textele de lege criticate au legătură cu soluţionarea cauzei.Curtea constată că, potrivit art. 37 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002, Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii este o instituţie publică cu personalitate juridică aflată în subordinea Guvernului, finanţată integral din venituri extrabugetare, care are rolul de a pune în aplicare politica naţională în domeniul comunicaţiilor electronice şi al serviciilor poştale. În exercitarea atribuţiilor sale, Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii are, potrivit art. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002, dreptul de a stabili condiţiile în care se realizează această activitate, precum şi drepturile şi obligaţiile care revin furnizorilor fiecărui tip de reţea sau de serviciu. Printre obligaţii este prevăzută, la art. 5 alin. (2) lit. b) din ordonanţă, şi plata tarifului de monitorizare anual. Dispoziţiile art. 47 prevăd că acest tarif este calculat ca un procent din cifra de afaceri a fiecărui furnizor, că procentul este egal pentru toţi furnizorii de reţele şi de servicii de comunicaţii electronice şi se determină anual, fără a depăşi 0,5%, ca raport între cheltuielile estimate pe anul în curs, prevăzute în bugetul aprobat de Guvern, potrivit art. 42, din care se scad veniturile estimate a se realiza din alte surse, prevăzute în bugetul aprobat şi cifra de afaceri cumulată, corespunzătoare anului anterior, a tuturor furnizorilor de reţele şi de servicii de comunicaţii electronice autorizaţi potrivit legii.Curtea constată, totodată, că aspectul esenţial vizat de critica de neconstituţionalitate formulată de autorul prezentei excepţii priveşte natura tarifului de monitorizare, respectiv dacă acesta se încadrează sau nu în categoria sarcinilor fiscale, aşa cum acestea sunt prevăzute de art. 139 din Constituţie şi asupra cărora art. 56 alin. (2) din aceasta impune o aşezare justă.Pentru ca tariful de monitorizare anual să reprezinte, aşa cum susţine autorul excepţiei, o contribuţie financiară destinată cheltuielilor publice, deci bugetului de stat, acesta ar trebui să aibă natura juridico-economică de impozit, de taxe sau de alte contribuţii care, potrivit legii, constituie sursă de venituri la bugetul de stat.Potrivit art. 2 pct. 29 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002, impozitul este acea „prelevare obligatorie, fără contraprestaţie şi nerambursabilă, efectuată de către administraţia publică pentru satisfacerea necesităţilor de interes general”, iar potrivit pct. 40 al aceluiaşi articol, taxa este „suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publică sau un serviciu public”. Pe de altă parte, tariful exprimă preţul oficial stabilit pentru serviciile prestate sau lucrările executate, în funcţie de importanţa, volumul şi valoarea acestora.Prin urmare, Curtea reţine că tariful de monitorizare anual, stabilit prin decizia Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii în sarcina fiecărui furnizor de reţele sau servicii de comunicaţii electronice, nu reprezintă o sarcină fiscală, în sensul de impozite sau de taxe ce constituie venituri la bugetul de stat, ci este o plată legală pentru activitatea de supraveghere şi control al pieţei comunicaţiilor electronice, desfăşurată de Autoritatea Naţională de Reglementare în Comunicaţii. Pe de altă parte, chiar din economia dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 rezultă faptul că sumele încasate din tariful de monitorizare datorat, în conformitate cu prevederile art. 47 şi 48, se reţin integral ca venituri proprii extrabugetare, cu titlu permanent, la dispoziţia Autorităţii Naţionale de Reglementare în Comunicaţii şi sunt folosite în conformitate cu prevederile bugetului de venituri şi cheltuieli, aprobat potrivit legii. Chiar dacă modul de calcul al tarifului de monitorizare anual se raportează la cifra de afaceri ca sumă a veniturilor realizate din vânzările de produse sau din prestările de servicii efectuate de agentul economic în cursul unui exerciţiu financiar, aceasta nu permite o asimilare a tarifului cu impozitul pe profit, care, potrivit reglementărilor Codului fiscal, are o altă formulă de calcul, respectiv o cotă de impozitare de 16% din profitul impozabil.În consecinţă, Curtea constată că în speţă nu este incidentă problema unei duble impuneri, astfel că pretinsa contrarietate a dispoziţiilor art. 47 şi 48 din ordonanţă faţă de prevederile art. 56 alin. (2) şi ale art. 139 alin. (3) din Constituţie nu poate fi reţinută. În ceea ce priveşte invocarea art. 148 alin. (2) din Constituţie ca pretins a fi încălcat, Curtea constată, de asemenea, că nici această critică nu poate fi reţinută, în condiţiile în care normele constituţionale indicate au aplicabilitate după momentul aderării României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene.În sfârşit, Curtea consideră ca fiind oportună adoptarea unor reglementări care să prevadă posibilitatea utilizării unor evidenţe contabile distincte, în funcţie de activităţile pe care un agent economic le desfăşoară în cadrul aceleiaşi entităţi juridice. În acest sens, Curtea constată că art. II pct. 4 din Legea nr. 239/2005 privind modificarea şi completarea unor acte normative din domeniul comunicaţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 663 din 26 iulie 2005, prevede abrogarea art. 47 şi a art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002, care, potrivit art. III, intră în vigoare la data de 31 decembrie 2005. Totodată, Legea nr. 239/2005 introduce, prin art. II pct. 5, un nou capitol – Capitolul VIII 1 – „Tariful de monitorizare”, în cuprinsul căruia, la art. 48 4 alin. (2), se prevede că furnizorii de reţele publice de comunicaţii electronice, furnizorii de servicii de comunicaţii electronice destinate publicului sau furnizorii de servicii poştale pot solicita, în vederea determinării tarifului de monitorizare aplicabil, luarea în consideraţie a veniturilor rezultate din furnizarea de reţele sau de servicii de comunicaţii electronice ori din furnizarea de servicii poştale, în locul cifrei de afaceri prevăzute în situaţiile financiare anuale întocmite pentru anul anterior celui pentru care se datorează tariful de monitorizare estimativ.În ceea ce priveşte modul de determinare a contribuţiei pentru compensarea costului net al furnizării serviciilor din sfera serviciului universal la plata căreia a fost obligată Societatea Comercială "Argirom International" – S.A. din Bucureşti, Curtea constată că aceasta nu este o problemă de constituţionalitate, ci o problemă de interpretare şi aplicare a textelor de lege, care este de competenţa instanţei de judecată sesizate cu judecarea cauzei în fond.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 47 şi ale art. 48 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor, excepţie ridicată de Societatea Comercială „Argirom International” – S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 5.232/2004 al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 octombrie 2005.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Claudia Margareta Niţă–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește