DECIZIE nr. 45 din 17 februarie 2015

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 251 alin. (9) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal



    Augustin Zegrean – preşedinte    Valer Dorneanu – judecător    Petre Lăzăroiu – judecător    Mircea Ştefan Minea – judecător    Daniel Marius Morar – judecător    Mona-Maria Pivniceru – judecător    Puskas Valentin Zoltan – judecător    Tudorel Toader – judecător    Fabian Niculae – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 251 alin. (9) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie ridicată de Alexandru Terescenco în Dosarul nr. 9.098/30/2013 al Tribunalului Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 938D/2014.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Magistratul-asistent referă asupra faptului că partea Alexandru Terescenco a depus note de şedinţă prin care reiterează excepţia de neconstituţionalitate.4. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public care pune concluzii de respingere, ca inadmisibilă, a excepţiei de neconstituţionalitate. Se arată că autorul excepţiei este nemulţumit de criteriul tehnic folosit pentru determinarea impozitului, iar instanţa de contencios constituţional nu se poate pronunţa asupra acestui criteriu.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:5. Prin Sentinţa civilă nr. 1.965 din 22 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 9.098/30/2013, Tribunalul Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 251 alin. (9) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, excepţie invocată de Alexandru Terescenco într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva unei decizii de impunere prin care a fost stabilită în sarcina autorului excepţiei de neconstituţionalitate obligaţia plăţii impozitului pe clădiri, în conformitate cu dispoziţiile art. 251 alin. (9) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.6. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, pentru că permit organelor fiscale să emită decizii de impunere prin care se calculează diferit impozitele datorate. Se arată că nu sunt tratate identic situaţii identice. Autorul aduce în sprijinul afirmaţiilor sale situaţii de fapt potrivit cărora suprafaţa construită desfăşurată a unor clădiri a fost calculată diferit.7. Tribunalul Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, în condiţiile în care textul legal este aplicabil tuturor proprietarilor de imobile supuse impozitării, modalitatea de calcul al impozitului fiind stabilit în mod clar de către legiuitor.8. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.9. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Acesta arată că art. 251 alin. (9) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal atestă caracterul echitabil şi proporţional al impozitului stabilit, care se aplică tuturor contribuabililor, fără deosebiri de tratament juridic de la o zonă la alta a ţării şi în baza unor criterii care să asigure aplicarea lor echidistantă. În plus, regula generală în materia impozitelor şi taxelor este cuprinsă în art. 139 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia impozitele, taxele şi orice alte venituri ale bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat se stabilesc numai prin lege, iar potrivit art. 56 din Constituţie, contribuţia cetăţenilor la cheltuielile publice constituie o îndatorire fundamentală a acestora. Din aceste reglementări constituţionale rezultă că stabilirea impozitelor şi taxelor datorate bugetului de stat intră în competenţa exclusivă a legiuitorului, acesta având dreptul de a stabili cuantumul acestora.10. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând actul de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:11. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.12. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 251 alin. (9) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 927 din 23 decembrie 2003, care au următoarea formulare: „Dacă dimensiunile exterioare ale unei clădiri nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, atunci suprafaţa construită desfăşurată a clădirii se determină prin înmulţirea suprafeţei utile a clădirii cu un coeficient de transformare de 1,20.”13. Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că acest text de lege aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 56 alin. (2) privind justa aşezare a sarcinilor fiscale.14. Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine că, potrivit art. 251 alin. (4) din Codul fiscal, suprafaţa construită desfăşurată cuprinde inclusiv logia/balconul, atunci când suprafaţa construită desfăşurată poate fi determinată. În schimb, dacă dimensiunile exterioare ale unei clădiri nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, atunci suprafaţa construită desfăşurată a clădirii se determină prin înmulţirea suprafeţei utile a clădirii cu un coeficient de transformare de 1,20. Într-o atare situaţie, în calculul de determinare a suprafeţei construite nu este inclusă suprafaţa logiei/balconului. De altfel, potrivit anexei nr. 1 la Legea locuinţei nr. 114/1996, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 31 decembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, suprafaţa utilă a unei locuinţe nu cuprinde suprafaţa aferentă logiei/balconului.15. În aceste condiţii, Curtea reţine că autorul excepţiei de neconstituţionalitate pretinde că există o discriminare între persoanele fizice prin modul de determinare a suprafeţei construite în funcţie de care se calculează impozitul pe clădiri. Astfel, pe de o parte, atunci când se cunoaşte suprafaţa construită desfăşurată, impozitul se calculează luând în considerare suprafaţa logiei/balconului, iar, pe de altă parte, dacă dimensiunile exterioare ale unei clădiri nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, atunci suprafaţa construită desfăşurată a clădirii se determină prin înmulţirea suprafeţei utile a clădirii, în care nu intră suprafaţa aferentă logiei/balconului, cu un coeficient de transformare de 1,20.16. Curtea reţine de principiu că elemente de fapt, obiective prin natura lor, determină aplicarea unui tratament juridic diferit, acesta justificându-se tocmai prin situaţia de fapt reglementată. În cauza de faţă, Curtea observă că tratamentul juridic diferit privind determinarea cuantumului impozitului pe clădiri este dat de faptul că dimensiunile exterioare ale clădirii nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior al acestora.17. În acest sens, legiuitorul a reglementat, în privinţa contribuabililor care au obligaţia plăţii impozitului pe clădiri ale căror dimensiuni exterioare nu pot fi efectiv măsurate pe conturul exterior, o metodă de calcul prin care se recurge la următoarele elemente: suprafaţa utilă a clădirii şi un coeficient de 1,20, coeficient obiectiv care acoperă, de principiu, elementele care diferenţiază suprafaţa construită desfăşurată a clădirii şi cea utilă a acesteia, inclusiv prin luarea în considerare a logiilor/balcoanelor. Suprafaţa construită astfel determinată reprezintă baza de calcul pentru determinarea cuantumului impozitului pe clădiri, iar prin prisma finalităţii urmărite – determinarea în mod echitabil şi nediferenţiat a impozitului pe clădiri, Curtea constată că modul de calcul al suprafeţei construite în ipoteza textului de lege criticat este unul rezonabil, echitabil şi obiectiv.18. Având în vedere aceste situaţii de fapt obiective, legiuitorul a instituit un tratament juridic distinct acestor două categorii de persoane, fără însă a plasa vreuna dintre acestea într-o situaţie dezavantajoasă sau de inferioritate, apelând la ceea ce jurisprudenţa Curţii a calificat drept egalitate materială pentru a realiza astfel o aşezare justă şi echitabilă a sarcinilor fiscale (a se vedea Decizia nr. 524 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 3 februarie 2014, Decizia nr. 542 din 15 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 11 decembrie 2014, paragraful 30, Decizia nr. 633 din 11 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 16 din 9 ianuarie 2015, paragraful 19, Decizia nr. 27 din 3 februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 25 martie 2015, paragraful 17). De altfel, prin Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 145 din 8 iunie 1994, Curtea Constituţională a reţinut că fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi proporţională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni. Aşadar, având în vedere considerentele menţionate, Curtea constată că tratamentul juridic diferenţiat reglementat prin textul criticat nu este de natură a contraveni dispoziţiilor art. 56 alin. (2) din Constituţie.19. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Alexandru Terescenco în Dosarul nr. 9.098/30/2013 al Tribunalului Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 251 alin. (9) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Tribunalului Timiş – Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 17 februarie 2015.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEAUGUSTIN ZEGREANMagistrat-asistent,Fabian Niculae––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește