DECIZIE Nr. 49 din 17 mai 1994

cu privire la constituţionalitatea Legii privind impozitul pe venitul agricol



Curtea Constituţională a fost sesizată la 20 aprilie 1994, de către 60 de deputaţi, şi anume: Ion Ratiu, Otto-Ernest Weber, Ioan Diaconescu, Remus-Constantin Opris, Razvan Dobrescu, Mircea Ioan Popa, Sergiu George Rizescu, Aurelian Paul Alecu, Sorin Victor Lepsea, Ioan Muresan, Mihail Nica, Gabriel Ţepelea, Petre Dugulescu, Mircea-Mihai Munteanu, Liviu Neculai Marcu, Barbu Pitigoi, Alexandru Sassu, Adriean Videanu, Alexandru Brezniceanu, Constantin Gheorghe Avramescu, Varujan Vosganian, Dan-Florin Trepcea, Sorin Pantis, Teodora Bertzi, Mihnea-Tudor Ionita, Vasile Mindroviceanu, Stelian Tanase, Doru Viorel Ursu, Dumitru Calance, Paula-Maria Ivanescu, Dumitru Moinescu, Emil Boros, Teodor Luputiu, Ion Gurau, Mihai Chiriac, Viorel Lixandroiu, Corneliu-Constantin Ruse, Nicolae Alexandru, Mihaita Postolache, Dragos Enache, Constantin Arhire, Alexandru Ota, Aristide Nelu Dragomir, Smaranda Dobrescu, Florian Bercea, Constantin Ionescu, Emilian Bratu, Alexandru Simionovici, Radu Livezeanu, Ion Berciu, Tudor Gavril Dunca, Gavril Dejeu, Valentin Argesanu, Gheorghe Comanescu, Mihail Bucur, Ion Hui, George Stanescu, Ion Dinu, Vasile Gheorghe, Victor Pop şi Mircea Ciumara, asupra neconstitutionalitatii prevederilor art. 22 din Legea privind impozitul pe venitul agricol. De asemenea, Curtea Constituţională a fost sesizată la data de 21 aprilie 1994 de către 54 de deputaţi, şi anume: Ervin Zoltan Szekely, Matei Barna Elek, Zsolt Szilagyi, Eugen Matis, Gheorghe Tokay, Laszlo Zsigmond, Iosif Alfred Mazalik, Francisc Pecsi, Ion Gurau, Ion Diaconescu, Gabriel Ţepelea, Gheorghe Cristea, Florian Ion Angelo, Liviu Neculai Marcu, Ion Dinu, George Stanescu, Petru Litiu, Vasile Mindroviceanu, Benedek Nagy, Zoltan Szilagy, Alexandru Konya Hamar, Ludovic Rakoczi, Mihai Chiriac, Vasile Popovici, Dumitru Moinescu, Alexandru Dumitru Radu, Teodor Luputiu, Nicolae Alexandru, Emil Boros, Ioan Nemeth, Karoly Kerekes, Iuliu Vida, Attila Varga, Istvan Antal, Emeric Dumitru Borbely, Akos Birtalan, Ladislau Borbely, Dumitru Ifrim, Constantin Gheorghe Avramescu, Mircea Popescu, Ion Strachinaru, Ioan Sorin Marinescu, Nestor Calin, Alexandru Sassu, Vasile Bran, Corneliu-Constantin Ruse, Constantin Arhire, Viorel Lixandroiu, George Iulian Stancov, Constantin Berechet, Gheorghe Tarna, Ferenc Asztalos, Mihaita Postolache şi Zsolt Zoltan Fekete, cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 alin. 1 din aceeaşi lege. La 25 aprilie 1994, Curtea Suprema de Justiţie a sesizat Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 2 alin. 2, ale art. 8 alin. 1 şi ale art. 16 din Legea privind impozitul pe venitul agricol. Grupul de 60 de deputaţi contesta neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 22 din legea în discuţie pe motiv ca acestea contravin dispoziţiilor art. 15 alin. (2) şi art. 78 din Constituţie care prevăd ca legea dispune numai pe viitor şi ca ea intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României sau la data prevăzută în textul ei. Grupul de 54 de deputaţi considera ca dispoziţiile art. 1 alin. 1 din Legea privind impozitul pe venitul agricol, prin care sunt exonerate de la plata impozitului societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat, aduc atingere principiului constituţional al egalităţii formelor de proprietate. Curtea Suprema de Justiţie, în sesizarea înaintată Curţii, arata, în esenta, ca: impozitul trebuie să vizeze un drept cert (cel de proprietate) şi nu expectativa acestuia; dispoziţiile art. 2 alin. 2 din legea în discuţie, prin instituirea unei impozitări pe terenuri necultivate, contravine art. 53 alin. (2) din Constituţie potrivit căruia sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justa a sarcinilor fiscale; art. 16 din lege este neconstitutional pentru ca prevede pentru persoanele din comune un număr mai mic de cai de contestare administrativă decît pentru persoanele din oraşe şi municipii; art. 8 alin. 1, prevazind răspunderea solidară a unor categorii de persoane, contravine art. 53 alin. (2) din Constituţie pentru că nu constituie o justa fiscalitate. Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a solicitat celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului punctul lor de vedere asupra sesizarilor primite. Camera Deputaţilor a comunicat ca toate criticile aduse sunt nefondate, datorită următoarelor considerente: 1. Societăţile comerciale constituite prin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat plătesc impozit pe profit şi impunerea lor separat pe venitul agricol ar insemna o alta modalitate de impozitare, ceea ce, evident, ar fi neconstitutional. 2. Cît priveşte esenta legii, ea nu se referă la impozitul pe terenuri agricole, ci pe venitul obţinut din activităţile agricole, indiferent dacă exista sau nu titlu de proprietate. Ca, în nici o legislaţie europeană impunerea veniturilor nu este legată de proprietar, ci de calitatea unei persoane de a obţine venituri. Dacă ar fi altfel, s-ar crea inechitati prin faptul ca o mare categorie de cetăţeni ai României, care realizează venituri, nu ar avea obligaţia de a plati impozite, ceea ce ar constitui un tratament discriminatoriu faţă de alte categorii de cetăţeni care realizează venituri din alte surse. 3. Este nejustificată critica relativă la impozitarea terenurilor necultivate, cita vreme exista calea contestarii unei astfel de impozitări abuzive, dacă se dovedeşte ca terenurile respective nu mai sunt cultivabile, fie datorită degradării temporare a solului, fie din cauza scoaterii definitive a acestuia din terenurile agricole. Ca acest punct de vedere este fidel funcţiei sociale a proprietăţii în virtutea căreia un teren nelucrat nu justifica conservarea terenului în proprietate, acest lucru nu poate genera exonerarea de plată impozitelor pe venitul agricol. 4. În cazul căilor de contestare administrativă, numărul acestora pentru cetăţenii din comune este mai redus, prin lipsa unor verigi financiare la nivelul comunelor. 5. Cît priveşte solidaritatea instituită de art. 8 din legea în discuţie, ea este constituţională, fiind conformă cu principiul ca toţi cei care beneficiază de veniturile agricole sunt răspunzători de plată impozitelor, dispoziţiile art. 53 alin. (2) fiind astfel respectate. 6. Nu este neconstitutional nici art. 22, deoarece legea intră în vigoare după data publicării ei în Monitorul Oficial al României şi urmează să fie aplicabilă numai veniturilor obţinute după această dată, orice impunere anterioară fiind prohibita. Ca, deci, adoptarea, publicarea şi intrarea în vigoare a legii în cursul anului calendaristic nu încalcă prevederile constituţionale, urmînd ca Ministerul Finanţelor sa stabilească prin "norme speciale" modul de impunere a veniturilor realizate de contribuabili, potrivit prevederilor legale. În punctul de vedere exprimat de Senat se considera ca art. 1 alin. 1, art. 2 alin. 2, art. 8 alin. 1, art. 16 şi art. 22 din Legea privind impozitul pe venitul agricol sunt constituţionale deoarece: 1. Legea în discuţie nu se referă la proprietate, asa cum se susţine prin sesizări, ci la veniturile ce se pot obţine de pe terenurile agricole, venituri ce sunt supuse impozitării. 2. Datorarea de impozit pe venitul agricol şi de către cei care au terenuri, dar nu le cultiva, se înscrie în obligaţia oricărui cetăţean de a cultiva terenul pe care îl deţine. 3. Existenta unei cai administrative de atac, în plus, pentru contribuabilii localităţilor urbane are în vedere ca aceste localităţi au în structura financiară unităţi capabile sa rezolve contestaţiile, pe când comunele nu au asemenea unităţi. Contribuabilii au doua cai administrative de atac, la care se adauga cea judecătorească, cu trei grade de jurisdicţie, potrivit prevederilor art. 21 din Constituţie. 4. Prevederile art. 8 alin. 1 din lege nu sunt neconstituţionale, ci echitabile, deoarece stabilesc pentru beneficiarii venitului impozabil obligaţia solidară la plata impozitului. 5. Premisa excepţiei de neconstituţionalitate este gresita, deoarece, absolutizând, potrivit art. 10 din Legea nr. 18/1991, şi titlurile-model pot fi incerte, ca şi adeverintele provizorii, de vreme ce pot fi anulate prin justiţie. Guvernul a cerut, de asemenea, constatarea integrală a constituţionalităţii legii din următoarele motive: 1. Stabilirea unui impozit pe venitul agricol pentru societăţile comerciale constituite pin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat, în condiţiile existenţei impozitului pe profit, reprezintă o dubla impunere. 2. Principiul neretroactivitatii legii nu a fost încălcat, deoarece obiectul impunerii pe venitul agricol este legat de valorificarea recoltarii care are loc în ultimele luni ale anului, deci după ce legea va intra în vigoare. De asemenea, venitul agricol este global şi el nu poate fi defalcat pe luni sau trimestre, ca în cazul altor tipuri de venituri, motiv pentru care şi plata impozitului se face numai după stringerea şi valorificarea recoltei, adică 50% până la 1 septembrie şi 50% până la 15 noiembrie. 3. Atât din titlu, cît şi din întreaga economie a legii se desprinde faptul ca aceasta vizează impozitarea venitului agricol şi nicidecum proprietatea agricolă. Faptul ca, deşi reconstituit, dreptul de proprietate nu este încă atestat printr-un titlu de proprietate ori printr-o adeverinta, ori printr-un certificat de punere în posesie, nu poate conduce la concluzia inexistentei sale. De altfel, chiar Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede că, până la eliberarea titlului de proprietate, adeverintele ţin loc de titlu. 4. În legătură cu impozitarea pentru veniturile nerealizate din terenurile necultivate, aceasta este cunoscută în numeroase tari (Franţa, Turcia, Spania, Polonia etc.), apelându-se la determinarea unui cuantum prestabilit de venit impozabil pe cale forfetara, dar aceasta numai pentru terenuri necultivate din vina posesorilor sau a proprietarilor lor. Nicaieri în lege nu se impozitează venituri de pe terenuri degradate sau improprii cultivarii, ci, dimpotriva, se presupune cultivabilitatea lor, cît timp impozitul este stabilit pe categorii de folosinţă şi zone de fertilitate. 5. Nu exista nici o discriminare în numărul de cai de atac pe cale administrativă, datorită organizării în teritoriu a organelor financiare. 6. În sfârşit, răspunderea solidară nu infringe principiul constituţional al justei aşezări a sarcinilor fiscale, deoarece se au în vedere persoanele care gospodăresc împreună cu contribuabilul şi beneficiază de veniturile agricole obţinute de acesta, fiind membri ai familiei lui. În temeiul art. 12 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, judecătorul-raportor a solicitat relaţii suplimentare din partea Ministerului Finanţelor şi a solicitat un punct de vedere ştiinţific din partea domnului prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu de la Facultatea de Drept a Universitatii Bucureşti. Ministerul Finanţelor a înaintat o nota care confirma cu o argumentatie mai ampla punctul de vedere al Guvernului. Domnul prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu a opinat ca în speta nu se poate vorbi de încălcarea principiului constituţional al legalităţii formelor de proprietate privată, deoarece art. 41 alin. (2) din Constituţie stabileşte doar principiul ocrotirii egale a dreptului de proprietate privată şi nicidecum principiul impozitării egale a titularilor drepturilor de proprietate privată. Or, art. 53 alin. (2) din Constituţie consacra principiul asezarii juste a sarcinilor fiscale şi nu principiul egalităţii impozitării. Cu privire la critica relativă la art. 22 din lege, s-a opinat ca el contravine art. 15 alin. (2) din Constituţie, conform căruia legea dispune numai pentru viitor; or, aplicarea ei de la 1 ianuarie 1994 înseamnă, incontestabil, retroactivitate, iar efectele ei nu sunt scuzabile prin caracterul anual al venitului agricol. Relativ la caracterul legii s-a opinat ca aceasta reglementează impozitul pe venitul agricol, indiferent de caracterul cert ori incert, provizoriu ori definitiv, al titlului de proprietar agricol. Se considera că nu exista discriminare în legătură cu căile de atac, atita vreme cît se poate face plîngere la judecătorie împotriva soluţiei date de Ministerul Finanţelor. Cu privire la solidaritate, se arata ca ea operează cu reguli aplicabile în dreptul civil, or, prin legea în cauza, se consacra norme de drept fiscal, care au reguli proprii în legătură cu stabilirea impozitării. Chiar şi în dreptul civil solidaritatea debitorilor este admisă ca excepţie de la principiul divizibilitatii, când este expres prevăzută de lege sau prin convenţia părţilor. Ca, deci, consacrarea solidarităţii prin lege nu este contrară principiului prevăzut de art. 53 alin. (2) din Constituţie, constituind, dimpotriva, o consacrare a acestei dispoziţii constituţionale. Curtea Constituţională, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata ca prin competenţa să soluţioneze cele trei sesizări care s-au înaintat cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992. Având în vedere ca sesizările de neconstituţionalitate sus-menţionate privesc aceeaşi lege, prin Încheierea din 4 mai 1994 s-a dispus conexarea lor. Faţa de cele arătate, CURTEA CONSTITUŢIONALĂţinând seama de cele trei sesizări primite, de punctele de vedere exprimate de Senat, Camera Deputaţilor şi Guvern, de relaţiile comunicate de Ministerul Finanţelor, de opinia prof. univ. dr. Gheorghe Beleiu şi de rapoartele judecătorului-raportor, în temeiul prevederilor art. 144 lit. a) şi ale art. 145 din Constituţie şi ale art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, retine următoarele: Sistematizând criticile de neconstituţionalitate aduse Legii privind impozitul pe venitul agricol, se constată că acestea sunt: 1. Impozitul trebuie să constituie o obligaţie corespunzătoare unui drept cert, respectiv dreptul de proprietate şi nu expectativa acestuia; ca deci, în fapt, scopul legii este impozitarea proprietăţii şi, sub acest aspect, impunerea persoanelor care nu se afla în posesia unui titlu de proprietate definitiv este neconstitutionala, în raport cu dispoziţiile art. 41 şi 135 din Constituţie (art. 1 din lege). 2. Exceptându-se de la prelevarea impozitului agricol, societăţile comerciale care s-au constituit prin reorganizarea fostelor întreprinderi agricole de stat se încalcă principiul constituţional al egalităţii formelor de proprietate privată; aceste societăţi fiind administratori ai terenurilor agricole sunt, deopotrivă, pasibile de plată impozitului pe venitul agricol, căci impozitul pe profit nu este egal cu cel pe venit (art. 1). 3. Este neconstitutionala, în lumina art. 53 alin. (2) din Constituţie, impozitarea pentru terenuri necultivate, mai ales în ce priveşte necultivarea fortuita a unor terenuri, cu atât mai mult cu cît Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede sancţionarea pentru necultivarea terenurilor (art. 2 alin. 2). 4. Instituirea răspunderii solidare pentru anumite categorii de persoane plătitoare de impozit este, de asemenea, neconstitutionala, potrivit aceloraşi dispoziţii constituţionale din art. 53 alin. (2) din Constituţie (art. 8 alin. 1). 5. Sunt incalcate dispoziţiile art. 16 din Constituţie relative la egalitatea cetăţenilor în faţa legii prin faptul ca pentru contribuabilii din mediul rural se prevede un număr mai restrîns de cai de contestare administrativă decît pentru cei din mediul urban (art. 16). 6. În sfârşit, legea este neconstitutionala sub raportul aplicării ei în timp – începând cu întregul an 1994 -, contravenind art. 15 alin. (2) din Constituţie care prevede că legea poate dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile, atita vreme cît adoptarea ei a avut loc în luna aprilie a acestui an (art. 22). În analiza acestor obiecţii de neconstituţionalitate se constata următoarele: 1. Cît priveşte critica relativă la scopul legii, ea este neîntemeiată pentru ca Legea privind impozitul pe venitul agricol se declara chiar din titlul ei o lege de impozitare pe venit şi nu pe proprietate. Ea corespunde unei concepţii fiscale generale potrivit căreia, în principiu, orice venit legal dobândit constituie sursa de impozitare şi, implicit, de finanţare a cheltuielilor publice exprimate prin bugetul de stat, afară de cazul unor exceptari justificate pe care însuşi legiuitorul le stabileşte. În aceste condiţii, exprimarea cuprinsă în art. 1 alin. final al legii este strict conformă cu scopul acesteia, consfintind calitatea de contribuabili pentru persoanele care deţin în mod efectiv un teren de pe care realizează venituri, în baza unei adeverinte provizorii sau a unui proces-verbal de punere în posesie. Este în afară de orice indoiala ca, în temeiul unor asemenea acte, persoanele care le deţin exercita o activitate producătoare de venit şi ar fi neconform art. 53 din Constituţie ca ele să fie exonerate de obligaţia de a contribui la cheltuielile publice. Aceeaşi exonerare ar aparea ca discutabila şi în perspectiva dispoziţiilor cuprinse în Codul civil (art. 548) care, spre pilda, prevăd ca un alt titular de drept decît proprietarul – în speta, uzufructuarul – este obligat, pe timpul folosinţei, la toate sarcinile anuale ale fondului, care, după obicei – şi deci şi după lege – sunt considerate ca sarcini ale fructelor. În sprijinul concluziei potrivit căreia legea în discuţie nu priveşte terenurile sunt şi dispoziţiile ei cuprinse în art. 23 prin care se abroga tocmai textele din Legea privind impozitul agricol nr. 2/1977 care se refereau la impozitele pe terenuri. Astfel, art. 1 reglementa obligaţia de a plati impozitul pe terenuri al fostelor cooperative agricole de producţie, cu trimiteri la termenul de impozit fix pe hectar (art. 2 alin. 2, art. 3 etc.). Art. 11 – propus prin lege spre abrogare – stipula expres pentru gospodăriile populaţiei instituirea impozitului fix pe hectar – şi nu pe venit – pentru terenurile aflate în aceasta situaţie. În acelaşi sens, art. 12 şi 19 de asemenea propuse spre abrogare. Premisa rationamentului – impozitarea pe proprietate – nefiind intemeiata, aceeaşi concluzie este valabilă şi pentru consecinţa ei (neconstituţionalitatea impozitării). 2. În legătură cu cea de-a doua obiectie, este de reţinut ca dispoziţiile art. 1 din lege exceptează de la plata impozitului pe venitul agricol persoanele juridice supuse impozitului pe profit. Reglementarea modalitatii de impozitare a acestora este cuprinsă în Legea nr. 12/1991 privind impozitul pe profit. În art. 1 al acestei legi, între unităţile plătitoare figurează şi societăţile comerciale, fără nici o diferentiere. Exceptarea lor de la plata impozitului pe venitul agricol este justificată deoarece profitul nu reprezintă altceva decît venitul real înregistrat de persoanele juridice respective, în condiţiile prevăzute de această lege. Dacă separat de aceste impozite – în realitate, percepute tot pe venit – persoanele juridice la care se face referire ar plati un alt impozit, suplimentar, şi anume cel pe venitul agricol, aceasta ar echivala cu o dubla impunere. Sub raport constituţional şi financiar, o asemenea fiscalitate nu este de acceptat, fiind de principiu ca orice venit poate fi impozitat o singură dată. 3. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Legea privind impozitul pe venitul agricol, impozitul se plăteşte obligatoriu pe baza normelor de venit stabilite pe hectar, în raport cu zona de fertilitate, zona de favorabilitate şi categoria de folosinţă a terenurilor, conform anexei care face parte integrantă din lege, atât pentru terenurile cultivate, cît şi pentru cele necultivate. Trimiterea la anexa obliga la interpretarea impozitării, ca legală, doar pentru categoriile de folosinţă acolo cuprinse (terenuri arabile, grădini de legume şi zarzavat, vii, livezi, păşuni, fâneţe etc.). Deci este exclusa impozitarea pentru alte categorii de teren, neproductive, fiind evidenta intenţia legiuitorului de a impozita venitul care, în mod normal, trebuie obţinut, aceste categorii de folosinţă fiind, prin excelenta, producătoare de venit. În aceste condiţii, necultivarea lor frustreaza statul de un impozit care este destinat a alimenta bugetul de stat, contribuind astfel la acoperirea echitabila a cheltuielilor publice. Este adevărat ca, uneori, în situaţii speciale, obligaţia de cultivare a terenurilor nu poate fi îndeplinită şi aceasta nu din culpa deţinătorilor lor, ci datorită naturii terenurilor. Astfel de ipoteze sunt cuprinse chiar în Legea fondului funciar nr. 18/1991. Este vorba de terenurile supuse unui proces de degradare sau poluare a solului provocat de fenomene naturale sau cauzat de activităţi economice şi sociale (art. 58), pentru care se pot constitui perimetre de ameliorare (art. 61) sau se întreprind de către proprietari măsuri spre a le face productive (art. 66). În asemenea situaţii, art. 64 din aceeaşi lege, în considerarea imposibilităţii obţinerii de venituri de pe astfel de terenuri, a instituit exonerarea integrală de plată a oricăror impozite şi taxe pe timpul cît durează ameliorarea lor. Pentru a se elimina orice posibilitate de impozitare abuzivă şi ţinând seama de intenţia legiuitorului, potrivit celor de mai sus, rezultă ca extinderea obligaţiei de plată a impozitului în considerarea unor terenuri necultivabile este neconstitutionala, contravenind art. 53 alin. (2) din Constituţie, în temeiul căruia nu se poate stabili un impozit pe un venit cu neputinţă de realizat. Cît despre faptul ca prin art. 54 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 sunt instituite sancţiuni contravenţionale pentru necultivarea terenurilor agricole, este de reţinut ca, în acest mod, se sancţionează nerespectarea unei obligaţii legale de cultivare a terenurilor proprii folosinţei agricole – de altfel, perfect constituţională potrivit art. 41 alin. (6) din Constituţie – cunoscută şi în alte tari. Statul nu se poate dezinteresa, potrivit art. 135 din Constituţie, de modul de realizare a avutiei naţionale, chiar când ea constituie obiect al proprietăţii private. Or, impozitarea reprezintă o cu totul alta problema, neavînd un caracter sanctionar, ci, dimpotriva, stimulator pentru crearea de venit, atât timp cît, deşi exista posibilităţi, terenul nu este cultivat din vina deţinătorilor lui. 4. Prevederile art. 8 alin. 1 din Legea privind impozitul pe venitul agricol instituie obligaţii de solidaritate, în vederea asigurării încasării impozitului. Faptul ca aceasta solidaritate priveşte nu numai subiectul impozabil, ci şi persoanele care locuiesc, gospodăresc cu contribuabilul şi beneficiază împreună cu acesta de veniturile realizate în gospodărie, nu constituie o încălcare a prevederilor art. 53 alin. (2) din Constituţie. Instituirea obligaţiei solidare are în vedere tripla calitate cumulativa a debitorilor de a locui, gospodari şi beneficia, împreună cu contribuabilul, de veniturile agricole obţinute. Aceşti debitori produc împreună cu contribuabilul venitul agricol respectiv şi beneficiază de el, astfel încât garanţia pe care o reprezintă solidaritatea este justa, în sensul constituţional al termenului cuprins în art. 53 alin. (2), fiind echitabil ca oricine realizează un venit să aibă obligaţia plăţii unui impozit. Argumentele de mai sus sunt cu atât mai justificate în cazul moştenitorilor aflaţi în indiviziune, întrucît aceştia au chiar calitatea de contribuabili. 5. Cu privire la neconstituţionalitatea art. 16 din lege, critica relativă la încălcarea egalităţii cetăţenilor în faţa legii – art. 16 din Constituţie – sub raportul numărului mai redus de cai de contestare administrativă pentru contribuabilii din mediul rural nu este intemeiata. Conceptia legiuitorului a fost aceea de a se pune la dispoziţia subiectilor impozabili pe venit agricol integralitatea căilor administrative de atac posibile, cu recurs în final – devenit plîngere – la judecătorie, asigurindu-se, în acest fel, liberul acces la justiţie, conform art. 21 din Constituţie. Este adevărat ca, spre deosebire de contribuabilii din mediul rural, cei din mediul urban beneficiază de o cale de atac în plus, dar aceasta exclusiv datorită faptului ca în sistemul organelor financiare, în mediul urban, exista un nivel – circumscripţia sau administraţia financiară – care nu se regaseste în mediul rural. Deci nu poate fi vorba de o privare de un drept, prin discriminare, ci de o realitate de ordin financiar-organizatoric, care nu poate fi suplinita în nici un fel şi, prin consecinţa, nu are cum sa vina în contradictie cu vreun text constituţional. 6. În legătură cu retroactivitatea legii, este de reţinut faptul ca impozitul fiind anual, dar calculat în raport cu venitul realizat pe parcursul acestuia, intrarea în vigoare a legii retroactiv (pe întreg anul 1994) nu poate fi pusă la indoiala, cita vreme art. 22 prevede că ea se aplică începând cu anul 1994. Ca dovada, acelaşi art. 5 din lege face vorbire despre depunerea declaraţiilor de impunere până la 1 aprilie pentru anumite categorii de producători; deci nu de culegerea recoltei depinde stabilirea valorii impozabile, ci de valoarea prezumată, potrivit normelor de impozitare cuprinse în anexa la lege, a venitului realizat în raport cu categoria de folosinţă şi cu zona de fertilitate a terenului. Dispoziţiile art. 9 din lege prevăd ca organele fiscale au obligaţia de a întocmi şi de a comunică înştiinţările de plată contribuabililor cel tirziu până la 15 aprilie inclusiv, or legea a fost votată de Senat la 18 aprilie 1994. În consecinţa, nu poate fi contestat faptul ca globalitatea impozitului anual are în vedere totalitatea veniturilor ce se pot realiza în fiecare luna a anului, inclusiv în primavara, anotimp, prin natura lui, productiv pentru anumite categorii de culturi. Or, la momentul actual, o parte din venituri sunt deja realizate şi, prin urmare, calculul impozitării lor, conform anexei la lege, nu poate avea decît un caracter retroactiv, contrar deci prevederilor art. 15 din Constituţie. Potrivit art. 78 din Constituţie, legea intră în vigoare la data publicării ei în Monitorul Oficial al României sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei. Ca urmare în cadrul procedurii de reexaminare prevăzute de art. 145 alin. (1) din Constituţie, dacă se va considera ca legea urmează să între în vigoare în anul 1994, este necesar ca în cuprinsul ei să se coreleze termenele prevăzute la art. 5 şi 9 în raport cu data intrării legii în vigoare. Desigur, corelarea nu mai este necesară pentru cazul în care se va legifera ca intrarea în vigoare a acestui act normativ să fie în anul 1995. Având în vedere considerentele expuse, vazind şi dispoziţiile art. 144 lit. a) şi ale art. 145 alin. (1) din Constituţie, precum şi prevederile art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992, CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:1. Constata ca dispoziţiile art. 1, art. 8 alin. 1 şi art. 16 din Legea privind impozitul pe venitul agricol sunt constituţionale. 2. Constata ca art. 2 alin. 2 din aceeaşi lege, în partea referitoare la terenurile necultivate, este constituţional numai în măsura în care nu se aplică terenurilor care, prin natura lor, sunt necultivabile. 3. Declara neconstitutional art. 22 din lege. În cazul în care legea va intra în vigoare în cursul anului 1994, în cadrul procedurii de reexaminare este necesară corelarea termenelor prevăzute de art. 5 şi art. 9 cu data intrării în vigoare a legii. 4. Decizia se comunică Preşedintelui României, precum şi preşedintelui Camerei Deputaţilor şi preşedintelui Senatului, în scopul deschiderii procedurii prevăzute de art. 145 alin. (1) din Constituţie, precum şi Curţii Supreme de Justiţie şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. Deliberarea a avut loc la data de 17 mai 1994 şi la ea au participat Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Florin Bucur Vasilescu şi Victor Dan Zlatescu, judecători. PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. dr. VASILE GIONEAMagistrat-asistent,Constantin Burada––––––––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește