DECIZIE nr. 48 din 27 ianuarie 2005

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 300^1 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorConstantin Doldur – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorKozsokar Gabor – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorŞerban Viorel Stănoiu – judecătorNicoleta Grigorescu – procurorAfrodita Laura Tutunaru – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 300^1 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Eugen Negrea în Dosarul nr. 4.977/2004 al Tribunalului Mureş.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului de contencios constituţional, ocazie cu care, prin Decizia nr. 208 din 4 mai 2004, Curtea a constatat că acestea nu aduc atingere prevederilor fundamentale invocate. Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus amintite îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 27 septembrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 4.977/2004, Tribunalul Mureş a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 300^1 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală.Excepţia a fost ridicată de inculpatul Vasile Eugen Negrea, prin apărătorul ales, în dosarul cu numărul de mai sus, având drept obiect soluţionarea unei cauze penale.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul legal criticat îi încalcă dreptul la apărare şi contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 23 alin. (6), deoarece instanţa s-ar afla în imposibilitate de a verifica legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive după înregistrarea dosarului, întrucât o atare verificare a fost efectuată de instanţa superioară în calea de atac a recursului formulat împotriva hotărârii prin care s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive în faza de urmărire penală, hotărâre care îşi produce efectele, în cazul de faţă, până la data sesizării instanţei de fond.De asemenea, pentru a constata existenţa sau inexistenţa temeiurilor care au determinat arestarea preventivă ar fi necesar ca textul legal criticat să facă trimitere nu numai la dispoziţiile art. 148 şi 143 din Codul de procedură penală, ci şi la art. 136 din acelaşi cod, care reglementează criteriile de alegere a uneia sau a alteia dintre măsurile preventive, dar şi scopul acestor măsuri. În caz contrar, textul legal criticat se constituie într-o formă de reglementare fără fond.Tribunalul Mureş opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece, chiar dacă respectarea principiului legalităţii de către instanţa care a dispus prelungirea duratei măsurii arestării preventive a fost verificată de către instanţa superioară în cadrul recursului, în condiţiile în care în actualul stadiu al procesului penal s-ar sesiza încălcări ale unor dispoziţii legale ce nu au fost observate nici chiar cu ocazia controlului judiciar, instanţa ar fi datoare să le invoce sau să le pună în discuţie dacă sunt invocate de către părţi şi să se pronunţe asupra lor. Invocarea principiului autorităţii lucrului judecat nu poate fi făcută în acest context, deoarece ar contraveni acestui principiu al legalităţii, care este mai presus chiar şi de dispoziţiile instanţei de control judiciar, şi, evident, ar aduce atingere, nemijlocit, dreptului la apărare al inculpatului şi dreptului său la garantarea libertăţii persoanei. De asemenea, autoritatea de lucru judecat vizează hotărâri definitive date asupra fondului pricinii, iar nu asupra hotărârilor luate în procedurile judiciare, cum sunt cele referitoare la măsura arestării preventive, în acest caz nefiind aplicată regula non bis în idem.În plus, este de observat că, potrivit textului criticat, examinarea temeiurilor arestării preventive – a subzistenţei lor sau nu – poate fi făcută şi de către instanţa de judecată din oficiu şi nu numai la cererea părţilor.Referitor la alin. 3 al art. 300^1 din Codul de procedură penală, instanţa de judecată arată că art. 136-142 din secţiunea I din Codul de procedură penală stabilesc cadrul general în care se poate dispune privarea de libertate sau îngrădirea libertăţii de mişcare a unei persoane. În acest context, instanţa de judecată este datoare să verifice toate temeiurile care au stat la baza luării măsurii arestării preventive a inculpatului, dar şi să verifice dacă această măsură a fost luată şi în considerarea persoanei inculpatului, adică ţinând seama nu numai de scopul măsurii şi de gradul de pericol social al infracţiunii, ci şi de persoana inculpatului, de sănătatea, vârsta, antecedentele lui şi de alte situaţii de acest gen. Aprecierea acestor criterii este esenţială şi obligatorie pentru instanţă, cu atât mai mult cu cât acest text de lege nu poate fi interpretat decât în lumina art. 23 alin. (6) din Constituţie şi a art. 5 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. O măsură preventivă, indiferent de categoria din care face parte, se ia faţă de o persoană al cărei drept este şi acela de a fi judecată în stare de libertate, arestarea sa fiind doar o excepţie de la principiul libertăţii persoanei.De altfel, textul legal criticat nu trimite expres şi limitativ la dispoziţiile art. 148 din Codul de procedură penală, ci vorbeşte de temeiurile care au determinat privarea de libertate, temeiuri ce trebuie înţelese şi prin prisma prevederilor art. 136 alin. 1 şi alineatul ultim din acelaşi cod. Aceste din urmă dispoziţii sunt de aplicabilitate generală tuturor categoriilor de măsuri preventive pe toată durata lor.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul arată că prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (6) stabilesc obligaţia instanţei ca, urmare a verificărilor efectuate, să dispună punerea în libertate a inculpatului dacă motivele arestării preventive au dispărut. Faptul că acestea nu se referă în mod expres şi la menţinerea arestării preventive nu înseamnă că legiuitorul nu a avut în vedere această instituţie, în cazul în care motivele care au determinat luarea măsurii se menţin, aşa încât nu se poate susţine că dispoziţiile constituţionale invocate constituie temei doar pentru punerea în libertate a inculpatului, nu şi pentru menţinerea privării de libertate.Autoritatea de lucru judecat se referă la hotărârile definitive care rezolvă fondul pricinii, iar nu la hotărârile pronunţate în procedurile referitoare la măsura arestării preventive.Referitor la încălcarea art. 24 alin. (1) din Constituţie, care reglementează garantarea dreptului la apărare, Guvernul arată că dispoziţiile art. 300^1 alin. 1 din Codul de procedură penală, care instituie obligativitatea instanţei de a verifica legalitatea şi temeinicia arestării preventive, oferă persoanei arestate, fără nici o îngrădire, posibilitatea de a-şi exercită dreptul la apărare, drept care este garantat deopotrivă şi de prevederile art. 171 din Codul de procedură penală.În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 300^1 alin. 3 din Codul de procedură penală, Guvernul apreciază că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece nu poate fi admisă susţinerea autorului că instanţa nu poate constata subzistenţa temeiurilor care au determinat luarea măsurii arestării preventive şi nici existenţa unor temeiuri care să justifice privarea de libertate în continuare a inculpatului, având în vedere că textul legal criticat nu trimite şi la art. 136 din Codul de procedură penală şi că, în felul acesta, inculpatul nu-şi poate face apărarea.Prevederile art. 136 din Codul de procedură penală sunt de aplicabilitate generală. Aşadar, de fiecare dată când se discută o cerere cu privire la vreo măsură preventivă nu este necesar ca acestea să fie menţionate în toate textele privind arestarea preventivă.Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate nu încalcă libertatea individuală. Dimpotrivă, art. 300^1 alin. 3 din Codul de procedură penală prevede obligaţia instanţei de a verifica din oficiu, la primirea dosarului, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, această măsură fiind menţinută numai în cazul în care instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care o justifică.Totodată, obligaţia instanţei de a verifica în cursul judecăţii, periodic, dar nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, potrivit art. 300^2 şi art. 160^b din Codul de procedură penală, reprezintă suficiente garanţii legale ale respectării libertăţii individuale.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate prin prisma art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală, Avocatul Poporului apreciază că este neîntemeiată, deoarece, coroborat cu art. 300^1 alin. 4, art. 6 alin. 4 şi art. 173 alin. 1 teza a doua din Codul de procedură penală, textul legal supus controlului acordă părţilor toate garanţiile procesuale, inclusiv dreptul de a fi asistate de un avocat în tot cursul procesului penal.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 300^1 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: "După înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea duratei arestării preventive. […]Când instanţa constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, instanţa menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă. Dispoziţiile art. 159 alin. 3, 4, 5, 7 şi 11 se aplică în mod corespunzător."Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (6), referitoare la verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în faza de judecată, şi ale art. 24 alin. (1), referitoare la garantarea dreptului la apărare.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că asupra dispoziţiilor art. 300^1 alin. 3 din Codul de procedură penală s-a mai pronunţat, statuând că acestea sunt constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 208 din 4 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 31 mai 2004, pronunţându-se în legătură cu critica potrivit căreia prevederile legale criticate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (6), referitoare la verificarea periodică a legalităţii şi temeiniciei arestării preventive în faza de judecată, Curtea a constatat că situaţiile în care este obligatorie punerea în libertate a inculpatului sunt următoarele: dacă temeiurile care au determinat arestarea preventivă au încetat, respectiv dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea privării de libertate. Or, simetric şi ca o consecinţă logică a acestor prevederi constituţionale, preluate, de altfel, în art. 300^1 alin. 2 din Codul de procedură penală, nu se poate susţine că, potrivit art. 300^1 alin. 3 din acelaşi cod, instanţa de fond nu are posibilitatea legală de a menţine măsura arestării preventive a inculpatului, deoarece este ţinută de încheierea instanţei superioare, pronunţată în calea de atac a recursului formulat împotriva hotărârii prin care s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive în faza de urmărire penală.Se constată aşadar că prevederile criticate nu numai că nu înfrâng dispoziţiile constituţionale ale art. 23 alin. (6), ci constituie o aplicare a acestora, aşa încât nu poate fi reţinută critica autorului excepţiei de neconstituţionalitate în sensul că ar exista o contradicţie între cele două categorii de norme.Cele statuate prin decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea acestei jurisprudenţe.De asemenea, nu poate fi primită critica autorului excepţiei referitoare la lipsa garantării dreptului la apărare, deoarece textul legal criticat nu instituie nici un fel de norme referitoare la îngrădirea acestui drept. De altfel, ca o garanţie suplimentară a efectivităţii dreptului la apărare în cauzele penale, pe lângă dreptul părţii interesate de a fi asistată de un avocat ales sau numit din oficiu şi obligativitatea organelor judiciare de a le aduce la cunoştinţă acest drept – de care învinuitul ori inculpatul se poate prevala sau nu -, legiuitorul a instituit prin art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală obligativitatea asistenţei juridice obligatorii, în funcţie de situaţia deosebită în care s-ar putea afla învinuitul sau inculpatul ori în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită. Prin urmare, dată fiind situaţia excepţională în care se află inculpatul arestat, după înregistrarea dosarului la instanţă, aceasta este datoare să procedeze la verificarea legalităţii şi temeiniciei arestării preventive, aplicând dispoziţiile referitoare la garantarea dreptului la apărare. Sub acest aspect nu se poate susţine că se încalcă dreptul la apărare, deoarece textul nu face trimitere şi la art. 136 din Codul de procedură penală, care reglementează criteriile de alegere a uneia sau a alteia dintre măsurile preventive şi scopul acestor măsuri. Art. 136 se constituie într-o normă cu aplicabilitate generală pentru toate situaţiile în care se dispune cu privire la luarea, revocarea, înlocuirea ori încetarea vreunei măsuri preventive.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 300^1 alin. 1 şi 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Vasile Eugen Negrea în Dosarul nr. 4.977/2004 al Tribunalului Mureş.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2005.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru_______________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește