DECIZIE nr. 497 din 30 iunie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală



    Valer Dorneanu – preşedinte    Mircea Ştefan Minea – judecător    Daniel Marius Morar – judecător    Mona-Maria Pivniceru – judecător    Simona-Maya Teodoroiu – judecător    Augustin Zegrean – judecător    Puskas Valentin Zoltan – judecător    Daniela Ramona Mariţiu – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Andrei Ion Stoenescu în Dosarul nr. 15.858/300/2014 (2.693/2015) al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.842D/2015.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată. Arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor de lege criticate respingând excepţiile de neconstituţionalitate.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Încheierea din 7 octombrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 15.858/300/2014 (2.693/2015), Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Andrei Ion Stoenescu cu ocazia soluţionării apelurilor declarate împotriva unei sentinţe penale a Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal sunt neconstituţionale, deoarece nu prevăd un cuantum maxim al sporului, astfel încât se ajunge la situaţii în care sporul depăşeşte orice limită rezonabilă de pedeapsă. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, se susţine că trebuia întocmit câte un rechizitoriu pentru fiecare faptă şi, în consecinţă, judecata să se desfăşoare separat pentru fiecare faptă. În schimb, cauzele au fost reunite din motive de celeritate astfel încât judecata a fost inechitabilă. Apreciază că atunci când a redactat aceste dispoziţii, legiuitorul s-a referit la recunoaşterea fiecărei fapte în parte, şi nu la recunoaşterea tuturor faptelor reţinute prin rechizitoriu.6. Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Tratamentul sancţionator mai aspru al concursului de infracţiuni în comparaţie cu tratamentul sancţionator al unităţii de infracţiuni este justificat de împrejurarea că săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă a acesteia pe calea infracţională, fiind necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării. Astfel, nu se poate reţine că art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal aduce atingere dispoziţiilor art. 23 alin. (12) din Constituţie, de vreme ce situaţia unei persoane cercetate pentru comiterea mai multor infracţiuni nu este identică celei ale unei persoane cercetate pentru comiterea unei singure infracţiuni. În ceea ce priveşte art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, se arată că aceste dispoziţii reglementează o cauză de reducere a pedepsei în ipoteza parcurgerii procedurii în cazul recunoaşterii învinuirii. Totodată, conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală acest beneficiu este aplicabil în cazul în care inculpatul "recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa". Aplicarea acestui beneficiu, ca urmare a opţiunii pe care legiuitorul o are în cadrul politicii penale, este acordat prin raportare la atitudinea procesuală a inculpatului cu privire la toate faptele pentru care a fost trimis în judecată şi nu prin raportare la atitudinea procesuală a inculpatului cu privire la fiecare faptă. De asemenea, nu se poate reţine posibilitatea Curţii Constituţionale de a interveni pe plan legislativ, instanţa de contencios constituţional nefiind legislator pozitiv.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul, în ce priveşte critica referitoare la cuantumul pedepsei rezultante în cazul concursului de infracţiuni, care poate depăşi, în unele cazuri, pedeapsa aplicată pentru o infracţiune mai gravă, apreciază că tratamentul penal al concursului de infracţiuni este justificat de atitudinea autorului faţă de legea penală, manifestată prin încălcări repetate ale acesteia, realitate ce impune un sistem sancţionator mai aspru comparativ cu cel aplicabil în cazul săvârşirii unei singure infracţiuni. Reglementarea este stabilită de lege, şi se aplică în mod egal persoanelor aflate în aceeaşi situaţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, motiv pentru care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În continuare, făcând referire la Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală este neîntemeiată.9. Avocatul Poporului arată că, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a transmis punctul de vedere în dosarele nr. 177D/2014, nr. 393D/2014 şi altele, în sensul constituţionalităţii acestora, punct de vedere reţinut în deciziile nr. 489 din 25 septembrie 2014 şi nr. 591 din 21 octombrie 2014. Referitor la art. 39 alin. (1) din Codul penal, arată că punctul de vedere al Avocatului Poporului, potrivit căruia textul de lege criticat este constituţional, a fost transmis în Dosarul Curţii Constituţionale nr. 1.660D/2015.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, art. 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală au fost modificate prin art. I pct. 100 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 18/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, precum şi pentru completarea art. 31 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 23 mai 2016. Cu toate acestea, Curtea observă că aplicabile cauzei în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate sunt dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în forma anterioară modificării. Astfel, având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, Curtea urmează să se pronunţe asupra dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, în forma anterioară modificării. Dispoziţiile criticate au următorul conţinut:– Art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal: "(1) În caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa, după cum urmează: […]b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;"; … – Art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală: "Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1) şi (2), când cererea inculpatului ca judecata să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc în condiţiile art. 377 alin. (5) ori art. 395 alin. (2), iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime."13. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 11 alin. (2) referitor la dreptul internaţional şi dreptul intern, art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (3) potrivit cărora părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi art. 23 alin. (12) potrivit cărora nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal, Curtea reţine că, prin Decizia nr. 711 din 27 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 913 din 9 decembrie 2015 şi Decizia nr. 782 din 17 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 22 ianuarie 2016, a constatat că actualul Cod penal reglementează un regim juridic de sancţionare a celor două forme de concurs de infracţiuni – real şi formal, privitor la persoana fizică, infractor major, în cadrul căruia se poate observa o pluralitate de sisteme de sancţionare, cu modificări substanţiale faţă de concepţia Codului penal din 1969. Astfel, art. 39 alin. (1) din Codul penal instituie sancţionarea concursului de infracţiuni potrivit sistemului absorbţiei, când s-au stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu închisoarea sau amenda [lit. a)], sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, în cazul în care pentru infracţiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu închisoarea sau numai pedepse cu amenda [lit. b) şi c)], sistemului cumulului aritmetic între pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii, când au fost aplicate ambele tipuri de sancţiuni [lit. d)] şi un sistem mixt, al cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix, combinat cu sistemul cumulului aritmetic, atunci când s-au stabilit mai multe pedepse de specie diferită – închisoare şi amendă [lit. e)]. Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă [art. 39 alin. (2) din Codul penal].15. Cu titlu de principiu, Curtea a reţinut că, în noua reglementare, operaţiunea de determinare concretă a pedepsei în cazul concursului de infracţiuni parcurge două etape, în prima etapă având loc stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune concurentă în parte, iar în cea de-a doua aplicarea pedepsei pe care infractorul urmează să o execute pentru toate infracţiunile. Astfel, în prima etapă, instanţa judecătorească realizează o individualizare a răspunderii penale pentru fiecare infracţiune care se află în pluralitatea de infracţiuni săvârşite de infractor, iar în cea de-a doua, aceeaşi instanţă apreciază cu privire la ansamblul activităţii infracţionale a infractorului, dând spre executare o pedeapsă pentru întreg ansamblul, pedeapsă ce reflectă pericolul social ce reiese din comiterea infracţiunilor concurente. Aşadar, potrivit prevederilor art. 39 alin. (1) lit. b) din actualul Cod penal, dacă pentru infracţiunile concurente s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea, se va aplica pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite. În context, Curtea a reţinut că o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare.16. Prin aceleaşi decizii, Curtea a reţinut că, întrucât săvârşirea mai multor infracţiuni de către aceeaşi persoană demonstrează o perseverenţă pe calea infracţională a acesteia, sunt necesare sisteme de sancţionare adecvate pentru asigurarea constrângerii şi reeducării, iar reglementarea acestora nu trebuie să se facă decât cu respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale.17. De asemenea, Curtea nu a putut reţine nici susţinerile potrivit cărora prevederile criticate sunt în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale ale art. 23 privind libertatea individuală. Libertatea individuală nu are caracter absolut, fiind necesar a se exercita între coordonatele stabilite de ordinea de drept, aşa încât încălcarea regulilor care compun ordinea de drept autorizează legiuitorul să reglementeze, în funcţie de gravitatea comportamentului infracţional, norme penale care vizează direct libertatea persoanei. Aceste dispoziţii penale însă trebuie să fie strict delimitate şi condiţionate, astfel încât libertatea individuală să fie respectată. Or, Curtea a constatat că normele criticate permit o individualizare judiciară a pedepsei principale (rezultante) în caz de concurs de infracţiuni "în condiţiile şi în temeiul legii", potrivit art. 23 alin. (12) din Legea fundamentală, o garanţie împotriva unei eventuale ingerinţe arbitrare a judecătorului în libertatea individuală reprezentând-o limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege. Aşadar, o limitare cu privire la cuantumul pedepsei rezultante ce urmează a fi executată se face prin dispoziţiile art. 60 din Codul penal, aceasta neputând fi mai mare de 30 de ani de închisoare. Cu alte cuvinte, dacă sporul obligatoriu ar depăşi limita generală a pedepsei închisorii impusă de lege, aceasta se va reduce corespunzător.18. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, Curtea observă că s-a pronunţat prin Decizia nr. 484 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 10 august 2015, reţinând că procedura simplificată de judecată în cazul recunoaşterii învinuirii nu constituie o noutate în materie procesual penală, fiind reglementată pentru prima dată de dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968 – introduse prin Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010 -, cu titlu de derogare de la dreptul comun, ce presupune soluţionarea cu celeritate a unor cauze penale pentru care cercetarea judecătorească propriu-zisă devine redundantă, întrucât în faza de urmărire penală au fost dezlegate toate aspectele legate de existenţa infracţiunii şi de vinovăţia inculpatului. Prin decizia anterior arătată, Curtea a reţinut că reducerea limitelor speciale de pedeapsă ca urmare a recunoaşterii învinuirii nu poate fi convertită într-un drept fundamental, ci reprezintă un beneficiu acordat de legiuitor, potrivit politicii sale penale, în anumite condiţii, printre care se numără şi recunoaşterea în totalitate a faptelor reţinute în sarcina inculpatului, tocmai caracterul integral al recunoaşterii învinuirii fiind cel care face inutilă efectuarea cercetării judecătoreşti, aşa cum este reglementată aceasta de dispoziţiile art. 374 alin. (5)-(10) din actualul Cod de procedură penală. Având în vedere efectele procedurii de judecată simplificate, instanţa poate respinge, în baza unor criterii obiective şi rezonabile, cererea formulată de inculpat, întrucât, indiferent că recunoaşterea învinuirii este totală sau parţială, ceea ce prevalează este existenţa unui proces echitabil, despre care nu se poate vorbi în măsura în care se neagă principiul aflării adevărului. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a învinuirii, chiar şi integrală, este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei inculpatului cu privire la faptele reţinute în sarcina sa. De altfel, având în vedere tocmai riscul exercitării de presiuni asupra inculpatului spre a-şi recunoaşte vinovăţia şi cu privire la fapte pe care nu le-a săvârşit, posibilitatea instanţei de a respinge cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Judecătorul nu este obligat, în absenţa convingerii cu privire la sinceritatea inculpatului – chiar dacă acesta recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa -, să admită cererea formulată de inculpat, ceea ce reprezintă o materializare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală. Prin urmare, instanţa are posibilitatea de a respinge cererea inculpatului, chiar şi în condiţiile unei recunoaşteri totale a faptelor reţinute în sarcina sa, atunci când nu este lămurită asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei şi consideră că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci trebuie să se facă potrivit dreptului comun.19. În acelaşi sens sunt şi Decizia nr. 198 din 9 aprilie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 239 din 25 aprilie 2013, şi Decizia nr. 409 din 8 octombrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 noiembrie 2013, prin care Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală din 1968, faţă de critici similare.20. Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a schimba jurisprudenţa Curţii Constituţionale, atât soluţia, cât şi considerentele deciziilor anterior menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Andrei Ion Stoenescu în Dosarul nr. 15.858/300/2014 (2.693/2015) al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală şi constată că dispoziţiile art. 39 alin. (1) lit. b) din Codul penal şi ale art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport de criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 30 iunie 2016.

PREŞEDINTELE INTERIMAR AL CURŢII CONSTITUŢIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește