DECIZIE nr. 439 din 21 iunie 2016

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală



    Mona-Maria Pivniceru – preşedinte    Petre Lăzăroiu – judecător    Daniel Marius Morar – judecător    Augustin Zegrean – judecător    Puskas Valentin Zoltan – judecător    Simona-Maya Teodoroiu – judecător    Tudorel Toader – judecător    Daniela Ramona Mariţiu – magistrat-asistentCu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.1. Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihaela Cristache în Dosarul nr. 39.298/3/2015 (4.021/2015) al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală – Judecătorul de drepturi şi libertăţi. Excepţia formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.736D/2015.2. La apelul nominal se constată lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.3. Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care solicită respingerea excepţiei ca neîntemeiată. Arată că instanţa de contencios constituţional s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestor dispoziţii prin Decizia nr. 185 din 29 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 459 din 21 iunie 2016 şi Decizia nr. 381 din 7 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 528 din 14 iulie 2016, respingând excepţia de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:4. Prin Încheierea din 19 noiembrie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 39.298/3/2015 (4.021/2015), Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală – Judecătorul de drepturi şi libertăţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Mihaela Cristache, cu ocazia soluţionării unei cauze penale privind înlocuirea măsurii controlului judiciar.5. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia arată că textul de lege criticat nu stabileşte în mod clar, precis şi previzibil conţinutul sintagmei "rea-credinţă", astfel încât în absenţa unei definiţii legale precise, aceasta poate fi interpretată şi aplicată în moduri diferite, ceea ce înseamnă că nu oferă o garanţie suficientă contra atingerilor arbitrare ale puterii publice. Apreciază că un argument în favoarea neclarităţii acestei sintagme este şi faptul că legiuitorul a renunţat să o folosească în cazul anumitor infracţiuni, iar în alte materii, deşi este folosită, aceasta este definită mai explicit prin trimitere la criterii generale, cum ar fi anumite condiţii sau efecte. Or, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, legiuitorul nu stabileşte nici măcar un singur criteriu în raport de care să se poată determina care sunt încălcările ce se pot asimila relei-credinţe. Astfel, în lipsa unor criterii generale care să contureze înţelesul acestei sintagme, adoptarea unei conduite adecvate, dar şi exercitarea efectivă a dreptului la apărare sunt lezate în mod grav.6. Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală – Judecătorul de drepturi şi libertăţi apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arată că sintagma "rea-credinţă" folosită de legiuitor are un sens clar, anume cel din limbajul curent şi din dicţionarul explicativ al limbii române. Apreciază că nu există niciun element neclar în modul în care este folosită această expresie, iar jurisprudenţa constantă a instanţelor române a lămurit pe deplin sensul concret al acesteia. De altfel, nu se poate cere legiuitorului să definească în cuprinsul Codului de procedură penală fiecare cuvânt sau expresie folosită, mai ales în situaţia în care sensul acestora rezultă fără dubii din cuprinsul normei legale. Faptul că în alte acte normative, extrapenale, legiuitorul a dat lămuriri suplimentare cu privire la sintagma "rea-credinţă" a fost impus de specificul reglementărilor respective şi nu creează obligaţia definirii acestei expresii în toate situaţiile când este folosită.7. Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.8. Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este inadmisibilă şi, în subsidiar, neîntemeiată. Astfel, arată că, din examinarea motivării excepţiei de neconstituţionalitate, rezultă că autoarea acesteia nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate. Se apreciază că textul art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală nu este criticat pentru ceea ce conţine, ci pentru ceea ce nu conţine, autoarea excepţiei solicitând ca, pe lângă reglementările existente în cuprinsul acestui articol, să se adauge şi o definiţie legală a sintagmei "rea-credinţă".9. În continuare, se arată că dispoziţiile legale criticate au un caracter accesibil şi previzibil, câtă vreme acestea stabilesc că în cazul încălcării cu rea-credinţă de către inculpat a obligaţiilor impuse de către instanţă, se poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege. Semnificaţia sintagmei "rea-credinţă" este una clară, fiind aceea din limbajul curent, astfel încât nu era necesară o definiţie legală. Chiar şi în absenţa unei definiţii legale, norma este clară, astfel încât orice cetăţean îşi poate adapta conduita pe durata măsurii preventive a controlului judiciar în vederea respectării obligaţiilor care i-au fost impuse. De asemenea, apreciază că nici critica privind pretinsa nerespectare a dreptului la apărare, garantat de art. 24 din Constituţie, nu este întemeiată. Dispoziţiile legale criticate nu restrâng în niciun fel dreptul la apărare al inculpatului faţă de care s-a dispus măsura preventivă a controlului judiciar, acesta putând să fie asistat de un avocat în tot cursul judecăţii, avocat care are dreptul să consulte actele dosarului, să pună întrebări părţilor şi altor subiecţi procesuali, să exercite drepturile procesuale ale părţii pe care o asistă, să formuleze plângeri, cereri, memorii, excepţii şi obiecţiuni.10. Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile legale criticate sunt suficient de clare, predictibile şi neechivoce, destinatarul normei juridice fiind capabil să îşi adapteze conduita în funcţie de conţinutul acesteia, în concordanţă cu prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie care consacră principiul respectării obligatorii a legilor. În continuare, apreciază că, în realitate, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate nu critică soluţia legislativă, ci invocă neconstituţionalitatea art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală din perspectiva unei omisiuni de reglementare. Or, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului. Astfel, prin acceptarea susţinerilor autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul constatării deficienţei de reglementare a normei juridice, instanţa de contencios constituţional s-ar transforma într-un legislator pozitiv, ceea ce ar contraveni dispoziţiilor art. 61 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”.11. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:12. Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.13. Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut: "În cazul în care, pe durata măsurii controlului judiciar, inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin sau există suspiciunea rezonabilă că a săvârşit cu intenţie o nouă infracţiune pentru care s-a dispus punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva sa, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea acestei măsuri cu măsura arestului la domiciliu sau a arestării preventive, în condiţiile prevăzute de lege."14. În opinia autoarei excepţiei, dispoziţiile criticate contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 1 alin. (5) potrivit căruia, în România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie, art. 21 alin. (3) potrivit căruia părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil şi art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare.15. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că măsura controlului judiciar a fost reglementată de Codul de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1 februarie 2014, ca o măsură preventivă, alături de reţinere, controlul judiciar pe cauţiune, arestul la domiciliu şi arestarea preventivă, sediul materiei constituindu-l art. 202 alin. (4) şi art. 211-215. Controlul instituit de către organele judiciare, conform art. 211-215 din Codul de procedură penală, are ca scop asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal, împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărire penală sau de la judecată, precum şi prevenirea săvârşirii unor noi infracţiuni. Acest scop este realizat prin impunerea în sarcina inculpatului a unor obligaţii şi interdicţii, în vederea supravegherii conduitei acestuia de către organul judiciar. Pentru atingerea acestei finalităţi, legiuitorul a instituit, prin art. 215 din Codul de procedură penală, o serie de obligaţii de a face, care trebuie să fie dispuse cu prilejul luării măsurii controlului judiciar, fără ca acestea să poată fi cenzurate sau înlăturate, precum şi o serie de obligaţii de a nu face, a căror impunere este lăsată la aprecierea organului judiciar. În acest fel, măsura controlului judiciar poate fi individualizată, în funcţie de informaţiile existente despre faptă şi despre persoana făptuitorului, informaţii care permit aprecierea stării de pericol ce determină luarea măsurii (a se vedea Decizia nr. 734 din 3 noiembrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 935 din 17 decembrie 2015, paragraful 25).16. În cazul în care inculpatul încalcă, cu rea-credinţă, obligaţiile care îi revin, judecătorul de drepturi şi libertăţi, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată, la cererea procurorului ori din oficiu, poate dispune înlocuirea controlului judiciar cu arestul la domiciliu sau cu arestarea preventivă, în condiţiile prevăzute de lege.17. În ceea ce priveşte sintagma "rea-credinţă", Curtea observă că, potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, aceasta are semnificaţia de atitudine necorectă, necinstită. În doctrină s-a reţinut că, în limbajul comun, antitezei relei-credinţe i se atribuie mai multe accepţiuni, şi anume: obligaţie de comportare corectă pe care părţile trebuie s-o respecte la încheierea şi executarea convenţiilor; convingerea unei persoane că acţionează în temeiul unui drept şi potrivit cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate, cinste. Valenţe oarecum asemănătoare există şi în plan juridic, dat fiind caracterul proeminent etic al normelor care cârmuiesc cele două concepte aflate în opoziţie. Astfel, se poate concluziona că reaua-credinţă este o formă a vinovăţiei, expresia dolului, fraudei şi culpei grave, având ca numitor comun viclenia, înşelăciunea şi omisiunea vădit intenţionată.18. Având în vedere aceste aspecte, Curtea apreciază că reaua-credinţă poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. În ceea ce priveşte analizarea relei-credinţe în raport de încălcarea obligaţiilor care îi revin unei persoane în cadrul controlului judiciar, Curtea consideră că aceasta este o atitudine psihică ce conturează o poziţie subiectivă a persoanei, concretizată în faptul de a acţiona cu intenţie cu scopul de a încălca obligaţiile impuse.19. În continuare, Curtea apreciază că reaua-credinţă nu se prezumă, ea trebuie dovedită prin informaţiile culese de organul judiciar însărcinat cu supravegherea executării măsurii, judecătorului sau instanţei de judecată revenindu-i obligaţia de a aprecia dacă nerespectarea obligaţiilor s-a produs sau nu cu rea-credinţă.20. Având în vedere aceste aspecte, precum şi jurisprudenţa în materie a instanţei de contencios constituţional, Curtea apreciază că sintagma "cu rea-credinţă", din cuprinsul art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală, întruneşte condiţiile calitative impuse atât de Constituţie, cât şi de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fiind enunţată cu suficientă precizie pentru a permite cetăţeanului să îşi adapteze conduita în funcţie de aceasta, astfel încât să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă şi să îşi corecteze conduita.21. Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Mihaela Cristache în Dosarul nr. 39.298/3/2015 (4.021/2015) al Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală – Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi constată că dispoziţiile art. 215 alin. (7) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.Definitivă şi general obligatorie.Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a II-a penală – Judecătorul de drepturi şi libertăţi şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Pronunţată în şedinţa din data de 21 iunie 2016.

PREŞEDINTE,

prof. univ. dr. MONA-MARIA PIVNICERU

Magistrat-asistent,

Daniela Ramona Mariţiu––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește