DECIZIE nr. 43 din 7 februarie 2001

asupra sesizării de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. b) şi c), art. 3, art. 6, art. 20 alin. (1) şi ale art. 24 din Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989



Curtea Constituţională a fost sesizată în vederea declanşării controlului de constituţionalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. a) din Constituţie, asupra Legii privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, de către un grup de 78 de deputaţi, şi anume: Ioan Mihai Nastase, Nicolae Vasilescu, Constanta Popa, Florea Buga, Dumitru Puzdrea, Gheorghe Pribeanu, Doru Dumitru Palade, Ioan Miclea, Maria Apostolescu, Nicolae Doru Florescu, Nicu Cojocaru, Costel Marian Ionescu, Nicolae Leonachescu, Lari-Iorga Leonida, Ştefan Lapadat, Iancu Holtea, Angela Bogea, Marinache Visinescu, Luca Stefanoiu, Ion Dolanescu, Irina Loghin, Gheorghe Dinu, Andrei Zeno, Corneliu Ciontu, Gheorghe Ariton, Mitzura Domnica Arghezi, Daniela Buruiana-Aprodu, Adrian Moisoiu, Sever Mesca, Ilie Neacsu, Emil Rus, Ioan Sonea, Paul Snaider, Lia Olguta Vasilescu, Vasalie Moiş, Pavel Cherescu, Mihaela Ionescu, Vasile Predica, Costache Mircea, Ludovic Mardari, Octavian-Mircea Purceld, Zisu Stanciu, Damian Brudasca, Ioan Baldea, Octavian Sadici, Iulian Mincu, Vlad Gabriel Hogea, Ludovic Abitei, Adrian Maracineanu, Nicoara Cret, Augustin Lucian Bolcas, Marcu Tudor, Cristian Valeriu Buzea, Ilie Merce, Constantin Dutu, Constantin Florentin Moraru, Constantin Bucur, Florina Ruxandra Jipa, Smaranda Ionescu, Mircea Bucur, Danut Saulea, Dorin Lazar Maior, Codrin Stefanescu, Gelil Eserghep, Raj Tunaru, Grigore Emil Rădulescu, Radu Ciuceanu, Valentin Vasilescu, Valentin Paduroiu, Anghel Stanciu, Eugen Lucian Plesa, Ion Mocioi, George Dumitru Moisescu, Ştefan Baban, Emil Crisan, Nicolae Enescu, Paul Magheru şi Mitica Balaet.Sesizarea a fost trimisa prin Adresa nr. 265 din 18 ianuarie 2001 a Secretariatului general al Camerei Deputaţilor şi a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 184 din 18 ianuarie 2001, formând obiectul Dosarului nr. 19A/2001.În consideratiile generale ale sesizării se susţine ca exista o mare diferenţa între titlul legii şi normele juridice cuprinse în aceasta, deoarece "Titlul legii se referă doar la imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, în timp ce legea reglementează măsuri reparatorii şi pentru proprietăţile industriale naţionalizate prin Legea nr. 119/1948, precum şi pentru cele rechiziţionate prin Legea nr. 139/1940, care exced titlul”. Se mai susţine ca legea criticata, după ce „amesteca de-a valma instituţii juridice total diferite şi încalcă principiile fundamentale ale dreptului civil, culmineaza cu inventarea unei proceduri de acordare a reparaţiilor nemaiintalnita în istoria dreptului românesc, ori a celui european”, ceea ce este de natura sa prejudicieze deopotrivă atât pe foştii şi actualii proprietari, cat şi pe actualii chiriaşi, iar în final, prin aplicarea legii, „se va produce un haos total în activitatea jurisdicţională”.În opinia autorilor sesizării motivele de neconstituţionalitate sunt următoarele:1. Dispoziţiile art. 2, potrivit cărora în noţiunea "imobile preluate în mod abuziv" este inclusă şi categoria imobilelor preluate prin confiscarea averii, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natura politica, încalcă prevederile art. 16 alin. (2) şi ale art. 41 alin. (8) din Constituţie, întrucât prin lege nu s-au prevăzut "infracţiunile respective" sau condiţia ca acele infracţiuni sa nu mai fie prevăzute în prezent de legea penală. Astfel fiind, acest text legal "creează premisa anulării pedepselor complementare ale confiscării averii aplicate prin hotărâri judecătoreşti definitive pentru săvârşirea unor infracţiuni prevăzute şi în prezent de legea penală", favorizandu-se condiţiile pentru ca "unii infractori să fie mai presus de lege".2. Dispoziţiile art. 2 lit. c), potrivit cărora se considera ca fiind preluate în mod abuziv şi imobilele donate statului sau altor persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, s-a admis acţiunea în anularea sau în constatarea nulităţii donatiei, au un caracter inutil. Acest text de lege este calificat ca fiind inutil, deoarece, pe de o parte, din moment ce s-au pronunţat asemenea hotărâri judecătoreşti, înseamnă ca foştilor proprietari le-a fost deja "restabilita situaţia anterioară şi au redevenit proprietari", iar pe de altă parte, deoarece foştii proprietari care nu au obţinut, până la intrarea în vigoare a legii, hotărâri judecătoreşti de anulare sau de constatare a nulităţii donatiilor nu mai pot acţiona în acest scop. Asa fiind, se susţine ca aceste prevederi legale sunt contrare dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Constituţie, întrucât ingradesc accesul la justiţie al unei categorii de persoane.3. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din lege, care precizează înţelesul notiunii "imobile", nu conţin "nici un fel de restrictii pentru imobilele grevate de sarcini, în momentul preluării lor de către stat, tratand în mod egal toate categoriile de fosti proprietari". Prin urmare, sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, deopotrivă, atât proprietarii imobilelor grevate de sarcini, cat şi proprietarii imobilelor libere de orice sarcini, fiind astfel şterse datoriile "garantate cu imobile preluate ulterior de stat". Asa fiind, prin aceasta reglementare – considera autorii sesizării – se creează o categorie privilegiată de cetăţeni, contrar prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie.4. Prevederile art. 3 din lege, care stabilesc persoanele îndreptăţite la măsuri reparatorii, nu fac nici o distincţie între cetăţenii români şi cei străini, toţi fiind deopotrivă îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, inclusiv prin restituirea în natura a imobilelor. În acest mod textul de lege criticat creează posibilitatea pentru cetăţenii străini sa dobândească drept de proprietate asupra terenurilor în România, contravenindu-se astfel prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie.5. Dispoziţiile art. 6 alin. (2), potrivit cărora măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate o dată cu imobilul, în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor în care au fost înlocuite, casate sau distruse, sunt criticate pentru ca problema măsurilor reparatorii este tratata diferit, după cum bunurile respective mai exista sau nu în prezent. Se afirma ca, în conformitate cu dispoziţiile legale criticate, foştii proprietari sunt despăgubiţi numai dacă utilajele şi instalaţiile preluate de către stat sau de către altă persoană juridică nu au fost înlocuite, casate sau distruse, generandu-se astfel "inechitati grave pentru diferite categorii de cetăţeni", contrar prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.6. Dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi ale art. 24 din lege, prin aceea ca introduc o procedură greoaie, neconstitutionala şi imposibil de aplicat în practica, încalcă prevederile art. 135 din Constituţie şi vin în contradictie flagrantă cu prevederile Codului civil şi ale Codului de procedura civilă. Se susţine, în acest sens, ca:a) dispoziţiile art. 20 alin. (1), potrivit cărora vor fi restituite imobilele aflate în patrimoniul oricărei persoane juridice, stabilesc, pentru prima data în istoria dreptului românesc, ca "un act de trecere în proprietatea statului a unui imobil este anulat printr-o decizie a conducerii unei societăţi comerciale ori a unei alte persoane juridice"; … b) dispoziţiile art. 24, referitoare la procedurile de restituire, abiliteaza detentorul precar al unui imobil proprietate publică "sa negocieze în nume propriu măsurile de despăgubire prin echivalent cu fostul proprietar", precum şi pentru a putea atribui, cu titlu de despăgubire, în proprietatea fostului proprietar, un alt imobil proprietate publică. … În conformitate cu dispoziţiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, sesizarea de neconstituţionalitate a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta în scris punctele lor de vedere.Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul sau de vedere, arata ca sesizarea este neîntemeiată, în esenta, pentru următoarele motive:1. Critica referitoare la dispoziţiile art. 2 lit. b) (care, în opinia autorilor sesizării, ar crea "premisa anulării pedepsei complementare a confiscării averii în cazul săvârşirii unor infracţiuni prevăzute şi în prezent de legea penală") este inexactă, deoarece, potrivit art. 41 din Constituţie, măsura confiscării averii ca pedeapsa complementara a fost desfiintata.2. Dispoziţiile art. 2 lit. c) sunt constituţionale, deoarece este eronată interpretarea acestora, propusă prin sesizare, în sensul că ele "ar reprezenta o interdicţie ce încalcă liberul acces la justiţie", dacă se are în vedere ca, în realitate, legea nu prevede "o astfel de interdicţie, iar întregul proces de aplicare a acesteia se afla sub controlul instanţelor judecătoreşti".3. Este neîntemeiată şi critica ce vizează prevederile art. 3, întrucât faptul ca acest text de lege nu conţine nici o precizare privind condiţiile de acordare a măsurilor reparatorii pentru cetăţenii români şi cei străini "reprezintă o omisiune de reglementare care, potrivit practicii constante a Curţii Constituţionale, nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate, deoarece ar transforma Curtea în legiuitor pozitiv". Cu referire la dispoziţiile art. 41 alin. (2) teza a doua din Constituţie, se precizează ca "problema nu priveşte în mod exclusiv această lege, ci are un aspect general, deoarece se referă şi la ipoteza moştenirii de către un străin sau apatrid a unor terenuri". De aceea distincţia ce se impune "nu putea face obiectul acestei noi reglementări, ea referindu-se, în fond, la toate cazurile în care un străin sau apatrid ar dobândi un asemenea drept".4. Referitor la susţinerea autorilor sesizării ca prevederile art. 6 alin. (1) sunt contrare dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Constituţie, "deoarece prin definirea notiunii de imobile nu s-a făcut distincţia între cele care, la data preluării, erau sau nu grevate de sarcini", se arata ca şi de această dată critica vizează o omisiune de reglementare, care nu poate constitui obiect al controlului de constituţionalitate.5. Dispoziţiile art. 6 alin. (2), potrivit aceluiaşi punct de vedere, nu instituie privilegii sau discriminări, ele fiind în concordanta cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie. Referitor la susţinerea ca legea nu prevede aplicarea unui tratament egal, se arata ca "aceasta se impune doar pentru situaţii egale, iar pentru situaţii diferite se impune un tratament diferit. Astfel, toţi proprietarii aflaţi într-una din situaţiile reglementate de art. 6 alin. (2) din lege beneficiază de acelaşi tratament". În plus se mai arata ca "legiuitorul este consecvent cu principiile generale de drept şi cu exigenţele conceptelor juridice. Astfel, potrivit regulilor de drept comun, utilajele şi instalaţiile încorporate în imobil urmează soarta acestuia. În cazul în care ele nu exista, nu se poate pune problema restituirii lor".6. Dispoziţiile art. 20 alin. (1) nu contravin vreunei prevederi constituţionale, întrucât regiile autonome şi societăţile comerciale, care sunt calificate de autorii sesizării ca fiind detentori precari, deţin în prezent imobilele în baza unui titlu, emis în temeiul prevederilor art. 5 alin. (1) şi ale art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale. Se precizează ca „Nici o dispoziţie constituţională nu împiedica legiuitorul sa confere subiectilor respectivi, celor care deţin legal bunul sau celor în patrimoniul cărora se afla bunul să se pronunţe asupra cererii de restituire, mai ales în condiţiile în care refuzul lor se afla în final sub controlul instanţelor judecătoreşti”. Dispoziţiile constituţionale ar fi incalcate dacă, dimpotriva, un organ de stat ar fi îndreptăţit sa decidă asupra bunurilor ce se afla în final sub controlul instanţelor judecătoreşti.7. Referitor la dispoziţiile art. 24, se arata ca posibilitatea persoanelor juridice de a negocia cu fostul proprietar, în nume propriu, nu contravine nici unei prevederi constituţionale, pentru ca oferta de despăgubire acceptată de fostul proprietar, echivalenta cu valoarea imobilului a cărui restituire se cere, nu poate fi considerată ca neconstitutionala. Este evident ca obligaţia de a face "oferta de restituire, prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului", cade numai în sarcina celui care poate dispune. Se considera ca este inutil ca legea sa cuprindă o astfel de precizare, "deoarece nimeni nu poate dispune de proprietatea altuia". De altfel, lipsa acestei precizări reprezintă omisiune de reglementare, ce nu intră în sfera controlului de constituţionalitate.Preşedintele Senatului, în punctul sau de vedere, considera ca sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată pentru următoarele motive:1. Critica de neconstituţionalitate ce vizează dispoziţiile art. 2 din lege nu poate fi primită, întrucât nu are nici o relevanta, sub aspectul constituţionalităţii textului, faptul că nu exista concordanta absolută între titlul legii şi cuprinsul textului menţionat anterior, câtă vreme "titlul unei reglementări trebuie să redea obiectul principal al acesteia". Se precizează ca "Singurele imobile care nu intră în perioada cuprinsă în titlul legii sunt cele rechiziţionate în baza Legii nr. 139/1940, nu şi cele naţionalizate prin Legea nr. 119/1948, cum se menţionează în mod eronat în sesizare. Ratiunea pentru care au fost cuprinse şi aceste imobile în cuprinsul legii deriva din faptul ca efectele Legii nr. 139/1940 s-au produs după 6 martie 1945, când bunurile rechiziţionate nu au mai fost restituite proprietarilor şi ele au continuat să fie deţinute de stat ori de către alte persoane juridice”. Prin acte normative ulterioare s-a încercat trecerea acestor imobile în proprietatea statului (de exemplu, prin art. III din Decretul nr. 218/1960 şi prin Decretul nr. 712/1966, „care au instituit o prescripţie al carei termen se împlineşte înainte sa înceapă să curgă”).2. Reglementarea cuprinsă în art. 2 lit. b) este constituţională, întrucât prin enumerarea ipotezelor se poate distinge clar despre ce infracţiuni este vorba, nemaifiind necesară prevederea lor expresă. Se considera ca autorii sesizării au făcut confuzie între confiscarea parţială sau totală a averii, ca pedeapsa complementara – care nu este prevăzută în Constituţie şi a fost abrogată în mod expres prin Legea nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal -, şi confiscarea bunurilor „destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii”, la care se referă prevederile art. 41 alin. (8) din Constituţie.3. Este neîntemeiată şi critica potrivit căreia dispoziţiile art. 2 lit. c) din lege contravin liberului acces la justiţie, prevăzut la art. 21 alin. (1) din Constituţie, deoarece dreptul de acces la justiţie "nu exclude respectarea anumitor proceduri şi condiţii prescrise de lege, în conformitate cu art. 125 alin. (3) din Constituţie", iar dispoziţiile legale criticate "nu condiţioneaza accesul la justiţie de admiterea acţiunii în anulare sau în constatarea nulităţii absolute până la intrarea în vigoare a legii".4. Cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3, se arata ca ele stabilesc categoriile de persoane îndreptăţite la măsuri reparatorii, iar legea, reglementand procedura de restituire, "distinge între imobilele preluate cu titlu valabil, situaţie în care terenurile nu se restituie în natura, ci prin alte măsuri reparatorii şi situaţia imobilelor preluate fără titlu, când statul nu a fost niciodată proprietar, şi deci fostul cetăţean român nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului în cauza".5. Dispoziţiile art. 6 alin. (1) nu conţin nici o măsura privitoare la sarcinile ce grevau imobilele preluate de stat sau la ştergerea acestor sarcini şi de aceea nici nu contravin prevederilor art. 16 din Constituţie.6. Prevederile art. 6 alin. (2) nu încalcă dispoziţiile art. 16 din Constituţie, deoarece ele nu sunt de natura sa creeze inechitati grave pentru diferite categorii de cetăţeni. În sprijinul acestor sustineri se evoca jurisprudenta Curţii Constituţionale, în care s-a statuat ca "principiul egalităţii în faţa legii nu presupune aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite şi care justifica tratamente juridice diferite".7. Dispoziţiile art. 20 alin. (1) şi ale art. 24 nu încalcă prevederile art. 135 din Constituţie şi nici pe cele ale Codului civil sau ale Codului de procedura civilă, deoarece "Regimul juridic al proprietăţii publice, procedura de trecere a unui bun din domeniul public în domeniul privat şi invers, sunt reglementate prin Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, lege care porneşte de la principiile stabilite în art. 135 din Constituţie”. Cu privire la reglementarea din legea criticata, prin care se instituie o procedură prealabilă diferita faţă de cea prevăzută de Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauza de utilitate publică, ori de cea prevăzută de Legea nr. 112/1995, se arata ca aceasta este în concordanta cu prevederile art. 125 din Constituţie, potrivit cărora competenţa şi procedura de judecată se stabilesc prin lege. Legiuitorul a apreciat ca „este mai uşor ca procedura prealabilă să se desfăşoare între deţinătorul imobilului şi persoana indreptatita la restituire, deoarece în final tot instanţele judecătoreşti vor fi cele care vor hotărî asupra reparaţiilor prevăzute de lege”.Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca sesizarea este nefondata, în esenta pentru următoarele motive:1. Nu are relevanta neconcordanta dintre titlul legii şi cuprinsul sau, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 38 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, privind elaborarea actelor normative, titlul trebuie să exprime sintetic obiectul reglementării. De altfel singura categorie de imobile care nu se includ în perioada cuprinsă în titlul legii este aceea a imobilelor rechiziţionate în temeiul Legii nr. 139/1940, iar nu şi aceea a imobilelor naţionalizate prin Legea nr. 119/1948. Ratiunea pentru care legea reglementează şi regimul juridic al imobilelor rechiziţionate consta în aceea ca efectele legii menţionate s-au produs ulterior datei de 6 martie 1945.2. Cu privire la reglementarea cuprinsă în art. 2 lit. b), se considera ca autorii sesizării fac confuzie între confiscarea parţială sau totală a averii, ca pedeapsa complementara (neprevăzută de Constituţie şi care a fost abrogată în mod expres prin legile nr. 140/1996 şi nr. 141/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, respectiv a Codului de procedura penală), şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii, la care se referă dispoziţiile art. 41 alin. (8) din Constituţie.3. Prevederile art. 2 lit. c) nu contravin principiului liberului acces la justiţie, prevăzut la art. 21 alin. (1) din Constituţie, deoarece accesul la justiţie "nu exclude respectarea anumitor proceduri şi condiţii prescrise de lege, în conformitate cu art. 125 alin. (3) din Constituţie", iar dispoziţia legală criticata nu condiţioneaza accesul la justiţie de admiterea acţiunii în anulare sau în constatarea nulităţii absolute până la intrarea în vigoare a legii". Se susţine ca acest text instituie prezumţia ca pot face obiectul măsurilor reparatorii şi acele imobile care au fost donate statului sau altor persoane juridice, dacă ulterior s-a admis acţiunea şi "numai după ce anularea sau nulitatea absolută a fost pronunţată definitiv şi irevocabil".4. Dispoziţiile art. 3 stabilesc sfera persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii şi de aceea ele au valoarea unor norme de principiu, care nu este cazul să facă nici un fel de precizare sau "sa introducă anumite condiţii cum ar fi cele privind cetăţenia sau domiciliul". În procedura de restituire legiuitorul a distins între imobilele preluate cu titlu valabil, ipoteza în care nu se restituie terenurile în natura, şi imobilele preluate fără titlu, când fostul cetăţean român nu a pierdut niciodată dreptul de proprietate asupra terenului în cauza, deoarece statul nu a fost niciodată proprietar.5. Cu referire la prevederile art. 6 alin. (1), se arata ca acestea stabilesc înţelesul notiunii "imobile" în contextul legii, în scopul determinării obiectului sau de reglementare şi a sferei sale de aplicare, asa încât, "fiind vorba despre o definiţie, nu despre o prevedere instituind vreo măsura, nu se poate susţine, în nici un caz, ca ignora sau ca respecta anumite drepturi". Imobilele cuprinse la art. 6 cad sub "incidenţa prevederilor legii cu caracter special şi, în completare, a celor de drept comun. Art. 6 nu prevede nici o măsura cu privire la sarcinile care grevau imobilele", după cum nu prevede nici ştergerea acestora. Asa fiind, se considera ca dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor art. 16 din Constituţie.6. Susţinerea ca prevederile art. 6 alin. (2) creează inechitati grave pentru diferite categorii de cetăţeni, contravenind astfel dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, nu este intemeiata. În sprijinul acestei poziţii, în punctul de vedere al Guvernului se invoca jurisprudenta Curţii Constituţionale, potrivit căreia "principiul egalităţii în faţa legii nu presupune aplicarea aceluiaşi regim juridic unor situaţii care prin specificul lor sunt diferite". Dat fiind ca principiul egalităţii nu presupune uniformitate, sunt admise soluţii legislative diferite pentru situaţii diferite.7.1. Critica îndreptată împotriva dispoziţiilor art. 20 alin. (1), în sensul că actul de trecere a unor imobile în proprietatea statului este anulat prin decizie sau dispoziţie a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare, este neîntemeiată, pentru ca numeroase imobile au fost preluate prin simple acte ale persoanelor juridice, denumite obşteşti, care realizau aceleaşi scopuri ca şi organele de stat. În plus autorii sesizării nu au avut în vedere ca aceste dispoziţii sunt norme de procedura, iar nu norme de drept material; în temeiul normelor de procedura [al căror sediu al materiei este situat la art. 2 alin. (2), coroborat cu art. 22], se emite decizia sau dispoziţia la care fac trimitere autorii sesizării. Legiuitorul a considerat ca în aceasta ipostaza este suficient să se emita decizia persoanei juridice care a deţinut bunul. Prin aceasta soluţie legislativă "s-a evitat calea constituirii de comisii ori de antrenare a unor organe sau autorităţi ale statului în procesul de restituire, care nu au nici o legătură cu bunurile în litigiu". Procedurile stabilite prin legea criticata "pun accentul pe apărarea dreptului de proprietate prin dovada titlului real şi nu pe unul aparent. În acest context, atât proprietarul, cat şi deţinătorul bunului se afla, sub aspect juridic, pe aceeaşi poziţie, fără sa prevaleze calitatea de organ, autoritate etc.".7.2. Şi în ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 24, autorii sesizării confunda o norma de drept procesual, ce stabileşte modalităţile privind realizarea dreptului, "care nu pot încalcă dispoziţiile art. 135 din Constituţie – cu normele de drept material, care exprima substanţa reglementării prin prisma respectării Constituţiei şi a legislaţiei aferente dreptului de proprietate". Referitor la dreptul detentorului de a negocia cu virtualul proprietar, trebuie avut în vedere faptul ca detentorul, indiferent dacă este persoana juridică de drept public sau de drept privat, "negociaza, cu privire la bun, atât prin prisma interesului sau de a menţine – în limitele legii – posesia, cat şi în numele statului, proprietar în virtutea unor reglementări sau titluri pe care legea înţelege să le înlăture sau, după caz, să le consolideze. În acest context este evident ca detentorul bunului îşi angajează răspunderea potrivit principiului ca el lucrează numai ca un bun şi diligent proprietar".CURTEA,examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile Legii privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, retine următoarele:Curtea a fost legal sesizată şi este competenţa să se pronunţe asupra obiectiei de neconstituţionalitate.Din examinarea conţinutului sesizării se constată că aceasta are ca obiect următoarele dispoziţii din Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989:– Art. 2 alin. (1) lit. b) şi c): "În sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înţelege: […]b) imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare pentru infracţiuni de natura politica, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist; … c) imobilele donate statului sau altor persoane juridice în baza unor acte normative speciale adoptate în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum şi alte imobile donate statului, dacă s-a admis acţiunea în anulare sau în constatarea nulităţii donatiei printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă;" … – Art. 3: "Sunt îndreptăţite, în înţelesul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natura sau, după caz, prin echivalent:a) persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora; … b) persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care detinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv; … c) persoanele juridice, proprietari ai imobilelor preluate în mod abuziv de stat, de organizaţii cooperatiste sau de orice alte persoane juridice după data de 6 martie 1945; indreptatirea la măsurile reparatorii prevăzute de prezentul articol este condiţionată de continuarea activităţii ca persoana juridică până la data intrării în vigoare a prezentei legi sau de împrejurarea ca activitatea lor sa fi fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, iar acestea să-şi fi reluat activitatea după data de 22 decembrie 1989, dacă, prin hotărâre judecătorească, se constată că sunt aceeaşi persoana juridică cu cea desfiintata sau interzisă, precum şi partidele politice a căror activitate a fost interzisă sau întreruptă în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă şi-au reluat activitatea în condiţiile legii."; … – Art. 6: "(1) Prin imobile, în sensul prezentei legi, se înţelege terenurile cu sau fără construcţii, cu oricare dintre destinatiile avute la data preluării în mod abuziv, precum şi bunurile mobile devenite imobile prin încorporare în aceste construcţii, inclusiv terenurile fără construcţii afectate de lucrări de investiţii de interes public aprobate, dacă nu a început construcţia acestora.(2) Măsurile reparatorii privesc şi utilajele şi instalaţiile preluate de stat sau de alte persoane juridice o dată cu imobilul, în afară de cazul în care au fost înlocuite, casate sau distruse."; … – Art. 20 alin. (1): "Imobilele – terenuri şi construcţii – preluate în mod abuziv, indiferent de destinaţie, care sunt deţinute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o societate sau companie naţionala, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administraţiei publice centrale sau locale este acţionar ori asociat majoritar, de o organizaţie cooperatista sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptăţite, în natura, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată a organelor de conducere ale unităţii deţinătoare.";– Art. 24: "(1) Dacă restituirea în natura nu este aprobată sau nu este posibila, după caz, deţinătorul imobilului este obligat ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, în termenul prevăzut la art. 23 alin. (1) să facă persoanei îndreptăţite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.(2) În cazul imobilelor cu destinaţia de locuinţe, dacă restituirea în natura nu este posibila, oferta de restituire prin echivalent se poate face sub forma unor despăgubiri băneşti. Persoana indreptatita poate opta pentru celelalte forme de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. … (3) În termen de 60 de zile de la primirea ofertei persoana indreptatita este obligată sa răspundă în scris dacă accepta sau refuza oferta. Lipsa răspunsului scris echivaleaza cu neacceptarea ofertei. … (4) Dacă oferta acceptată consta în bunuri imobile, sunt aplicabile prevederile art. 23 alin. (4). … (5) Dacă oferta acceptată consta în bunuri mobile sau servicii, sunt aplicabile dispoziţiile dreptului comun în materie, după caz. … (6) Dacă oferta acceptată consta în titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare sau, după caz, în acţiuni, persoana indreptatita va urma procedura prevăzută la cap. IV. … (7) Dacă oferta este refuzată potrivit alin. (3), persoana indreptatita poate ataca în justiţie decizia prevăzută la alin. (1) în termen de 30 de zile de la data comunicării acesteia. … (8) Competenţa de soluţionare revine secţiei civile a tribunalului în a cărui circumscripţie teritorială se afla sediul unităţii deţinătoare. Hotărârea tribunalului este supusă căilor legale de atac." … Autorii sesizării de neconstituţionalitate considera ca aceste prevederi legale încalcă următoarele dispoziţii constituţionale:– Art. 16: "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.(2) Nimeni nu este mai presus de lege."; … – Art. 21 alin. (1): "Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.";– Art. 41 alin. (2) şi (8): "(2) Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor. […](8) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii."; … – Art. 135: "(1) Statul ocroteşte proprietatea.(2) Proprietatea este publică sau privată. … (3) Proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale. … (4) Bogăţiile de orice natura ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi acelea ce pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, precum şi alte bunuri stabilite de lege, fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. … (5) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate. … (6) Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă." … I. Curtea Constituţională, examinând ansamblul motivelor de neconstituţionalitate susţinute în sesizare, retine ca unele dispoziţii ale legii au fost criticate ca fiind neconstituţionale, invocandu-se omisiunea legiuitorului de a reglementa anumite domenii ale relaţiilor sociale, lipsa de precizie a unor texte şi insuficienta corelare cu alte prevederi legale.Sub acest aspect, având în vedere dispoziţiile art. 2 alin. (3) teza întâi din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora „În exercitarea controlului, Curtea Constituţională se pronunţa numai asupra problemelor de drept, fără a putea modifica sau completa prevederea legală supusă controlului”, Curtea a statuat în mod constant că nu se poate substitui legiuitorului pentru completarea sau modificarea reglementărilor adoptate, întrucât, conform dispoziţiilor art. 58 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este „[…] unica autoritate legiuitoare a tarii”. De aceea sesizarea de neconstituţionalitate intemeiata pe o critica de omisiune sau pe necorelarea legislativă nu poate fi primită.De asemenea, Curtea mai retine ca o altă parte a criticilor de neconstituţionalitate se întemeiază pe supozitia ca unele dintre dispoziţiile legale ce fac obiectul sesizării ar putea fi interpretate şi aplicate contrar dispoziţiilor sau principiilor Constituţiei.Nici aceste aspecte nu pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate, întrucât, potrivit dispoziţiilor cuprinse în teza a doua a art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, „Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi aplicare a legii, ci numai asupra intelesului sau contrar Constituţiei”.II. Analizând conţinutul criticilor de neconstituţionalitate formulate, Curtea retine următoarele:1. În legătură cu critica potrivit căreia între titlul legii şi conţinutul normelor juridice din corpul sau nu ar exista deplina concordanta, Curtea constata ca aceasta nu reprezintă o problemă de constituţionalitate, ci una de tehnica legislativă.De asemenea, nici critica referitoare la insuficienta sistematizare şi corelare a reglementărilor nu vizează o problemă de constituţionalitate, controlul constituţionalităţii urmând să se exercite numai asupra concordanţei reglementărilor concrete cu dispoziţiile şi principiile Constituţiei. În acest sens Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 203 din 29 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 9 decembrie 1999, a statuat: "Curtea Constituţională nu decide dacă o lege este sau nu este buna, dacă este sau nu este eficienta sau dacă este ori nu este oportuna. Numai Parlamentul poate hotărî, în limitele prevăzute în Constituţie, asupra conţinutului reglementărilor legale şi oportunităţii acestora. Iar statul de drept, a cărui existenta este reglementată prin art. 1 alin. (3) din legea fundamentală, impune recunoaşterea de către orice putere a actelor şi măsurilor luate de celelalte puteri în limitele prevăzute de Constituţie."2. Critica formulată de autorii sesizării asupra dispoziţiilor art. 2 din lege se referă în realitate numai la dispoziţiile lit. b) şi c) ale art. 2, astfel încât controlul de constituţionalitate se va realiza exclusiv asupra acestor texte de lege.2.1. Astfel, Curtea retine ca, potrivit dispoziţiilor art. 2 lit. b), în categoria imobilelor "preluate abuziv" sunt incluse şi cele "[…] preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare". În aceste condiţii este evident ca textul de lege vizează pedeapsa complementara a confiscării averii, care, după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991, nu se mai poate aplica. Autorii sesizării considera ca textul de lege, neenumerand infracţiunile la care se referă şi neprecizand "condiţia ca, la data adoptării legii, aceste infracţiuni sa nu mai fie prevăzute de legea penală", creează posibilitatea ca unele persoane, condamnate pentru infracţiuni prevăzute de legea penală şi în prezent, să se situeze "mai presus de lege", contrar prevederilor art. 16 alin. (2) din Constituţie. Curtea observa însă ca, în privinta condamnărilor însoţite de pedeapsa complementara a confiscării averii, textul de lege determina faptele pentru care s-au luat acele măsuri, ca fiind "[…] infracţiuni de natura politica, prevăzute de legislaţia penală, săvârşite ca manifestare a opoziţiei faţă de sistemul totalitar comunist". Stabilirea dacă o faptă concretă se încadrează sau nu în categoria infracţiunilor avute în vedere de legiuitor nu este o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare a textului de lege, ce intră în sfera de competenţa a altor autorităţi publice. În sfârşit, în ceea ce priveşte susţinerea ca se aduce atingere şi prevederilor art. 41 alin. (8) din Constituţie, Curtea retine ca acestea nu sunt incidente în cauza, întrucât ele nu vizează confiscarea averii ca pedeapsa complementara, ci confiscarea, "în condiţiile legii", a bunurilor "destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii".2.2. Autorii sesizării susţin, de asemenea, ca textul art. 2 lit. c) din lege permite acordarea de reparaţii doar acelor persoane care au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile de anulare sau de constatare a nulităţii donatiei anterior intrării în vigoare a legii, în timp ce pentru persoanele care ar dori să obţină asemenea hotărâri după intrarea în vigoare a legii accesul la justiţie este îngrădit, ceea ce contravine prevederilor art. 21 alin. (1) din Constituţie.Curtea constata ca aceasta critica nu este intemeiata, întrucât textul de lege prevede numai condiţia existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile, fără să facă nici un fel de deosebire cu privire la data la care hotărârea respectiva devine definitivă şi irevocabilă.3. Referitor la dispoziţiile art. 3, despre care se susţine ca sunt contrare prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, întrucât nu disting între drepturile cetăţenilor români şi cele ale cetăţenilor străini, permitand astfel ca şi aceştia din urma sa dobândească drept de proprietate asupra terenurilor, Curtea observa ca absenta din lege a unor precizări în aceasta privinta ridica doar o problemă de aplicare a textului de lege, aplicare care, de buna seama, nu se va putea face cu nesocotirea supremaţiei Constituţiei sau cu încălcarea vreuneia dintre dispoziţiile acesteia.4. Nu este intemeiata nici critica potrivit căreia prevederile art. 6 alin. (1) anulează retroactiv sarcinile ce grevau imobilele preluate de către stat, deoarece aceste prevederi nu creează nici o categorie privilegiată de cetăţeni, fiind, asadar, în concordanta cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Constituţie. Suplinirea omisiunii de a reglementa situaţia sarcinilor, care eventual au grevat imobilele la data preluării lor, intră în competenţa exclusiva a legiuitorului. Întrucât textul de lege criticat nu prevede nici recuperarea şi nici anularea datoriilor, rezolvarea unor asemenea chestiuni concrete urmează să se facă în cadrul procesului de aplicare a legii, prin stabilirea valorii reparaţiilor şi a modalitatii în care acestea se vor acorda.5. Dispoziţiile art. 6 alin. (2) din lege, reglementand posibilitatea acordării de reparaţii numai pentru utilajele şi instalaţiile existente la data intrării în vigoare a legii, nu încalcă prin aceasta prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.Sub acest aspect Curtea retine ca, fiind vorba despre acordarea, prin reglementări legislative, a unor reparaţii pentru bunuri preluate de stat sau de alte persoane juridice în mod abuziv, dar pe baza unui titlu valabil, în sensul dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, legiuitorul este liber sa opteze în privinta sferei bunurilor pentru care stabileşte măsuri reparatorii, precum şi a întinderii şi a modalitatii de acordare a acestora. Textul de lege examinat nu instituie tratament juridic diferit pentru anumite categorii de cetăţeni aflate în situaţii identice, ci are în vedere situaţia concretă a bunurilor preluate. Din acest text de lege rezultă doar ca legiuitorul a considerat, fără a încalcă vreo dispoziţie constituţională, ca în prezent se poate reglementa restituirea către foştii proprietari numai a utilajelor şi a instalaţiilor existente.6. În ceea ce priveşte critica dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi ale art. 24 din lege, referitoare la modalităţile de aplicare a măsurilor reparatorii şi la subiectii abilitaţi sa negocieze aceste măsuri, Curtea constata ca aceste dispoziţii legale nu conţin nici o dispoziţie expresă care să vina în contradictie cu prevederile art. 135 din Constituţie. Nedeterminarea concretă a bunurilor ce pot constitui obiect al reparaţiilor, prin restituirea în natura sau în echivalent, nu poate face obiectul controlului de constituţionalitate, fiind o problemă de legiferare ce cade în competenţa exclusiva a legiuitorului. În orice caz, dispoziţiile art. 20 şi ale art. 24 din lege nu vor putea fi aplicate decât în concordanta cu prevederile art. 135 şi ale art. 41 alin. (1) şi (2) din Constituţie, precum şi cu prevederile Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998.Având în vedere considerentele expuse, dispoziţiile art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 alin. (1), art. 41 alin. (1) şi (8), art. 58 alin. (1), art. 135 şi ale art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi prevederile art. 2 alin. (3), ale art. 13 alin. (1) lit. A.a) şi ale art. 17 şi următoarele din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Constata ca dispoziţiile art. 2 lit. b) şi c), ale art. 3, art. 6, art. 20 alin. (1) şi ale art. 24 din Legea privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 sunt constituţionale.Decizia se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Definitivă.Dezbaterea a avut loc la data de 7 februarie 2001 şi la ea au participat: Lucian Mihai, preşedinte, Costica Bulai, Constantin Doldur, Kozsokar Gabor, Ioan Muraru, Nicolae Popa, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu şi Romul Petru Vonica, judecători.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,LUCIAN MIHAIMagistrat-asistent şef,Claudia Miu––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește