DECIZIE Nr. 4 din 16 ianuarie 1996

Ioan Muraru – preşedinteCostica Bulai – judecătorViorel Mihai Ciobanu – judecătorIoan Deleanu – judecătorLucian Stangu – judecătorIoan Griga – procurorFlorentina Geangu – magistrat-asistentPe rol pronunţarea asupra recursului declarat de Medvedev Valeri – Valentinovici împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 82 din 20 septembrie 1995.Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 9 ianuarie 1996, în prezenta reprezentantului Ministerului Public şi a inculpatului Medvedev Valeri-Valentinovici, în lipsa părţii civile – Banca Naţionala a României, legal citata, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru 16 ianuarie 1996.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Decizia nr. 82 din 20 septembrie 1995, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, invocată de inculpatul Medvedev Valeri – Valentinovici în Dosarul nr. 1.829/1994 al Curţii Supreme de Justiţie – Secţia penală.Din considerentele deciziei rezultă ca inculpatul a fost trimis în judecata în baza art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, deoarece a ascuns, în scopul sustragerii de la controlul vamal, cantitatea de 10.087,86 grame metale preţioase.În apărarea sa, inculpatul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor în baza cărora a fost trimis în judecata, arătând ca, în urma abrogării art. 37 din Decretul nr. 210/1960 prin Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989 -, norma incriminatoare a rămas fără sancţiune şi deci a fost abrogată implicit, iar sancţionarea inculpatului, în aceste condiţii, contravine dispoziţiei din art. 23 alin. (9) din Constituţie, care prevede că "Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii", precum şi dispoziţiei din art. 2 din Codul penal care consacra regula nulla poena sine lege. De asemenea, s-a susţinut de către autorul excepţiei ca inculparea şi sancţionarea sa, pentru fapta imputată, contravin dispoziţiilor constituţionale din art. 41, privitor la protecţia proprietăţii private, şi din art. 135 alin. (6) din Constituţie care prevede că "Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă".Respingând cu majoritate de voturi excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut ca aceasta este neîntemeiată, deoarece prin procedeul trimiterii, folosit de legiuitorul Decretului nr. 244/1978, dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 210/1960 au fost efectiv încorporate, pe baza dispoziţiei din art. 67 al Decretului nr. 244/1978, în art. 50, reunind, în cadrul unei norme penale unice, dispoziţiile art. 50 lit. a)-d) din acest act normativ cu pedepsele corespunzătoare din art. 37 al Decretului nr. 210/1960. Prin acest procedeu, legiuitorul a preluat şi a incorporat în norma de trimitere pedepsele asa cum se găseau acestea prevăzute, la data adoptării Decretului nr. 244/1978, în norma complinitoare din art. 37 alin. 1 al Decretului nr. 210/1960. O dată completată, în acest mod, norma de trimitere a devenit independenta de norma complinitoare, în asa fel încât existenta ei nu poate fi influentata de eventuala modificare sau abrogare a acesteia din urma.În speta, se arata în Decizia nr. 82/1995, abrogarea dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 210/1960 n-a putut influenţa existenta normei incriminatoare din art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, completată cu pedeapsa prevăzută la art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 210/1960, faptele prevăzute în art. 50 al Decretului nr. 244/1978 continuand să fie incriminate şi sancţionate şi în prezent.Nu se poate deci să se susţină ca norma incriminatoare ar fi lipsită de sancţiune şi ca aplicarea pedepsei, în aceste împrejurări, ar fi contrară dispoziţiilor art. 23 alin. (9) din Constituţie.De asemenea, se arata în Decizia nr. 82/1995, nu se poate susţine nici ca prin dispoziţia din art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 s-ar nesocoti prevederile art. 41 şi art. 135 din Constituţie, deoarece supunerea bunurilor controlului vamal nu este de natura sa afecteze nici unul dintre atributele dreptului de proprietate, iar incriminarea ascunderii bunurilor la un astfel de control nu aduce atingere dreptului de proprietate garantat de Constituţie.Prin recursul formulat în termen legal împotriva Deciziei nr. 82/1995, recurentul Medvedev Valeri – Valentinovici susţine ca soluţia Curţii, în sensul că abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 nu a avut ca efect abrogarea şi a dispoziţiilor art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, se bazează pe o conceptie nestiintifica, deoarece „schimba raportul de conexiune dintre normele juridice – angajate în tehnica trimiterilor legislative – şi atribuie normei de trimitere un rol şi o structura ideala false, dând valoare de voinţa a legiuitorului unor presupuneri ale celor ce subscriu la aceasta opinie”. În continuare, inculpatul se declara întru totul de acord cu opinia separată a unuia dintre judecătorii Curţii Constituţionale, în care se susţine ca prin abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 au fost abrogate şi dispoziţiile art. 50 din Decretul nr. 244/1978 care, astfel, au fost lipsite de pedepse. Opinia majoritara, se arata în continuare, „unind norma de trimitere cu norma la care se trimite, adică art. 67 din Decretul nr. 244/1978 cu art. 37 din Decretul nr. 210/1960 – susţine un nonsens, unind un artificiu legislativ cu o norma privind numai pedepse, nerealizand scopul trimiterii legislative de a uni ideal, în norma juridică unitară, dispoziţia şi sancţiunea infracţiunii care reprezintă voinţa expresă şi raţională a legiuitorului”. Se mai afirma, reluandu-se argumente folosite de autorul opiniei separate, ca „modificarea voinţei declarate a legiuitorului în mod expres – fie în scopul abrogării uneia dintre cele trei norme din triunghiul trimiterilor legislative, fie în sensul modificării lor, într-un regim de legalitate – are consecinţe corespunzătoare asupra construcţiei juridice iniţiale, rezultate din conexiunile impuse de norma de trimitere”. Se arata, în continuare, reproducandu-se un pasaj din textul opiniei separate, ca „invocarea scopurilor sau motivelor ce ar fi condus pe legiuitor la adoptarea unei măsuri nu poate justifica o asemenea interpretare, deoarece ratiunea legii poate lumina înţelesul ei, dar nu poate duce pe interpret la confecţionarea unei norme de drept, cu atât mai mult când aceasta este contrară voinţei exprese a legiuitorului”, şi ca „a nu tine seama de abrogarea sau modificarea acestor dispoziţii ar insemna ca interpretarea legii să se facă împotriva conţinutului şi literei legii, deci ca interpretul sa nu se mai întemeieze pe voinţa legiuitorului, ci, exclusiv, pe propria voinţa”.Recurentul conchide, reluand o afirmatie din textul opiniei separate, ca prin abrogarea dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 210/1960 a fost dezincriminata fapta prevăzută în art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, deoarece incriminarea a rămas fără sancţiune, iar fără prevederea ei în legea penală nu poate exista o pedeapsă, conform art. 23 alin. (9) din Constituţie şi art. 2 din Codul penal.În recurs se critica decizia atacată şi pentru faptul ca, în opinia majoritara, cele doua acte normative în discuţie, Decretul nr. 210/1960 şi Decretul nr. 244/1978, se deosebesc între ele şi după obiectul reglementării juridice, ceea ce justifica existenta unor incriminari şi sanctionari distincte. Recurentul susţine ca obiectul reglementării juridice este identic şi deci regimul sanctionator este acelaşi, asa încât abrogarea lui atrage abrogarea tuturor incriminarilor, inclusiv a celor prevăzute în art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978. Dovada ca, afirma recurentul, până la adoptarea acestuia din urma, regimul juridic al metalelor preţioase şi pietrelor preţioase era reglementat împreună cu acela al mijloacelor de plată străine în Decretul nr. 210/1960. „Oricum – afirma în continuare recurentul – ar fi absurd, faţă de expunerea de motive a Decretului-lege nr. 9 din 31 decembrie 1989, să fie abrogate doar infracţiunile la regimul mijloacelor de plată străine – exceptând pe cele la regimul metalelor şi pietrelor preţioase -, când, din evoluţia actelor normative şi a economiei naţionale ulterioare, a rezultat liberalizarea tuturor acestor mijloace”. În legătură cu aceasta, recurentul arata ca însăşi Banca Naţionala a României şi-a anuntat intenţia de a iniţia un proiect de lege privind regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase, prin care urmează să se liberalizeze acest regim, fapt reţinut şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 19 din 8 aprilie 1993. Faptul ca textul art. 37, care a fost abrogat, se găsea în Decretul nr. 210/1960 şi nu în Decretul nr. 244/1978 nu are importanţa, în conceptia recurentului, esenţial fiind ca prin aceasta s-a abrogat şi sancţiunea infracţiunilor din art. 50 al Decretului nr. 244/1978. Iar „acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu poate să distinga şi a interpreta un act de abrogare expresă şi necondiţionată al legiuitorului – împotriva voinţei acestuia – înseamnă a refuza abrogării toate consecinţele sale şi deci nu numai a adauga la lege, interpretul în acest caz indeplinind funcţia de legislator pozitiv şi adaugand consecinţe contrare legii, situandu-se în afară principiului legalităţii incriminării consacrat de art. 23 alin. (9) din Constituţie”.CURTEA,având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, raportul judecătorului-raportor, prevederile art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine:Primul motiv de recurs, prin care este criticata conceptia Curţii Constituţionale cu privire la interpretarea şi aplicarea normelor de trimitere, cum este şi aceea din art. 50 lit. d) din Decretul nr. 244/1978, nu este întemeiat. Ca efect al dispoziţiei din art. 67 al Decretului nr. 244/1978, fapta incriminata prin dispoziţia din art. 50 alin. 1 lit. d) al aceluiaşi act normativ a fost sancţionată, prin trimitere, cu pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani, prevăzută în art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 210/1960. Astfel completată, prin voinţa legiuitorului, norma din art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 a devenit independenta de norma complinitoare din art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 210/1960, astfel încât modificarea sau chiar abrogarea acesteia din urma, asa cum este cazul în speta, nu are nici o influenţa asupra celei dintâi. în aceasta ultima ipoteza, nu se poate vorbi de o supravietuire a normei de trimitere în raport cu norma complinitoare, deoarece aceasta din urma era incorporată de la început în norma de trimitere.Asa fiind, concluzia la care a ajuns Curtea Constituţională, în decizia recurată, ca abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 nu a avut ca efect şi abrogarea art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 este corecta. Aceasta din urma norma, completată de legiuitor prin procedeul trimiterii, este în vigoare şi continua să se aplice, astfel încât nu se poate vorbi de încălcarea dispoziţiei din art. 23 alin. (9) al Constituţiei sau a celei din art. 2 din Codul penal care consacra regula nulla poena sine lege.Afirmatia recurentului ca soluţia Curţii Constituţionale se bazează pe o conceptie nestiintifica cu privire la interpretarea normelor penale de trimitere nu poate fi acceptată. Norma de trimitere este opera legiuitorului şi exista ca norma de sine stătătoare din momentul adoptării legii, iar nu prin voinţa organului judiciar care o aplica. Acesta este, de altfel, punctul de vedere general admis în doctrina dreptului penal şi în practica judiciară.Nu poate fi acceptată nici critica adusă deciziei recurate în sensul că, faţă de abrogarea expresă a dispoziţiilor art. 37 din Decretul nr. 210/1960, a considera ca dispoziţiile art. 50 alin. 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 sunt totuşi în vigoare înseamnă a adauga la lege, interpretul indeplinind, în acest caz, funcţia de legislator pozitiv. Dispoziţiile art. 37 din Decretul nr. 210/1960, care prevăd diferite pedepse pentru săvârşirea unor fapte interzise prin dispoziţiile sale, se referă exclusiv la regimul mijloacelor de plată străine, deoarece, asa cum se prevede în dispoziţiile art. 68 al Decretului nr. 244/1978, pe data intrării în vigoare a acestui act normativ, care a fost 15 iulie 1978, ,se abroga prevederile referitoare la regimul metalelor preţioase şi pietrelor preţioase cuprinse în Decretul nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor preţioase şi pietrelor preţioase…”. Abrogarea art. 37 din Decretul nr. 210/1960 a avut deci efect numai asupra faptelor incriminate prin dispoziţiile sale, nu şi asupra altora. Pentru abrogarea dispoziţiilor art. 50 alin 1 lit. d) din Decretul nr. 244/1978 era necesară o dispoziţie explicita a legii, ceea ce în fapt nu s-a realizat.Argumentul invocat de recurent, bazat pe identitatea sau strânsă legătură între obiectele de reglementare ale celor două acte normative în discuţie, Decretul nr. 210/1960 şi Decretul nr. 244/1978, de unde s-a tras concluzia ca abrogarea sistemului de sancţiuni privind regimul mijloacelor de plată străine a atras implicit şi abrogarea sancţiunilor pentru incriminarile privind metalele preţioase şi pietrele preţioase, nu poate fi nici el acceptat. Însuşi faptul ca legiuitorul a simtit nevoia reglementării prin acte normative distincte a celor două categorii de relaţii sociale constituie dovada ca acestea se referă la valori sociale diferite. Faptul ca legiuitorul a apreciat la un moment dat ca gradul de pericol social abstract al celor două categorii de fapte este acelaşi şi ca sunt necesare şi suficiente aceleaşi pedepse nu justifica concluzia ca necesitatea incriminării şi sanctionarii celor două categorii de fapte este aceeaşi. Regimul metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase priveşte, după cum se ştie, nu numai deţinerea şi efectuarea de operaţiuni cu astfel de valori, dar şi activitatea de producere a lor, ceea ce justifica interesul major al societăţii de a institui un anumit sistem de control asupra acestei activităţi. De aceea, în lipsa unei voinţe explicit exprimate a legiuitorului în acest sens, nu se poate trage concluzia ca liberalizarea regimului mijloacelor de plată străine a însemnat şi liberalizarea regimului metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase.În ce priveşte argumentul ca, în evoluţia reglementărilor legale, se manifesta tendinta de a liberaliza regimul metalelor preţioase şi al pietrelor preţioase, fapt remarcat şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 19 din 8 aprilie 1993, nici acesta nu infirma justetea soluţiei adoptate prin decizia recurată.Într-adevăr, în Decizia nr. 19 din 8 aprilie 1993, prin care Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 50 alin. 1 lit. c) din Decretul nr. 244/1978, se face constatarea ca Decretul nr. 244/1978 cuprinde şi dispoziţii care, într-un stat de drept, cu economie de piaţa, ar putea lipsi sau ar putea fi altfel formulate şi ca, chiar Banca Naţionala a României informează Curtea despre existenta unui proiect de lege care va liberaliza deţinerea şi efectuarea de operaţiuni cu metale preţioase. În acelaşi timp însă, în decizia menţionată se arata ca, în ceea ce o priveşte, Curtea Constituţională, în exercitarea controlului pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, are o dubla limita: pe de o parte ea este ţinuta, asa cum prevede art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, de examinarea numai a prevederilor „de care depinde judecarea cauzei” şi care au fost stabilite în procesul în care s-a invocat excepţia, iar pe de altă parte nu se poate substitui Parlamentului şi sa elaboreze o noua reglementare ori sa o modifice pe cea existenta. Până la adoptarea unei noi reglementări în materie, Curtea Constituţională nu poate decât sa interpreteze textele actuale prin raportarea acestora la dispoziţiile constituţionale.Faţa de cele arătate, vazand şi prevederile art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A. c) şi art. 25 din Legea nr. 47/1992,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge recursul declarat de Medvedev Valeri-Valentinovici împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 82 din 20 septembrie 1995. Definitivă. Pronunţată în şedinţa publică din 16 ianuarie 1996.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE, prof. univ. dr. IOAN MURARUMagistrat-asistent,Florentina Geangu––––––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește