DECIZIE nr. 478 din 8 iunie 2006

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 258 alin. 3 din Codul de procedură civilă



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorKozsokar Gabor – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorŞerban Viorel Stănoiu – judecătorMihaela Cîrstea – procurorMădălina Ştefania Diaconu – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 258 alin. 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Constantin Creţu în Dosarul nr. 8.822/C/2005 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia civilă.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 25 ianuarie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 8.822/C/2005, Curtea de Apel Timişoara – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 258 alin. 3 din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost ridicată de către Constantin Creţu cu prilejul soluţionării unui recurs civil.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că textul criticat face posibilă ipoteza ca, după pronunţare, judecătorii aceleiaşi instanţe – chiar dacă nu judecătorii aceleiaşi cauze şi în altă cale de atac – să se pronunţe din nou în aceeaşi cauză, ceea ce contravine prevederilor art. 1 alin. (3)-(5), art. 21 alin. (1), art. 52 alin. (3), art. 73 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie, referitoare la statul român, accesul liber la justiţie, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, categoriile de legi şi la înfăptuirea justiţiei.Curtea de Apel Timişoara – Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate nu este întemeiată.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Avocatul Poporului apreciază că textele legale criticate sunt constituţionale.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 258 alin. 3 din Codul de procedură civilă, dispoziţii potrivit cărora: "După pronunţarea hotărârii nici un judecător nu poate reveni asupra părerii sale."În susţinerea neconstituţionalităţii acestor texte de lege autorul excepţiei invocă încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3)-(5), ale art. 21 alin. (1), ale art. 52 alin. (3), ale art. 73 alin. (3) şi art. 124 alin. (2) şi (3) din Constituţie, referitoare la statul român, accesul liber la justiţie, dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică, categoriile de legi şi la înfăptuirea justiţiei.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:Din motivarea autorului excepţiei reiese faptul că acesta ar critica mai degrabă soluţia legislativă cuprinsă în art. II din Legea nr. 219/2005 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, care a prevăzut judecarea recursurilor de către curţile de apel, deşi acestea au soluţionat anterior apelul în aceeaşi cauză. Cu toate acestea, textul de lege indicat de autorul excepţiei în motivare şi la care acesta se raportează în mod expres nu este cel al Legii nr. 219/2005, ci al art. 258 alin. 3 din Codul de procedură civilă, care, în opinia autorului excepţiei, este neconstituţional, deoarece împiedică judecătorul să revină asupra părerii sale după pronunţarea hotărârii. Astfel, se consideră că, în situaţia în care, conform reglementărilor de procedură conţinute în Legea nr. 219/2005, calea de atac a recursului va fi soluţionată de aceeaşi instanţă care s-a pronunţat deja în apel, art. 258 din Codul de procedură civilă îl va constrânge pe judecător să îşi păstreze soluţia, el neputându-şi schimba opinia, ceea ce face iluzoriu controlul ierarhic al hotărârilor judecătoreşti.Curtea constată că această susţinere este neîntemeiată. Astfel, pe de o parte, potrivit prevederilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), legiuitorul are competenţa de a stabili atât căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, cât şi procedura de exercitare a acestora. Cu toate că, prin efectul Legii nr. 219/2005, aceeaşi instanţă urmează să soluţioneze o cale de atac împotriva propriei sale hotărâri, această soluţie legislativă nu relevă nici un fine de neconstituţionalitate. Soluţionarea aparţine unor complete cu o compunere diferită, iar părţile beneficiază de toate drepturile şi garanţiile procesuale menite să le asigure dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil.Pe de altă parte, critica de neconstituţionalitate cu privire la art. 258 din Codul de procedură civilă se întemeiază pe o interpretare greşită a acestuia. Principiul potrivit căruia, după pronunţarea hotărârii, judecătorii nu mai pot reveni asupra deciziei luate nu numai că nu încalcă prevederile Constituţiei, ci, dimpotrivă, reprezintă o componentă esenţială a ideii de justiţie, a asigurării autorităţii de lucru judecat şi a ocrotirii drepturilor procesuale ale părţilor, ca element fundamental al statului de drept.Principiul autorităţii lucrului judecat (res judicata) se coroborează cu regula că, odată pronunţată hotărârea definitivă, misiunea judecătorului care a participat la judecată se încheie (lata sententia, judex desinit esse judex). Ca efect juridic al acestei reguli, care ţine de ordinea publică, pronunţarea hotărârii are şi efect de desistare a instanţei, iar judecătorul care s-a pronunţat nu poate reveni asupra părerii sale în respectiva cauză, cu menţiunea că părţii nemulţumite îi rămâne însă posibilitatea de a cere îndreptarea greşelilor materiale care s-ar strecura în hotărâre.De altfel, acest principiu fundamental al procedurii civile, recunoscut în numeroase ţări de drept româno-germanic, este consacrat şi în dreptul anglo-saxon sub numele de functus officio, adagiu din care decurge faptul că, după pronunţarea unei hotărâri definitive, instanţele nu mai pot reveni asupra acesteia, singura posibilitate de schimbare sau corectare a soluţiei rămânând exercitarea căilor de atac recunoscute de lege (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea Curţii de Apel a Angliei În re St. Nazaire Co. din 1879, sau jurisprudenţa mai recentă a Curţii de Apel Federale a Canadei, spre exemplu în Speţa A-463-90 din 1991).Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 258 alin. 3 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Constantin Creţu în Dosarul nr. 8.822/C/2005 al Curţii de Apel Timişoara – Secţia civilă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 iunie 2006.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Mădălina Ştefania Diaconu––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește