DECIZIE nr. 486 din 12 aprilie 2011

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (1) şi alin. (2) pct. 2, art. 49 alin. (1) şi (2) şi art. 77 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România



Augustin Zegrean – preşedinteAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorMircea Ştefan Minea – judecătorIulia Antoanella Motoc – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorValentina Bărbăţeanu – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Carmen-Cătălina Gliga.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (1) şi alin. (2) pct. 2, art. 49 alin. (1) şi (2) şi art. 77 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepţie ridicată de Oxana Vlas în Dosarul nr. 2.024/4/2009 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Magistratul-asistent învederează faptul că partea Oficiul Român pentru Imigrări a transmis la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 122/2006 apreciază că nu se impune reconsiderarea jurisprudenţei existente în materie, iar, referitor la celelalte texte de lege criticate, consideră că sunt constituţionale, întrucât se aplică fără privilegii şi fără discriminări tuturor subiecţilor ce intră sub incidenţa normelor pe care le conţin.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 13 noiembrie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 2.024/4/2009, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (1) şi alin. (2) pct. 2, art. 49 alin. (1) şi (2) şi art. 77 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepţie ridicată de Oxana Vlas într-o cauză având ca obiect plângerea formulată de aceasta împotriva hotărârii Oficiului Român pentru Imigrări de respingere a cererii de acordare a statutului de refugiat sau a protecţiei subsidiare. Încheierea de sesizare a fost înregistrată la Curtea Constituţională la data de 4 octombrie 2010, constituindu-se Dosarul nr. 3.997D/2010.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 122/2006 sunt imprecise cu privire la „spectrul motivelor de pedepse şi tratamente inumane” care permit acordarea protecţiei subsidiare, textul limitând sfera de aplicabilitate a interzicerii torturii şi tratamentelor inumane şi degradante doar la cele ce pot surveni ca urmare a unuia dintre cele cinci motive de persecuţie prevăzute de Convenţia din 1951 privind statutul refugiaţilor (rasa, religia, naţionalitatea, opinia politică şi apartenenţa la un anumit grup social). Totodată, susţine cu privire la aceleaşi texte de lege că nu sunt suficient de clare şi accesibile, astfel încât să garanteze dreptul la viaţa privată.Referitor la dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi (2) lit. a) din Legea nr. 122/2006, susţine că permit discriminarea solicitanţilor, întrucât lasă soluţionarea cererilor de azil „la libera alegere şi doleanţă a funcţionarilor Oficiului Român pentru Imigrări”, care nu analizează situaţia concretă a fiecărui solicitant de azil în parte.Cât priveşte dispoziţiile art. 77 alin. (1) din Legea nr. 122/2006, autorul excepţiei susţine că „simpla declarare a unui stat ca ţară sigură de origine doar în baza faptului că nu există mulţi cetăţeni care să solicite azil în alte state este o discriminare în drepturile cetăţeneşti prevăzute la art. 16 alin. (1) din Constituţia României, raportate la dispoziţiile art. 33 din Convenţia din 1951 privind statutul refugiaţilor [care instituie interdicţia de expulzare şi returnare a refugiaţilor peste frontierele teritoriilor unde viaţa sau libertatea lor ar fi ameninţate pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinii politice]”.Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, referindu-se şi la jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că prevederile de lege ce formează obiectul excepţiei sunt constituţionale. Astfel, în ce priveşte prevederile art. 26 alin. (1) şi alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 122/2006 invocă jurisprudenţa Curţii în materie, referitor la art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 122/2006 arată că se aplică tuturor celor aflaţi în situaţia prevăzută de ipoteza normei, fără nicio discriminare pe criterii arbitrare, iar formularea art. 77 alin. (1) lit. a) din aceeaşi lege nu conţine dispoziţii contrare criteriilor de nediscriminare prevăzute de art. 4 din Constituţie, fiind aplicabile în mod egal destinatarilor normei juridice.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 26 alin. (1) şi alin. (2) pct. 2, art. 49 alin. (1) şi (2) şi art. 77 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 428 din 18 mai 2006, cu modificările şi completările ulterioare, care au următorul conţinut:– Art. 26 alin. (1) şi (2) pct. 2: "(1) Protecţia subsidiară se poate acorda cetăţeanului străin sau apatridului care nu îndeplineşte condiţiile pentru recunoaşterea statutului de refugiat şi cu privire la care există motive temeinice să se creadă că, în cazul returnării în ţara de origine, respectiv în ţara în care îşi avea reşedinţa obişnuită, va fi expus unui risc serios, în sensul prevederilor alin. (2), şi care nu poate sau, datorită acestui risc, nu doreşte protecţia acelei ţări.(2) Prin risc serios, în sensul alin. (1), se înţelege: [… ] … 2. tortură, tratamente sau pedepse inumane ori degradante;";– Art. 49 alin. (1) şi (2): "(1) În procesul decizional, funcţionarii prevăzuţi la art. 48 alin. (2) au dreptul să solicite expertize şi să consulte experţi.(2) Oficiul Naţional pentru Refugiaţi poate solicita oricăror instituţii publice, agenţii sau organizaţii care funcţionează pe teritoriul României orice documente necesare pentru analizarea situaţiei solicitantului şi soluţionarea cererii de azil a acestuia, cu respectarea confidenţialităţii în condiţiile stabilite la art. 10. În aceste cazuri nu este necesar acordul solicitantului."; … – Art. 77 alin. (1) lit. a): "(1) Sunt considerate ţări sigure de origine statele membre ale Uniunii Europene, precum şi alte state stabilite, la propunerea Oficiului Român pentru Imigrări, prin ordin al ministrului administraţiei şi internelor, pe baza următoarelor criterii:a) numărul cererilor de azil formulate de cetăţenii ţării respective şi coeficienţii de acordare a unei forme de protecţie;". … În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, sunt nesocotite următoarele dispoziţii din Legea fundamentală: art. 16 alin. (1) care consacră principul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, art. 22 alin. (2) care interzice tortura şi tratamentele inumane şi degradante şi art. 26 alin. (1) care obligă autorităţile publice la respectarea şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private. De asemenea, în motivarea excepţiei sunt invocate şi prevederile art. 3 -"Interzicerea torturii" şi art. 8 – "Dreptul la respectarea vieţii private şi de familie" din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea observă că dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) pct. 2 din Legea nr. 122/2006 au mai format obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, prin raportare la aceleaşi prevederi constituţionale şi convenţionale invocate şi în cauza de faţă şi prin prisma unor critici similare. Prin mai multe decizii, dintre care pot fi menţionate, exemplificativ, Decizia nr. 1.178 din 30 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 745 din 8 noiembrie 2010, sau Decizia nr. 779 din 3 iunie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 481 din 14 iulie 2010. Curtea a reţinut, cu acele prilejuri, că textele de lege criticate reprezintă, prin însăşi forma suplimentară de protecţie pe care o instituie în favoarea acelor străini care nu îndeplinesc condiţiile pentru recunoaşterea statutului de refugiat, o modalitate de concretizare a rigorilor impuse de necesitatea respectării de către statul român a principiului fundamental referitor la interzicerea torturii şi a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. De asemenea, instanţa de contencios constituţional a observat că dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) pct. 2 din Legea nr. 122/2006 oferă suficiente repere şi elemente pentru ca persoana căreia acestea i se adresează să înţeleagă condiţiile în funcţie de care i se poate acorda forma de protecţie solicitată, astfel că nu se poate reţine critica referitoare la pretinsa lipsă de precizie şi claritate a acestora.Întrucât nu au fost relevate elemente noi, de natură să determine modificarea acestei jurisprudenţe, considerentele şi soluţiile deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 122/2006, autorul excepţiei susţine că permit discriminarea solicitanţilor, întrucât lasă soluţionarea cererilor de azil „la libera alegere şi doleanţă a funcţionarilor Oficiului Român pentru Imigrări”, care nu analizează situaţia concretă a fiecărui solicitant de azil în parte. Curtea constată că, din perspectiva unei astfel de critici, excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă, întrucât pretinsa discriminare nu este imputată, în realitate, textului de lege criticat, ci modalităţii în care funcţionarii Oficiului Român de Imigrări înţeleg să îl aplice. Prevederile art. 49 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 122/2006 nu sunt susceptibile de a crea discriminări între diferite categorii de solicitanţi, dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie neavând incidenţă în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate de faţă. Aceasta, deoarece textele de lege menţionate nu fac altceva decât să reglementeze anumite aspecte ale activităţii funcţionarilor Oficiului Român pentru Imigrări. Oferindu-le acestora posibilitatea de a solicita efectuarea unor expertize şi de a consulta anumiţi experţi, textul le permite să recurgă la cele mai eficiente mijloace în vederea clarificării situaţiei fiecărui solicitant. Aceeaşi este finalitatea dispoziţiilor alin. (2) al art. 49 din Legea nr. 122/2006, potrivit cărora Oficiul Naţional pentru Refugiaţi poate solicita oricăror instituţii publice, agenţii sau organizaţii care funcţionează pe teritoriul României orice documente necesare pentru analizarea situaţiei solicitantului şi soluţionarea cererii sale de azil, în condiţiile respectării confidenţialităţii acestora.Curtea nu poate reţine nici critica referitoare la dispoziţiile art. 77 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 122/2006, care conţine unul dintre criteriile pe baza cărora statele terţe Uniunii Europene pot fi considerate „ţări sigure de origine”, şi anume cel care are în vedere numărul cererilor de azil formulate de cetăţenii ţării respective şi coeficienţii de acordare a unei forme de protecţie. Curtea constată că nici în acest caz art. 16 alin. (1) din Constituţie nu poate fi luat ca reper pentru analiza pretinsei neconstituţionalităţi, acesta putând fi invocat, prin ipoteză, numai în acele situaţii în care există cel puţin doi termeni între care să se poată face o comparaţie. Or, textul de lege criticat nu vizează anumite categorii de persoane între care ar putea exista o diferenţă de tratament juridic şi cu privire la care ar fi posibilă realizarea unei comparaţii pentru a se stabili existenţa sau inexistenţa unei discriminări. De altfel, autoarea excepţiei se rezumă la a susţine încălcarea principiului egalităţii, fără a argumenta însă această afirmaţie, invocând doar prevederile art. 33 din Convenţia din 1951 privind statutul refugiaţilor, care instituie interdicţia de expulzare şi returnare a refugiaţilor peste frontierele teritoriilor unde viaţa sau libertatea lor ar fi ameninţate pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit grup social sau opinii politice. Or, raportarea la acest text din documentul internaţional menţionat ar putea fi avută în vedere doar de judecătorul fondului litigiului, care va ţine seama şi de dispoziţiile art. 77 alin. (3) din Legea nr. 122/2006, potrivit cărora „Cererea de azil a străinului care provine dintr-o ţară sigură de origine este respinsă ca evident nefondată, cu excepţia cazului în care situaţia de fapt sau dovezile prezentate de solicitant arată existenţa unei temeri bine întemeiate de persecuţie în sensul art. 23 alin. (1)”.În plus, Curtea observă că autorul excepţiei afirmă că prevederile de lege ce formează obiectul excepţiei au condus la o analizare a cererii sale de azil exclusiv "dintr-o perspectivă teoretică", fără să existe implicarea activă a funcţionarului de la Oficiul Român pentru Imigrări în verificarea situaţiei reale a statului din care acesta provine. Or, Curtea constată că această abordare nu pune în discuţie constituţionalitatea textelor de lege, ci modul de aplicare a acestora, aspect asupra căruia are competenţa de a se pronunţa doar instanţa învestită cu soluţionarea plângerii. De asemenea, tot judecătorul fondului va analiza în ce măsură alte tipuri de violări grave ale drepturilor omului pot fi considerate ca reprezentând un risc de persecuţie de natură a justifica acordarea statutului de refugiat.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:I. Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 26 alin. (1) şi alin. (2) pct. 2 din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepţie ridicată de Oxana Vlas în Dosarul nr. 2.024/4/2009 al Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.II. Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 49 alin. (1) şi (2) şi art. 77 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, excepţie ridicată acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 12 aprilie 2011.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,AUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Valentina Bărbăţeanu–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește