DECIZIE nr. 422 din 26 martie 2009

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 190 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorIon Predescu – judecătorTudorel Toader – judecătorAugustin Zegrean – judecătorCarmen Cătălina Gliga – procurorClaudia-Margareta Krupenschi – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 190 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Traian Oprea în Dosarul nr. 13.316/325/2008 al Judecătoriei Timişoara.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii Constituţionale acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că, faţă de jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale, în cauza de faţă nu au fost relevate elemente noi, de natură a determina modificarea acesteia.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 11 noiembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 13.316/325/2008, Judecătoria Timişoara a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 190 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Traian Oprea într-o cauză privind soluţionarea unei plângeri contravenţionale.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că textele de lege criticate încalcă "dreptul constituţional la respectarea prezumţiei de nevinovăţie" şi nesocotesc "principiul statului de drept", deoarece contravenientului îi revine sarcina de a-şi proba nevinovăţia în faţa instanţei de judecată, în timp ce agentul constatator este scutit de orice sarcină a probării acuzaţiilor şi sancţiunilor îndreptate împotriva contravenientului, "deşi constituţional este ca agentul constatator să îi dovedească vinovăţia". Este indicată, în sensul celor susţinute, Hotărârea pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în Cauza Anghel împotriva României, 2007, precum şi Decizia nr. 51 din 31 ianuarie 2008, prin care Curtea Constituţională a sancţionat, prin admiterea excepţiei, existenţa unei jurisdicţii extraordinare, astfel cum a fost caracterizată activitatea specifică desfăşurată de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii.Judecătoria Timişoara apreciază că textele de lege criticate nu conţin norme contrare prevederilor constituţionale invocate.Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 190 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală sunt constituţionale. Vinovăţia şi răspunderea contravenientului apar, în faza procedurii contravenţionale, ca elemente stabilite de agentul constatator în procesul-verbal, însă, fiind vorba de un act administrativ, acesta nu este un verdict definitiv decât dacă instanţa de judecată va respinge plângerea contravenientului prin care procesul-verbal este atacat. Aşadar, răspunderea contravenientului este stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în cadrul unui proces echitabil de o instanţă independentă şi imparţială. Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile art. 16, art. 24 şi ale art. 49 din Constituţie, invocate, nu au incidenţă în cauză, iar prevederile art. 190 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 nu conţin norme contrare prevederilor fundamentale indicate de autorul excepţiei.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul au comunicat punctele lor de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, potrivit încheierii de sesizare, dispoziţiile art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 410 din 25 iulie 2001, şi ale art. 190 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 513 din 31 iulie 2007. Curtea observă că, în plus faţă de textele de lege indicate prin încheierea de sesizare, autorul excepţiei critică, potrivit motivării scrise, şi dispoziţiile art. 15, 21 şi 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, acestea fiind însă respinse de instanţa de judecată, care a „constatat că pentru constituţionalitatea” acestora „Curtea Constituţională s-a pronunţat prin deciziile nr. 122/2003, 251/2003, 319/2003… etc.”. Deoarece Curtea Constituţională se pronunţă în limitele sesizării, rezultă că obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl formează doar textele de lege reţinute prin dispozitivul încheierii instanţei de judecată. Acestea au următorul conţinut:– Art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001: „(1) Dacă persoana împuternicită să aplice sancţiunea apreciază că fapta a fost săvârşită în astfel de condiţii încât, potrivit legii penale, constituie infracţiune, sesizează organul de urmărire penală competent.(2) În cazul în care fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit de către procuror sau de către instanţă că ea ar putea constitui contravenţie, actul de sesizare sau de constatare a faptei, împreună cu o copie de pe rezoluţia, ordonanţa sau, după caz, de pe hotărârea judecătorească, se trimite de îndată organului în drept să constate contravenţia, pentru a lua măsurile ce se impun conform legii. … (3) Termenul de 6 luni pentru aplicarea sancţiunii în cazul prevăzut la alin. (2) curge de la data sesizării organului în drept să aplice sancţiunea." … – Art. 190 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 – Solicitarea de informaţii: „(2) În cererea de informaţii se indică numele, adresa şi orice altă informaţie utilă identificării persoanelor prevăzute la alin. (1), deţinută de autoritatea competentă din România, precum şi tipul de creanţă şi valoarea creanţei pentru care se formulează cererea.”– Alin. (1) al art. 190, la care textul criticat face referire, prevede următoarele:"(1) În vederea recuperării într-un alt stat membru a unei creanţe stabilite printr-un titlu de creanţă emis în România, autorităţile competente prevăzute la art. 181 vor solicita, în legătură cu o persoană fizică sau juridică dintr-un alt stat membru, orice informaţii utile pentru recuperarea acestei creanţe, de la autoritatea competentă a statului membru, denumită în prezenta secţiune autoritate solicitată. Solicitarea priveşte atât debitorul, cât şi oricare altă persoană din acel stat membru, care este obligată la plata creanţei potrivit prezentului cod sau care deţine bunuri aparţinând debitorului ori persoanei obligate la plată."În opinia autorului excepţiei, textele de lege menţionate contravin prevederilor constituţionale ale art. 16 – Egalitatea în drepturi, art. 21 – Accesul liber la justiţie, art. 24 – Dreptul la apărare, art. 53 (şi nu art. 49) – Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, art. 124 – Înfăptuirea justiţiei, art. 126 – Instanţele judecătoreşti.Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională constată că în realitate critica de neconstitu ţionalitate conţine referiri generale asupra procedurii de constatare şi sancţionare a contravenţiei, precum şi asupra procedurii specifice de judecată în soluţionarea plângerilor contravenţionale, astfel cum este reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, în ansamblul său. Susţinerile autorului excepţiei nu se raportează strict la conţinutul normativ al dispoziţiilor art. 30 din această ordonanţă şi nici la cel al art. 190 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.Aşa fiind, Curtea constată că s-a pronunţat în numeroase rânduri asupra criticilor de neconstituţionalitate asemănătoare celor formulate în prezenta cauză, referitoare, în principal, la încălcarea prezumţiei de nevinovăţie prin procedura de constatare şi sancţionare a contravenţiei, reglementată de Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001. De exemplu, prin Decizia nr. 69 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 4 martie 2009, sau Decizia nr. 99 din 20 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 119 din 26 februarie 2009, Curtea, pentru argumentele acolo arătate, a stabilit că prevederile art. 15, 21, 24 şi 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor nu contravin dispoziţiilor art. 20, 21, 23, 24, 124 şi 126 alin. (6) din Constituţie.Pentru identitate de raţiune, Curtea reţine că atât soluţia pronunţată prin deciziile indicate, cât şi considerentele care au fundamentat-o se menţin şi în prezenta cauză.De asemenea, în contextul argumentelor învederate mai sus şi având în vedere motivarea autorului excepţiei, Curtea constată că nici critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 190 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală nu poate fi reţinută.În plus, autorul excepţiei invocă prevederile art. 16 din Constituţie, referitoare la principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Curtea nu poate primi însă această critică, deoarece textele de lege atacate se aplică, în egală măsură, tuturor celor vizaţi de ipoteza normei juridice, fără privilegii şi fără discriminări. În sfârşit, deoarece Curtea nu a constatat restrângerea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi fundamentale, rezultă că nu sunt întemeiate nici susţinerile de neconstituţionalitate raportate la dispoziţiile art. 53 din Legea fundamentală.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 30 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor şi ale art. 190 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Traian Oprea în Dosarul nr. 13.316/325/2008 al Judecătoriei Timişoara.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 martie 2009.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Claudia-Margareta Krupenschi____________

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește