DECIZIE nr. 471 din 30 ianuarie 2009

privind examinarea recursurilor declarate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Guvernul României împotriva Sentinţei civile nr. 1.603 din 27 mai 2008



Şedinţa publică din data de 30 ianuarie 2009Dosar nr. 8.161/2/2007Preşedinte: Eugenia Marin – judecătorLiliana Vişan – judecătorAdriana Deneş – judecătorDaniela Tudor – magistrat-asistentDin partea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a participat procurorul Cătălina Gliga.S-au luat în examinare recursurile declarate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Guvernul României împotriva Sentinţei civile nr. 1.603 din 27 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.La apelul nominal s-a prezentat recurentul-pârât Guvernul României, prin consilier juridic Cernat Cătălin, lipsind recurenta-pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, intimaţii-reclamanţi Lothringen-Habsburg Dominic, Holzhausen Maria Magdalena, Sandhofer Elisabeth şi intimata-intervenientă Cancelaria Primului-Ministru.Procedura completă.Înalta Curte a constatat cauza în stare de judecată şi a acordat cuvântul părţii prezente, pe cererile de recurs formulate.Reprezentantul Guvernului României a solicitat admiterea ambelor recursuri declarate, modificarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii reclamanţilor ca neîntemeiată.A precizat că actul administrativ atacat a fost emis cu respectarea prevederilor legale şi a criteriilor impuse de actul normativ arătat.A mai precizat că intimaţii-reclamanţi beneficiază de scutire de impozit pe clădirea şi terenul în discuţie, iar la emiterea hotărârii de Guvern atacate s-au avut în vedere aspectele financiare ale situaţiei, care nu au fost apreciate corect prin hotărârea ce a fost modificată de hotărârea de Guvern atacată.Reprezentanta Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, procuror de şedinţă Cătălina Gliga, a pus concluzii de admitere a ambelor recursuri şi de modificare a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor.A precizat că art. 1 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu delimitează clar criteriile ce impun obligaţia pozitivă/negativă a respectării dreptului de proprietate al individului.A arătat că întotdeauna trebuie să existe un just echilibru între interesele societăţii şi ale individului în aprecierea corectă a noţiunii de proprietate, iar ca să existe o privare de acest drept trebuie să existe o încălcare a legalităţii.A precizat că hotărârea de Guvern atacată a fost emisă cu respectarea prevederilor legale, având în vedere impactul financiar rezultat şi care nu a fost luat în considerare la emiterea anterioarei hotărâri de Guvern.Înalta Curte, având în vedere dispoziţiile art. 150 din Codul de procedură civilă, a reţinut cauza spre soluţionare.CURTEA,asupra recursurilor de faţă,din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:Prin Sentinţa civilă nr. 1.603 din 27 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti a fost admisă acţiunea reclamanţilor Dominic Lothringen-Habsburg, Maria Magdalena Holzhausen şi Elisabeth Sandhofer în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României.Au fost respinse cererile de intervenţie formulate de Cancelaria Primului-Ministru şi de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a fost anulată hotărârea de Guvern atacată şi suspendată, Hotărârea Guvernului nr. 343/2007 anexa nr. 1 alin. 2 soluţionarea irevocabilă a cauzei.Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că reclamanţii au devenit proprietari ai imobilului denumit generic "Castelul Bran" prin Decizia de restituire nr. 35 din 18 ianuarie 2006, emisă de Muzeul Bran, iar conform art. 16 alin. 1 din Legea nr. 10/2001 a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 1.886/2006 pentru stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor. După un interval de 3 luni de la publicarea acestei hotărâri a Guvernului a fost modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 343/2007, micşorându-se în mod substanţial chiria pe care proprietarii de imobil urmau să o primească de la instituţiile publice ce îşi desfăşoară activitatea în imobilele restituite.Instanţa de fond a reţinut că Guvernul a stabilit prin Hotărârea Guvernului nr. 1.886/2006 criteriile pe baza cărora se stabileşte cuantumul chiriilor, şi anume: afectaţiunea imobilului, rangul localităţii, suprafaţa construită desfăşurată şi suprafaţa de teren aferent, iar prin Hotărârea Guvernului nr. 343/2007 a fost introdus un subcriteriu la cele existente – suprafaţa construită/suprafaţa de teren – şi a fost stabilit un cuantum al chiriei în sistem descrescător, invers proporţional cu suprafaţa imobilului.Instanţa a constatat că prin actul administrativ cu caracter normativ atacat s-a adus o vătămare a dreptului de proprietate al reclamanţilor, întrucât reclamanţii au fost lipsiţi de o parte majoră a despăgubirii recunoscute anterior prin hotărâre de Guvern, fără ca această măsură să fie justificată, aducându-se atingere dreptului prin neîndeplinirea obligaţiei de plată echitabilă a proprietarului pentru lipsa de folosinţă asupra bunului său.De asemenea, instanţa de fond a reţinut că între interesul public urmărit prin reducerea cuantumului chiriei şi asigurarea reparării prejudiciului produs proprietarului prin lipsirea de folosinţă nu există un just echilibru.Ca efect al admiterii acţiunii reclamanţilor, cererile de intervenţie în interesul Guvernului României, formulate de Cancelaria Primului-Ministru şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, au fost respinse ca neîntemeiate.Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Guvernul României şi Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.În recursul declarat de Guvernul României este criticată, mai întâi, soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte modul de soluţionare a cererii de suspendare.Se consideră că cele două condiţii prevăzute de art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 nu sunt îndeplinite, iar argumentele invocate în dovedirea condiţiilor referitoare la „cazul bine justificat” şi „paguba iminentă” nu erau în măsură să susţină neoportunitatea aplicării Hotărârii Guvernului nr. 343/2007, iar prin suspendarea executării actului administrativ se încalcă însăşi prezumţia de legalitate, fără ca instanţa să fi păşit la cercetarea legalităţii actului administrativ.Este criticată soluţia instanţei de fond şi în ceea ce priveşte soluţia dată cererii de anulare şi de acordare a despăgubirilor, pentru că Hotărârea Guvernului nr. 343/2007 este legală, fiind adoptată în temeiul art. 108 din Constituţia României, art. 16 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, Ordonanţei Guvernului nr. 94/2000 şi Ordonanţei Guvernului nr. 83/1999, fiind respectate şi dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.Se susţine că actul administrativ atacat a fost emis în conformitate cu prevederile Legii nr. 247/2005 care au instituit posibilitatea restituirii în natură a imobilelor preluate de stat, chiar şi a celor care anterior erau exceptate: şcoli, spitale, sedii de instituţii publice, ambasade, muzee, dar şi obligaţia proprietarilor bunurilor redobândite de a păstra afectaţiunea bunului pe o perioadă cuprinsă între 3 şi 5 ani, statul având obligaţia de a plăti o chirie al cărei cuantum urma să fie stabilit prin hotărâre de Guvern.Hotărârea Guvernului nr. 343/2007 a modificat Hotărârea Guvernului nr. 1.886/2006 pentru că s-a semnalat de către autorităţile locale că sumele datorate cu titlu de chirie sunt foarte mari, disproporţionate chiar şi cu preţul pieţii, în unele cazuri, iar aceasta reprezintă un aspect de oportunitate, aspect care nu poate fi cenzurat de instanţa de contencios administrativ, instanţă care poate analiza numai legalitatea unui act administrativ.Pentru că actul administrativ a fost emis cu respectarea cadrului normativ în vigoare, se consideră că reclamanţii nu au dovedit îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii recurentului-pârât şi acest capăt de cerere trebuia respins.În recursul declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, care a avut în faţa instanţei de fond calitatea de intervenient, este criticată soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemeinică pentru că a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii (caz de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă).S-a arătat că actul atacat a fost emis conform Legii nr. 24/2000 în baza Legii nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată de Legea nr. 247/2005.Actul contestat a fost emis în anumite condiţii de oportunitate, ce reprezintă consecinţa aprecierii organului administraţiei publice, ce nu pot fi cenzurate de instanţa de contencios administrativ.Este criticată soluţia instanţei de fond şi pentru că s-a reţinut greşit că între interesul public urmărit prin reducerea cuantumului chiriei ca urmare a încadrării imobilului într-o categorie a unui imobil cu suprafaţă mare şi asigurarea prejudiciului produs prin lipsirea de folosinţă nu există un just echilibru, pentru că proprietatea nu poate fi protejată decât în limitele funcţiilor cărora ea trebuie să răspundă, aceasta implicând chiar limitări pe care le impun finalităţile sale morale, eficacitatea sa economică şi exigenţele interesului general.Cât priveşte obligarea Guvernului la plata sumei de 63.663 lei lunar de la data punerii în aplicare a Hotărârii Guvernului nr. 343/2007 până la anulare, în motivele de recurs se arată că cel prejudiciat trebuie să facă dovada condiţiilor cerute de lege pentru antrenarea răspunderii, sarcina probei revenind reclamanţilor, conform art. 1169 din Codul civil, iar în cauză nu s-a făcut dovada că le-a fost încălcat sau limitat în vreun fel dreptul reclamanţilor de a încasa chiria cuvenită pentru imobilul restituit prin procedura administrativă.Şi măsura suspendării actului administrativ este criticată pentru că nu s-a dovedit existenţa "cazului bine justificat" şi a "pagubei iminente", aşa cum cer dispoziţiile art. 14 din Legea nr. 554/2004.Reclamanţii au formulat întâmpinare şi au solicitat respingerea recursurilor ca nefondate, considerând că hotărârea instanţei de fond este legală şi temeinică.După examinarea motivelor de recurs invocate, a dispoziţiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursurile pentru următoarele considerente:Hotărârea Guvernului nr. 343/2007 din 11 aprilie 2007 a fost emisă pentru modificarea şi completarea Hotărârii Guvernului nr. 1.886/2006 pentru stabilirea cuantumului chiriilor aferente imobilelor care fac obiectul prevederilor art. 16 alin. 2 din Legea nr. 10/2001, ale art. 1 alin. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2000 şi ale art. 1 alin. 5 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999.Imobilele la care se face referire sunt imobilele care sunt afectate unor activităţi de interes public, cum ar fi: şcoli, spitale, sedii de instituţii publice, ambasade, muzee, care anterior apariţiei Legii nr. 247/2005 nu puteau fi restituite în natură.Modificările aduse actelor normative care vizau restituirea imobilelor preluate de stat în perioada comunistă (Legea nr. 10/2001, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 194/2000, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999) către persoane fizice, culte religioase sau comunităţi ale minorităţilor naţionale au dat posibilitatea restituirii în natură şi a acestor imobile, dar s-a instituit obligaţia menţinerii afectaţiunii, pentru imobilele restituite persoanelor fizice, pe o perioadă de 3-5 ani, în funcţie de destinaţia actuală a bunului.În schimbul menţinerii afectaţiunii, în Legea nr. 10/2001 s-a prevăzut ca proprietarul să primească o chirie ce va fi stabilită prin hotărâre de Guvern, iar în acest sens a fost emisă Hotărârea Guvernului nr. 1.886/2006.După aproape 4 luni, cuantumul chiriilor ce urmau să fie plătite proprietarilor cărora le-au fost retrocedate imobilele a fost redus prin intrarea în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 343/2007.În cele două recursuri este criticată soluţia instanţei de fond sub trei aspecte:– modul de soluţionare a acţiunii în anulare;– modul de soluţionare a cererii de suspendare;– modul de soluţionare a cererii privind acordarea despăgubirilor.1. În privinţa criticilor din cele două recursuri referitoare la soluţia instanţei de fond dată capătului de cerere privind anularea actului administrativ cu caracter normativ, Înalta Curte le va respinge.În motivele de recurs se arată faptul că actul administrativ a fost emis cu respectarea legii, atât a Legii nr. 24/2000, republicată, cât şi a Legii nr. 247/2005 care a modificat art. 16 din Legea nr. 10/2001.Dar instanţa de fond nici nu a invocat faptul că actul administrativ a fost anulat pentru că ar fi fost emis cu nesocotirea prevederilor legale privind emiterea lui, condiţii de formă şi de fond.Vor fi înlăturate susţinerile recurenţilor potrivit cărora instanţa de contencios administrativ nu poate analiza decât legalitatea unui act administrativ, dar nu şi oportunitatea.Judecătorul poate analiza şi elementele de oportunitate, când apreciază că acestea întregesc elementele legalităţii, mergând pe ideea că scopul legii (interesul public) este întotdeauna un element de legalitate, iar mijloacele pentru atingerea acestui scop sunt aspecte ce ţin de oportunitate.Excesul de oportunitate este stabilit de judecător prin raportare la scopul legii şi care poate conduce la excesul de putere, care este definit în art. 2 alin. 1 lit. m) din Legea nr. 554/2004 ca fiind „exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de Constituţie sau de lege”.De altfel, instanţa de fond a analizat oportunitatea actului administrativ tocmai din perspectiva raportării sale la scopul lui.Actul administrativ normativ contestat a fost anulat pentru că prin emiterea sa nu s-a realizat un echilibru între interesul public şi dreptul reclamanţilor la o despăgubire rezonabilă pentru lipsa de folosinţă a bunului.Este adevărat că, potrivit paragrafului 2 al art. 1 din Protocolul nr. 1, dreptul la respectarea bunurilor unei persoane, consacrat de primul paragraf al aceluiaşi text, nu interzice statelor să adopte reglementări privitoare la modul lor de folosinţă de către proprietar în conformitate cu interesul general.Chiar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că atunci când statul adoptă o politică în materie locativă, legiuitorul naţional dispune de o mare marjă de apreciere în a se pronunţa atât cu privire la definirea interesului public, precum şi în alegerea modalităţilor concrete de realizare a acestuia, dar această apreciere a interesului public să nu fie lipsită de o bază rezonabilă.Dar tot jurisprudenţa instanţei europene a stabilit că trebuie să existe un just echilibru între dreptul de proprietate al persoanelor şi exigenţele interesului general, iar proprietarii să nu fie nevoiţi să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă (Hotărârea din 29 aprilie 1999 în Cauza Chassagnon şi alţii împotriva Franţei).Cauza Hutten-Czapska împotriva Poloniei a fost invocată şi în faţa instanţei de fond pentru a demonstra posibilitatea unei reduceri prin efectul legii a chiriei percepute de un proprietar, dar reducerea operată prin actul administrativ atacat a făcut ca reclamanţii să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, având în vedere că s-a operat o reducere de aproape 5 ori a nivelului chiriei şi nu mai există un echilibru între interesul general şi cel al individului.Este greu de înţeles cum, deşi existau aceleaşi condiţii (reclamanţii beneficiau de scutirea de plată a impozitelor, afectaţiunea trebuie păstrată numai pe o perioadă de ani) la momentul adoptării Hotărârii Guvernului nr. 1.886/2006, la numai 3-4 luni se ajunge la o reducere a chiriilor ce se cuvin proprietarilor, în cazul reclamanţilor fiind de aproape 5 ori.2. În ceea ce priveşte criticile aduse soluţiei pronunţate de instanţa de fond referitoare la neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 15 din Legea nr. 554/2004 privind suspendarea executării actului administrativ, Înalta Curte le va respinge.Suspendarea actelor administrative reprezintă operaţiunea juridică de întrerupere vremelnică a efectelor acestora şi ea este o situaţie de excepţie, care se poate dispune numai în condiţiile legii.Art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004 stabilesc condiţiile în care se poate dispune suspendarea unui act normativ: cazul bine justificat şi paguba iminentă.În legea contenciosului administrativ au fost definite atât paguba iminentă, cât şi cazul bine justificat.Cazul bine justificat a fost dovedit în cauză, mai ales că instanţa de fond a şi anulat actul administrativ, existând împrejurări de fapt şi de drept care au condus la ideea că actul a fost emis nelegal.Şi paguba iminentă este dovedită în cauză pentru că prin emiterea actului administrativ s-au redus veniturile obţinute de reclamanţi din chirie.Şi criticile ce vizează modul de soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor materiale sunt nefondate.3. În condiţiile în care instanţa de fond a admis acţiunea şi a anulat actul administrativ, potrivit art. 18 alin. 3 din Legea nr. 554/2004, a soluţionat şi cererea de acordare a despăgubirilor materiale.Despăgubirile acordate constau tocmai în diferenţa dintre nivelul chiriei de care beneficiau potrivit Hotărârii Guvernului nr. 1.886/2006 şi cel stabilit prin Hotărârea Guvernului nr. 343/2007 şi ele s-au datorat emiterii actului administrativ anulat, astfel că vor fi respinse şi susţinerile din motivele de recurs ce vizau greşita soluţionare a cererii de acordare a despăgubirilor.Aceştia au solicitat instanţei de fond, pe lângă anularea parţială a actului administrativ, şi obligarea la plata prejudiciului cauzat prin emiterea actului contestat.Potrivit art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. 1, poate să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, iar potrivit art. 18 alin. 3 din acelaşi act normativ, instanţa, la cererea reclamantului, va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele morale şi materiale cauzate.În speţă, la instanţa de fond, reclamanţii au solicitat anularea actului administrativ şi obligarea la plata daunelor materiale.Cum actul administrativ atacat a fost anulat, instanţa de fond s-a pronunţat asupra capătului de cerere privind acordarea daunelor materiale.Nu pot fi reţinute susţinerile recurentei Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor privind neîndeplinirea condiţiilor de angajare a răspunderii civile delictuale. Mai întâi, temeiul de drept invocat (art. 899-1003 Cod procedură civilă) este greşit pentru că ultimul articol din Codul de procedură civilă este art. 735, iar în Codul civil răspunderea civilă delictuală este reglementată în art. 998-1003.Însă în materia contenciosului administrativ nu sunt aplicabile, în completare, decât dispoziţiile Codului de procedură civilă (conform art. 28 alin. 1 din Legea nr. 554/2004).Chiar dacă nu se aplică regulile de la răspunderea civilă delictuală, astfel cum sunt reglementate în art. 998-999 din Codul civil, totuşi, şi în această materie, se poate vorbi de o formă de răspundere, dar o răspundere administrativ-patrimonială. Pentru antrenarea ei este necesară dovedirea unei culpe administrative, a unei prejudiciu, a raportului de cauzalitate între această culpă şi prejudiciul cauzat unei persoane.În speţă, aceste condiţii au fost îndeplinite pentru că s-a făcut dovada că prin emiterea greşită a actului administrativ, ce a fost anulat, reclamanţilor li s-a creat un prejudiciu material şi de aceea au fost obligate autorităţile la repararea acestuia.Apreciind că soluţia instanţei de fond este legală şi temeinică, în baza art. 312 alin. 1 din Codul de procedură civilă va fi respins recursul ca nefondat.PENTRU ACESTE MOTIVEÎn numele legiiDECIDE:Respinge recursurile declarate de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi Guvernul României împotriva Sentinţei civile nr. 1.603 din 27 mai 2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.Irevocabilă.Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 30 ianuarie 2009.Judecător, Judecător, Judecător,Eugenia Marin Liliana Vişan Adriana DeneşMagistrat-asistent,Daniela Tudor––––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește