DECIZIE nr. 38 din 7 iulie 1993

Vasile Gionea – preşedinteViorel Mihai Ciobanu – judecătorMihai Constantinescu – judecătorAntonie Iorgovan – judecătorIoan Muraru – judecătorAlexandru Grigorie – procurorFlorentina Geangu – magistrat-asistentPe rol soluţionarea recursurilor declarate de Procuratura Generală împotriva deciziilor Curţii nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 şi nr. 18/1993 prin care s-au admis excepţiile de neconstituţionalitate vizând poziţiile art. 223, art. 224 şi art. 229 din Codul penal.Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 24 iunie 1993, în prezenta recurentului Procuratura Generală şi a intimaţilor, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 7 iulie 1993.La termenul din 24 iunie 1993, Curtea a pus în discuţie, din oficiu, necesitatea conexarii recursurilor declarate împotriva deciziilor nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 şi nr. 18/1993, pronunţate în dosarele nr. 42C, nr. 49C, nr. 57C, nr. 58C, nr. 63C, nr. 70C, nr. 75C/1992 şi nr. 1C/1993, având în vedere ca dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale şi motivele de recurs sunt identice. Faţa şi de concluziile favorabile ale recurentului şi ale intimaţilor, pentru o mai buna administrare a justiţiei, Curtea a dispus conexarea, urmând a se pronunţa asupra tuturor recursurilor prin decizia de faţa.CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,având în vedere actele şi lucrările dosarelor, retine următoarele:Cat priveşte dosarul nr. 42C/1992, în timpul dezbaterilor ce au avut loc în faţa Tribunalului Judeţean Constanta, în cauza ce formează obiectul dosarului nr. 1394/1992 al acestei instanţe, inculpatul Popescu Ioan a ridicat, la termenul de judecată din 12 august 1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 şi 148 din Codul penal şi a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale. Instanţa a amânat pronunţarea la data de 13 august 1992, iar prin încheierea din aceeaşi dată a sesizat Curtea Constituţională, făcând referire la infracţiunea de delapidare, prevăzută de art. 223 din Codul penal. În motivarea încheierii se arata, în esenta, ca faţă de dispoziţiile art. 135 din Constituţie care consacra doar doua forme de proprietate, şi anume cea publică şi cea privată, precum şi în raport cu dispoziţiile art. 41 din Constituţie care prevede că proprietatea privată este ocrotită în mod egal, indiferent de titularul ei, normele de drept care reglementau până la 22 decembrie 1989 protecţia penală a "avutului obştesc" au rămas fără obiect, deoarece acest avut nu mai exista din punct de vedere juridic. De asemenea, se invoca art. 150 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia "Legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare, în măsura în care ele nu contravin prezentei Constituţii".Cat priveşte dosarul nr. 49C/1992, inculpata Bechir Magbulea a invocat la termenul de judecată din data de 16 septembrie 1992, în cauza ce formează obiectul dosarului nr. 1077/1992 al Judecătoriei Medgidia, excepţia de neconstituţionalitate a "dispoziţiilor legale din Codul penal referitoare la asimilarea avutului obştesc în avut public", instanţa de judecată amanand pronunţarea la data de 23 septembrie 1993. Prin încheierea de la această dată Judecătoria Medgidia a sesizat Curtea Constituţională făcând referire la dispoziţiile art. 145 din Codul penal. Instanţa şi-a exprimat opinia în sensul că noţiunea de avut obştesc contravine dispoziţiilor art. 135 din Constituţie, care prevăd ca proprietatea este publicată sau privată.Cat priveşte dosarul nr. 57C/1992, prin încheierea din 22 octombrie 1992, pronunţată în dosarul nr. 730/1992 aflat pe rolul Tribunalului Judeţean Tulcea, instanţa a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 din Codul penal, invocată de inculpatul Dusa Nicolae pe motiv ca, Constituţia reglementează un alt regim juridic al proprietăţii decât cel avut în vedere de Codul penal. Instanţa şi-a exprimat opinia în sensul că, faţă de prevederile art. 145 din Codul penal, noţiunea de avut public nu este sinonima cu aceea de proprietate de stat sau proprietate publică. Astfel, noţiunea juridică de domeniu public nu contravine, ci este cu totul altceva decât noţiunea specifică dreptului penal, în actuala redactare a Codului penal, decât cea de avut public.Cat priveşte dosarul nr. 58C/1992, Curtea a fost sesizată de către Tribunalul Judeţean Tulcea, prin Încheierea din 27 octombrie 1992, pronunţată în dosarul nr. 672/1992, cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 din Codul penal, invocată de inculpatii Burlacelu Gheorghe, Misea Dumitru şi Danila Mihai, cu motivarea ca acestea contravin prevederilor art. 135 alin. (2) şi (4) din Constituţie şi sunt abrogate prin art. 150 alin. (1) din Constituţie. Exprimandu-şi opinia, Tribunalul Judeţean Tulcea a arătat ca aplicarea în cauza a prevederilor art. 224 din Codul penal este o problemă de interpretare a legii, inclusiv în raport cu prevederile constituţionale, iar nu de constituţionalitate sau de neconstituţionalitate a ei.Cat priveşte dosarul nr. 63C/1992, Tribunalul Municipiului Bucureşti – Secţia I penală, prin Încheierea din 29 octombrie 1992, pronunţată în dosarul nr. 2103/1992, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145 şi a titlului IV din Codul penal, invocată de către inculpatii Georgescu Teodor, Bulbuc Aurora Melania şi Bulbuc Cristian Anton, pe motiv ca sunt incalcate prevederile art. 135 şi art. 41 din Constituţie. Exprimandu-şi opinia, Tribunalul Municipiului Bucureşti – Secţia I penală a arătat ca excepţia nu este intemeiata, în cauza fiind prezenta unui conflict al legilor în timp, a cărui soluţionare revine instanţelor judecătoreşti.Cat priveşte dosarul nr. 70C/1992, prin Încheierea din 19 noiembrie 1992, pronunţată în dosarul nr. 4321/1992, Judecătoria Tulcea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 224 alin. 1 din Codul penal, invocată de inculpatii Marcu Dan, Ivanciu Viorel, Miliu Gheorghe, Balanuta Ion, Spanoaie Dumitru şi Gheorghe Mihai, pe motiv ca titlul IV din Codul penal, care vizează infracţiunile contra avutului obştesc, priveşte, după adoptarea Constituţiei, numai avutul public, nu şi societăţile comerciale cu capital de stat, ale căror bunuri constituie proprietate privată. Instanţa nu s-a pronunţat asupra faptului dacă art. 224 din Codul penal contravine sau nu actualei Constituţii.Cat priveşte dosarul nr. 75C/1992, prin Încheierea din 3 decembrie 1992, pronunţată în dosarul nr. 4782/1991, Judecătoria Tulcea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 223 alin. 1, art. 289 şi art. 291 din Codul penal, invocată de inculpata Ionescu Angela, pe motiv ca titlul IV din Codul penal care priveşte infracţiuni contra avutului obştesc a devenit ineficient, dispoziţiile sale fiind caduce. Instanţa, exprimandu-şi opinia, a arătat ca într-adevăr dispoziţiile art. 223 din Codul penal care se referă la avutul obştesc au devenit desuete, ele contravenind prevederilor Constituţiei care consacra doar doua forme de proprietate: publică şi privată. În prezenta art. 289 şi art. 291 din Codul penal instanţa nu şi-a exprimat opinia.Cat priveşte dosarul nr. 1C/1993, prin Încheierea din 15 decembrie 1992, pronunţată în dosarul nr. 6393/1992, Judecătoria Tulcea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 223 şi art. 249 alin. 1 din Codul penal, invocată de inculpatul Baban Nelu, pe motiv ca noţiunea de avut obştesc definită de art. 145 din Codul penal a dispărut şi nu se justifica existenta unor norme de drept penal care să sanctioneze mai sever infracţiunile contra patrimoniului unor societăţi comerciale cu capital de stat. Judecătoria Tulcea şi-a exprimat opinia în sensul necesităţii controlului de constituţionalitate de către Curtea Constituţională.În vederea soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată, Curtea, în baza art. 24 din Legea nr. 47/1992, a solicitat puncte de vedere Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului, iar în baza art. 12 din regulamentul Curţii, au fost solicitate puncte de vedere şi Ministerului Justiţiei, Procuraturii Generale, Ministerului de Interne şi Inspectoratului General al Poliţiei.Exceptând Camera Deputaţilor şi Senatul României, celelalte autorităţi şi instituţii au comunicat punctul lor de vedere.În punctele de vedere ale Guvernului, Ministerului Justiţiei, Procuraturii Generale şi Inspectoratului General al Poliţiei se considera, în esenta, ca dispoziţiile Codului penal referitoare la avutul obştesc sunt constituţionale şi deci excepţiile sunt neintemeiate.Ministerul de Interne exprima un alt punct de vedere, şi anume ca denumirea titlului IV din Codul penal trebuie modificată în sensul de infracţiuni contra proprietăţii publice, deoarece termenul de avut obştesc trebuie înţeles în sens de avut public.Punctul de vedere al Guvernului contesta competenţa Curţii Constituţionale, considerându-se ca este o problemă de interpretare ce revine instanţelor judecătoreşti.Prin deciziile nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 şi nr. 18/1993, Curtea a admis excepţiile invocate şi a constatat ca art. 223, art. 224 şi art. 229 din Codul penal au fost abrogate parţial conform art. 150 alin. (1) din Constituţie, astfel încât art. 223, art. 224 şi art. 229 din Codul penal urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Pentru a pronunţa aceasta soluţie, Curtea s-a considerat competenţa, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 150 alin. (1) din Constituţie şi pe art. 3 şi art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, iar pe fond a apreciat ca în prezent conceptul de avut obştesc urmează a fi raportat la formele proprietăţii consacrate şi reglementate de Constituţie, pentru a constata dacă între acestea exista ori nu concordanta şi deci, dacă poate fi sau nu vorba de abrogarea totală ori parţială a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc. Cum art. 135 alin. (2) din Constituţie prevede că proprietatea este publică şi privată, iar art. 135 alin. (3) stabileşte ca proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale şi în alin. (4) se menţionează bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, se trage concluzia ca proprietatea care nu este publică este privată, iar termenul de avut obştesc nu mai poate cuprinde decât bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.Împotriva deciziilor nr. 9, nr. 10, nr. 11, nr. 12, nr. 13, nr. 16, nr. 17 şi nr. 18/1993 Procuratura Generală a declarat recurs.Motivele de recurs invocate vizează doua aspecte, care, în esenta, sunt următoarele:1. Curtea Constituţională nu era competenţa să se pronunţe în aceste cauze, deoarece este vorba de o lege anterioară Constituţiei din 1991, or excepţia de neconstituţionalitate se poate ridica numai în privinta legilor adoptate ulterior intrării în vigoare a acesteia. Fiind vorba de un conflict de legi în timp, în sensul art. 150 alin. (1) din Constituţie, competenţa soluţionării excepţiei revenea instanţelor de judecată.2. Pe fond, se apreciază ca prevederile din Codul penal referitoare la avutul obştesc nu sunt neconstituţionale şi nici nu au fost abrogate de Constituţie, deoarece noţiunea de avut din Codul penal are un conţinut şi o sfera mult mai larga decât noţiunea de proprietate, fiind asimilată cu cea de patrimoniu din dreptul civil, cuprinzând toate drepturile reale, toate drepturile cu caracter patrimonial şi toate obligaţiile privind entităţi care sunt susceptibile de a fi evaluate economic. De altfel, infracţiunile din Codul penal nu sunt denumite infracţiuni contra proprietăţii, ci infracţiuni contra avutului, asemănător Codului din 1936 care se referă la infracţiuni contra patrimoniului. Codul penal actual nu contravine Constituţiei deoarece nu neagă existenta celor două tipuri de proprietate (publică şi privată) şi nici nu prevede alte forme de proprietate decât cele menţionate în Constituţie.În vederea soluţionării recursurilor, Curtea a solicitat şi punctul de vedere al Catedrei de drept penal de la Facultatea de Drept din Bucureşti, care a arătat ca dispoziţiile din titlul IV nu sunt abrogate nici explicit, nici implicit şi ele trebuie să-şi găsească aplicarea în toate cazurile de fapte incriminate ca infracţiuni contra avutului obştesc, asa cum este caracterizat acest avut în art. 145 din Codul penal, ca avut aparţinând entitatilor acolo menţionate, entităţi recunoscute de Constituţie, deoarece nu forma proprietăţii interesează în caracterizarea unor bunuri ca aparţinând avutului obştesc şi nici chiar proprietatea însăşi asupra acestora.Se mai apreciază ca art. 145 din Codul penal trebuie interpretat în litera şi spiritul sau, ţinându-se seama de conţinutul social-politic nou, pe care l-a dobândit în prezent aceasta dispoziţie legală, astfel încât ar constitui avut obştesc avutul regiilor autonome, al societăţilor comerciale cu capital integral sau parţial de stat, ca şi al societăţilor mixte.CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere exprimate de autorităţile prevăzute de lege şi de instituţiile solicitate de Curte, deciziile atacate, motivele de recurs, rapoartele întocmite de judecătorii raportori, concluziile recurentului şi ale intimaţilor prezentate în şedinţa publică din 24 iunie 1993, precum şi dispoziţiile legale atacate ca neconstituţionale în corelatie cu Constituţia şi cu Legea nr. 47/1992, retine următoarele în legătură cu recursurile declarate:Primul motiv de recurs, care vizează necompetentă Curţii Constituţionale de a se pronunţa asupra excepţiilor invocate, urmează să fie înlăturat ca nefondat. Este adevărat ca dispoziţiile atacate ca neconstituţionale sunt anterioare Constituţiei şi în legătură cu ele se pune problema abrogării, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie, dar aceasta virtute abrogativa a Constituţiei nu se impune prin ea însăşi. Ea presupune confruntarea dintre Constituţie şi dispoziţia legală anterioară, pentru a face aplicarea principiului "lex posterior derogat priori" şi a asigura suprematia Constituţiei asupra actelor inferioare. Iar aceasta confruntare nu reprezintă altceva decât o formă a controlului de constituţionalitate. Desigur, fiind vorba şi de o problemă a aplicării legii în timp, aceasta forma a controlului de constituţionalitate, şi numai ea, este şi la indemana organelor care aplica legea, inclusiv a instanţelor judecătoreşti. Este o soluţie care se regaseste în practica Curţii. Dacă însă instanţa judecătorească nu constata abrogarea, nici chiar în încheierea de sesizare a Curţii, înseamnă ca dispoziţia legală anterioară Constituţiei este considerată valabilă şi exista interesul de a declansa controlul de constituţionalitate în faţa Curţii. Faptul ca în materia avutului obştesc au existat şi instanţe care, mai mult sau mai puţin explicit, au lăsat să se înţeleagă ca dispoziţiile din Codul penal referitoare la aceasta materie au fost abrogate, nu este de natura sa atragă necompetentă Curţii, din moment ce instanţele respective au sesizat Curtea, singura care poate asigura, prin deciziile sale obligatorii, o jurisprudenta unitară în materia controlului constituţionalităţii legilor.Competenţa Curţii de a se pronunţa asupra legilor anterioare Constituţiei rezultă, fără echivoc, şi din dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora constatarea neconstitutionalitatii are efecte numai asupra raporturilor juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei. Dispoziţia legală are în vedere exclusiv legi anterioare Constituţiei, întrucât, pentru legile adoptate sub imperiul ei, este fără sens, din moment ce în mod necesar orice raport juridic reglementat de o asemenea lege este posterior Constituţiei. În interpretarea data de recurent, aceasta dispoziţie legală nu şi-ar mai găsi aplicare, ceea ce desigur nu poate fi acceptat.În sfârşit, este de reţinut şi faptul ca, în conformitate cu art. 3 din Legea nr. 47/1992, competenţa Curţii Constituţionale nu poate fi contestată de nici o autoritate publică, ea fiind singura în drept sa hotărască asupra competentei sale, potrivit art. 144 din Constituţie.Nici cel de-al doilea motiv de recurs, care considera ca prevederile din Codul penal referitoare la avutul obştesc nu sunt neconstituţionale şi nici nu au fost abrogate de Constituţia din 1991, nu este fondat. Justificarea în sensul că termenul avut folosit în legislaţia penală are acelaşi înţeles ca şi termenul patrimoniu folosit în dreptul civil nu poate fi reţinută, deoarece prin avut se înţelege, în general, averea unei persoane, fizice sau juridice, deci elemente de activ, pe când noţiunea de patrimoniu este definită ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor care au valoare economică, aparţinând unei persoane, deci cuprinde atât activul, cat şi pasivul titularului.Este adevărat însă, astfel cum se susţine şi în motivele de recurs, ca noţiunea de avut obştesc are alt conţinut decât cel de proprietate, în avutul subiectului pasiv al infracţiunii fiind posibil sa existe şi bunuri ce nu constituie proprietatea sa, ci le deţine cu alt titlu – închiriere, depozit, amanet, gaj cu deposedare etc. -, dar aceasta nu este de natura să justifice constituţionalitatea dispoziţiilor atacate, câtă vreme art. 41 alin. (2) din Constituţie prevede că proprietatea privată este în mod egal ocrotită, indiferent de titular, iar sensul penal al conceptului de avut obştesc nu asigura pentru proprietatea privată a subiectelor enumerate în art. 145 din Codul penal o protecţie penală egala cu cea acordată proprietăţii private a altor persoane juridice şi a persoanelor fizice, ci, dimpotriva, conferă, prin represiunea mai aspra, o protecţie penală mai mare. Datorită dispoziţiei înscrise în art. 41 alin. (2) din Constituţie, care ocroteşte proprietatea privată în mod egal, indiferent de titular, nu este relevanta legislaţia penală antebelica, invocată de către recurent, deoarece ea a fost elaborata pe baza Constituţiei din anul 1923, care nu conţinea o astfel de prevedere, ci stabilea în art. 21 alin. (1) ca "toţi factorii productiunii se bucura de o egala ocrotire".În sfârşit, nici argumentul adus prin recurs, în sensul că termenul obştesc este utilizat în Codul penal şi în alte conotatii, cum ar fi interes obştesc, nu poate fi reţinut. Notiunile de obştesc sau interes obştesc, luate ca atare, nu sunt în contradictie cu Constituţia şi deci dispoziţiile legale care le utilizează nu pot fi considerate abrogate, dar în măsura în care termenul obştesc se alătură celui de avut şi prin aceasta se creează o diferenţa de protecţie penală între diferiţii titulari ai proprietăţii private, apare contradictia cu art. 41 alin. (2) din Constituţie şi deci trebuie trasa consecinţa corespunzătoare.Deşi motivele formulate de recurent sunt nefondate, recursul urmează a fi admis, pentru considerentele ce urmează.Deciziile atacate cu recurs după ce reţin corect ca, faţă de dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Constituţie, termenul de avut obştesc a devenit necorespunzător, deoarece pentru toţi titularii proprietăţii private trebuie asigurata o protecţie penală egala, apreciază ca acest termen nu mai poate cuprinde decât bunurile ce formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi, în consecinţa, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc sunt abrogate parţial, urmând să fie aplicate numai bunurilor menţionate mai sus şi aceasta de la data punerii în aplicare a Constituţiei.Interpretarea din deciziile atacate, în sensul că prin avut obştesc se înţeleg numai bunurile ce formează obiect exclusiv al proprietăţii publice nu poate fi primită, deoarece nu exista nici un temei legal pentru o asemenea soluţie. Singura restrictie de ordin constituţional este aceea ca în considerarea valorii sociale aparate de legea penală şi a periculozitatii infracţiunii nu se poate face o deosebire de tratament între titularii dreptului de proprietate privată care, potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, trebuie ocrotiţi în mod egal de lege. Dispoziţia constituţională din art. 135 alin. (5) care consacra caracterul inalienabil al bunurilor proprietate publică nu are decât semnificatia de a interzice înstrăinarea lor şi deci nu poate justifica interpretarea data în deciziile atacate. Pe de altă parte, deciziile atacate nu au avut în vedere faptul ca art. 139 alin. (1) din Constituţie se referă la modul "de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public", astfel încât este total nejustificată restrangerea sferei notiunii de avut obştesc numai la bunurile ce constituie obiectul exclusiv al proprietăţii publice, fiind de la sine înţeles ca noţiunea de sector public cuprinde şi alte elemente decât cele care formează obiectul proprietăţii publice.Dacă după intrarea în vigoare a Constituţiei din 1991 nu se mai poate retine înţelesul ce se dadea notiunii de avut obştesc, fiind contrar prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, dar nu exista nici temei legal pentru a identifica avutul obştesc cu proprietate publică, înseamnă ca dispoziţiile legale din Codul penal referitoare la avutul obştesc şi atacate în faţa Curţii sunt neconstituţionale şi, ca atare, în întregime abrogate şi este necesară intervenţia legiuitorului. Aceasta cu atât mai mult cu cat prin soluţia adoptată prin deciziile atacate, de abrogare parţială a unor dispoziţii din Codul penal, se ajunge la extrapolarea represiunii penale stabilite în timpul dictaturii comuniste pentru proprietatea personală sau particulară (în alt înţeles decât cel consacrat prin Constituţia din 1991) şi în cazul proprietăţii asupra capitalului privat. Protecţia penală a acestuia, indiferent de titular, are o alta semnificaţie decât cea a proprietăţii persoanelor fizice asupra bunurilor destinate consumului individual, întrucât capitalul asigura valorificarea muncii sociale în scop de profit. Deci, cu respectarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţie şi având în vedere şi alte criterii ce ţin de valoarea socială proteguită şi de gradul de periculozitate socială a faptei, Parlamentul se poate opri la alte soluţii decât cea reţinută în deciziile atacate, Curtea neputând afecta dreptul legiuitorului de a decide cu privire la viitoarea reglementare. Este, altfel spus, o problemă de politica legislativă penală, care excede competenţa Curţii Constituţionale.Constatând ca dispoziţiile legale din Codul penal atacate în faţa Curţii sunt neconstituţionale, deoarece contravin dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, Curtea urmează sa stabilească un termen rezonabil, de la împlinirea căruia să între în vigoare decizia sa, astfel încât Parlamentul, în calitate de unica autoritate legiuitoare a tarii, să-şi poată exercita, în acest interval, prerogativele sale constituţionale în reglementarea politicii penale a statului, potrivit prevederilor Constituţiei.Este de necontestat ca România se afla într-o perioadă de tranzitie, inclusiv sub aspectul procesului legislativ. Dacă elaborarea Constituţiei a fost un obiectiv prioritar, nu mai puţin în actuala etapa se impune reelaborarea legislaţiei în baza noii Constituţii, proces care, obiectiv, presupune o anumită perioada de timp. Asa se explica de ce Curtea Constituţională, fiind chemată sa garanteze suprematia Constituţiei, pe calea controlului de constituţionalitate, poate recurge la un apel către Parlament, supunându-i atenţiei necesitatea de a edifica noi norme sau de a le modifica pe cele existente, în spiritul Constituţiei, fără ca prin aceasta să-şi asume prerogativele sale, deoarece Curtea nu stabileşte conţinutul noii reglementări, ci hotărăşte numai de ce o poziţie legală este neconstitutionala, cum este cazul de faţa, când ea a reţinut ca dispoziţiile atacate contravin art. 41 alin. (2) din Constituţie. Parlamentul este îndreptăţit deci sa adopte o reglementare corespunzătoare, în funcţie de obiectul social aparat de legea penală şi de periculozitatea faptei, fiind evident ţinut de necesitatea – stabilită prin Constituţie – de a asigura ocrotirea proprietăţii private în mod egal, indiferent de titular. În stabilirea termenului pus la dispoziţia Parlamentului pentru modificarea dispoziţiilor legale atacate în faţa Curţii, precum şi, eventual, a altor prevederi din legislaţia penală, dacă se va socoti necesar, şi având în vedere ca în cadrul excepţiei de neconstituţionalitate Curtea nu se poate pronunţa decât asupra textelor invocate de părţi sau de instanţele judecătoreşti, Curtea urmează sa ţină seama de faptul ca s-au scurs aproape 2 ani de la intrarea în vigoare a Constituţiei, de durata vacantei parlamentare şi a sesiunilor parlamentare care urmează, precum şi de frecventa litigiilor în care se aplică dispoziţiile legale atacate. În acest context, Curtea, în calitate de garant al supremaţiei Constituţiei, semnaleaza din nou Parlamentului necesitatea de a adoptat cat mai urgent legea organică pentru înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ, prevăzută de art. 79 alin. (2) din Constituţie, astfel încât acesta să-şi poată îndeplini misiunea stabilită de art. 150 alin. (2) din Constituţie şi care urmăreşte ca întreaga legislaţie să fie adaptată la exigenţele Constituţiei.Curtea, constatând ca dispoziţiile legale atacate sunt neconstituţionale şi fixând un termen în care Parlamentul să le poată modifica, stabileşte, în acelaşi timp, ca efectele deciziei sale, respectiv abrogarea acelor dispoziţii legale, să se producă numai după expirarea acestui termen în cazul în care între timp nu s-a adoptat o noua reglementare. Până la acel moment dispoziţiile legale din Codul penal atacate şi stabilite de Curte ca neconstituţionale urmează, totuşi, să fie aplicate, deoarece nu este de admis ca prin aplicarea imediata a deciziei Curţii să se creeze un deficit de reglementare sau o situaţie şi mai puţin conciliabila cu Constituţia decât situaţia existenta. Este, fără discuţie, necesar ca proprietatea privată să fie ocrotită în mod egal, indiferent de titular, dar pe plan penal trecerea automată, mecanică, de la regimul anterior de ocrotire a avutului obştesc la regimul – de asemenea anterior – al ocrotirii avutului personal, în condiţiile în care regimul comunist acordase foarte putina atenţie protecţiei acestuia din urma, ar produce societăţii prejudicii mai mari, în sensul incurajarii fenomenului infractional, din moment ce nu exista o concordanta între periculozitatea infracţiunilor săvârşite şi sancţiunile aplicabile. Este de notorietate faptul ca după decembrie 1989 a sporit numărul infracţiunilor privind avutul obştesc, capatand amploare fenomenul de scurgere a valorilor din proprietatea regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu capital de stat către societăţile comerciale ale unor persoane fizice, precum şi fenomenul de corupţie. Aceste fenomene sunt condamnate de toate forţele politice, indiferent de orientare, ca şi de cetăţeni, astfel încât soluţia adoptată de Curte trebuie să contribuie la stoparea, iar nu la încurajarea lor. Cu toate acestea, soluţia Curţii nu-şi găseşte justificare numai în oportunitate, ci se întemeiază pe dispoziţiile legale care stabilesc scopul Curţii Constituţionale de a garanta suprematia Constituţiei. Este însă vorba de ansamblul constituţional şi nu numai de o anumită norma, privită izolat, rupta din acest ansamblu. Constituţia formează un tot, este un ansamblu coerent de norme şi de aceea preeminenta ei nu poate urmări crearea unor perturbatii sau a unui deficit de reglementare care pot afecta alte norme constituţionale. Controlul de constituţionalitate nu este un scop în sine, ci el trebuie să permită stabilirea şi înlăturarea incalcarilor Constituţiei în scopul de a asigura cel mai bine realizarea imperativelor constituţionale. Astfel, sancţiunea neconstitutionalitatii trebuie să se integreze în procesul continuu de realizare şi optimizare a forţei normative a Constituţiei. Abrogarea imediata nu se poate erija în sancţiunea unica a neconstitutionalitatii unei norme anterioare Constituţiei, pentru a asigura de îndată normativitatea maximala a singurei norme constituţionale incalcate, respectiv art. 41 alin. (2). Ea nu poate duce la consecinţe standard, nediferentiate, de neconstituţionalitate, fără a tine seama de natura viciului de neconstituţionalitate şi de alte exigente ale Constituţiei. Din aceasta perspectiva, diferitele consideratii referitoare la dispoziţiile legale examinate nu constituie simple consideratii de oportunitate, cu au o dimensiune juridică, integrandu-se în elementele de conţinut ale sancţiunii de neconstituţionalitate.Cat priveşte stabilirea unei date pentru producerea efectelor deciziei Curţii, este de reţinut ca, potrivit art. 145 alin. (2) din Constituţie, deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor. Din moment ce, pe de o parte, textul constituţional se referă la deciziile Curţii, fără a distinge în funcţie de conţinutul lor şi deci fără a exclude deciziile prin care se constata abrogarea, soluţie specifică de soluţionare a conflictului de constituţionalitate în cazul legilor anterioare Constituţiei, iar, pe de altă parte, dispune ca deciziile au efect pentru viitor, interzicand astfel efectele retroactive, Curtea se considera indreptatita sa stabilească pe când anume, în viitor, se vor produce aceste efecte, pentru a evita eludarea competentei constituţionale a autorităţii legiuitoare.Dacă, în termenul acordat, Parlamentul nu procedează la modificarea dispoziţiilor legale stabilite ca neconstituţionale, abrogarea acestora se produce la data stabilită în decizie, cu toate consecinţele ce decurg de aici, inclusiv efectele negative ce s-a încercat să fie evitate în interesul societăţii şi al statului de drept, dar răspunderea politica asupra acestora cade în sarcina autorităţilor care, potrivit Constituţiei, au competenţa de a declansa şi desfăşura procedura legislativă.O asemenea soluţie nu lezeaza drepturile cetăţenilor, deoarece, potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, în procesele penale, decizia definitivă prin care se constata neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale constituie temei pentru rejudecarea cauzelor în care condamnarea s-a pronunţat pe baza prevederii legale declarate ca neconstituţionale. Pe de altă parte, art. 15 alin. (2) din Constituţie exceptează de la principiul neretroactivitatii legea penală mai favorabilă. Asa fiind, după modificarea dispoziţiilor legale de către Parlament sau la data prevăzută în decizie pentru producerea efectelor sale, cei interesaţi pot solicita, după caz, aplicarea dispoziţiilor art. 15 alin. (2) din Constituţie, coroborate cu prevederile art. 13-15 din Codul penal, sau a dispoziţiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992.Curtea constata ca în dosarul nr. 75C/1992 s-a invocat în mod expres excepţia de neconstituţionalitate şi cu privire la dispoziţiile art. 289 şi 291 din Codul penal, iar în dosarul nr. 1C/1993, şi cu privire la art. 249 alin. 1 din Codul penal, din moment ce încheierea de sesizare face referire la "excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale pentru care inculpatul a fost trimis în judecata". Deciziile nr. 17/1993 şi nr. 18/1993 nu se pronunţa cu privire la aceste dispoziţii legale, iar recursurile declarate de Procuratura Generală împotriva lor nu au avut în vedere acest aspect. Instanţa de recurs apreciază ca trebuie să se pronunţe şi asupra acestor dispoziţii legale deoarece, potrivit art. 26 alin. 1 din regulamentul Curţii, o dată sesizată, Curtea procedează la examinarea constituţionalităţii, nefiind aplicabile dispoziţiile referitoare la suspendarea, întreruperea sau stingerea procesului.În ce priveşte art. 289 şi art. 291 din Codul penal, referitoare la falsul intelectual şi, respectiv uzul de fals, Curtea constata ca ele nu contravin dispoziţiilor constituţionale referitoare la proprietatea publică şi privată, cu deosebire art. 41 alin. (2), şi nici altor dispoziţii din Constituţie, astfel încât excepţia de neconstituţionalitate invocată cu privire la aceste dispoziţii legale urmează să fie respinsă ca nefondata.Cu referire la art. 249 alin. 1 din Codul penal, este de observat ca între ipotezele avute în vedere de text se afla şi aceea care se referă la faptul ca s-a cauzat "o paguba avutului obştesc", astfel încât, cu privire la acest aspect, pentru motivele arătate în prezenta decizie, excepţia de neconstituţionalitate este intemeiata şi urmează să fie admisă.Pentru motivele arătate, în temeiul art. 41 alin. (2), art. 144 lit. c), art. 145 alin. (2) şi art. 150 alin. (1) din Constituţie, precum şi al art. 1, art. 3, art. 13 alin. (1) lit. A) c), art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,cu majoritate de voturi,în numele legii,DECIDE:Admite în parte recursurile declarate împotriva deciziilor nr. 9/1993, nr. 10/1993, nr. 11/1993, nr. 12/1993, nr. 13/1993, nr. 16/1993, nr. 17/1993 şi nr. 18/1993 pronunţate de aceasta Curte şi le modifica după cum urmează:1. Admite excepţiile de neconstituţionalitate invocate de:– Popescu Ion, în dosarul nr. 1394/1992, aflat pe rolul Tribunalului Judeţean Constanta, cu privire la art. 223 din Codul penal;– Bechir Magbulea, în dosarul nr. 1077/1992, aflat pe rolul Judecătoriei Medgidia, cu privire la art. 223 din Codul penal;– Dusa Nicolae, în dosarul nr. 730/1992, aflat pe rolul Tribunalului Judeţean Tulcea, cu privire la art. 224 din Codul penal;– Burlacelu Gheorghe, Misea Dumitru şi Danila Mihai, în dosarul nr. 672/1992, aflată pe rolul Tribunalului Judeţean Tulcea, cu privire la art. 224 din Codul penal;– Georgescu Teodor, Bulbuc Aurora Melania şi Bulbuc Cristian Anton, în dosarul nr. 2103/1992, aflat pe rolul Tribunalului Municipiului Bucureşti, Secţia I penală, cu privire la art. 229 din Codul penal;– Marcu Dan, Gheorghe Mihai, Ivanciu Viorel, Miliu Gheorghe, Balanuta Ion şi Spanoaie Dumitru, în dosarul nr. 4321/1992, aflat pe rolul Judecătoriei Tulcea, cu privire la art. 224 din Codul penal;– Ionescu Angela, în dosarul nr. 4782/1991, aflat pe rolul Judecătoriei Tulcea, cu privire la art. 223 din Codul penal;– Baban Nelu, în dosarul nr. 6393/1992, aflat pe rolul Judecătoriei Tulcea, cu privire la art. 223 din Codul penal şi la art. 249 alin. 1 din acelaşi cod, dar în cazul acestuia din urma text numai pentru dispoziţia care vizează paguba adusă avutului obştesc.2. Se stabileşte termenul de 30 noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea modificării dispoziţiilor din Codul penal menţionate la pct. 1, care contravin prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie.3. În cazul în care, până la termenul stabilit la pct. 2, nu se adoptă modificările dispoziţiilor din Codul penal menţionate la pct. 1, începând cu 1 decembrie 1993 urmează să-şi producă efectele abrogarea acestora.4. Până la adoptarea modificărilor de către Parlament, dar nu după data de 30 noiembrie 1993, dispoziţiile legale prevăzute la pct. 1 urmează să se aplice.5. Se respinge ca nefondata excepţia de neconstituţionalitate invocată de Ionescu Angela, în dosarul nr. 4782/1991, aflat pe rolul Judecătoriei Tulcea, cu privire la art. 289 şi art. 291 din Codul penal.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică la 7 iulie 1993.Decizia se comunică Camerei Deputaţilor, Senatului şi Guvernului şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.PREŞEDINTELE CURŢIICONSTITUŢIONALE,prof. dr. VASILE GIONEAMagistrat-asistent,Florentina GeanguOPINIE SEPARATĂI. Constituţia României, intrata în vigoare la 8 decembrie 1991, a declarat statul român ca stat democratic, de drept şi social. Ea a incorporat şi exprimat o viziune noua, clara şi reformatoare privind democraţia şi drepturile omului, o viziune fundamentată pe justiţie. Receptarea corecta a noii viziuni constituţionale cere timp, ea implica nu numai lectura Constituţiei, ci pătrunderea sensurilor şi dimensiunilor valorilor ocrotite. Aceasta presupune eforturi, iar dificultatea eforturilor explica neintelegerea, uneori, a noutatilor consacrate de către Constituţie, cum ar fi accesul liber la Justiţie, abolirea pedepsei cu moartea, garantarea şi ocrotirea proprietăţii private, indiferent de titular, dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi.Aceasta noua viziune, aceste noi idei consacrate prin dispoziţiile constituţionale trebuie să-şi găsească aplicabilitatea la adevaratele dimensiuni juridice şi umane, chiar dacă, de asemenea firesc, temporar sau incidental, ele pot declansa nedumeriri, critici, reactii de respingere. Reforma este profunda şi uneori poate fi receptata şi inteleasa diferit.Orice renunţare la aceasta reforma constituţională poate face inutil pasul înainte. Implementarea noilor reguli constituţionale poate crea aparenta unor cai gresite, ineficiente, pentru ca rutina, conservatorismul, soluţiile simpliste creează aparenta eficientei, utilităţii, rezolvarilor corecte. Se mai crede încă în efectul miraculos al pedepselor dure, primitive, în rolul decisiv al acestora în îndreptarea lucrurilor.Constituţia impune însă o viziune a dreptatii şi umanismului, de inlaturare a măsurilor represive exagerate, primitive şi antiumane, pe care istoria le-a calificat ca ineficiente, ca rupand echilibrul între cetăţeni şi autorităţi.Este în afară oricăror îndoieli ca valorile politice, economice, sociale şi umane trebuie protejate şi juridic, ca acţiunile contrare lor trebuie sancţionate, dar păstrarea, dezvoltarea şi protejarea acestor valori trebuie să fie, mai întâi şi decisiv, rezultatul unor eforturi complexe şi nu al unei politici penale represive, exagerate şi discriminatorii.Detasarea de trecutul totalitar, primitiv şi represiv, deseori sicanatoriu, nu se poate realiza prin menţinerea, fără examinarea critica, a unor instituţii juridice care pot crea apartenenţa unor instituţii pur tehnice.Trebuie găsite şi impuse soluţii de perspectiva, durabile, cu aplicabilitate îndelungată. Dacă avem în vedere aceasta viziune, darea unei soluţii temeinice şi legale în urma judecării recursului formulat de către Ministerul Public trebuie să aibă ca punct de plecare numai Constituţia României, în conţinutul şi trăsăturile ce rezultă din litera şi spiritul dispoziţiilor sale.II. În dosarele nr. 42C/1993, 49C/1993, 57C/1992, 58C/1992, 63C/1992, 1C/1993, 70C/1992, 75C/1992, Procuratura Generală a declarat recurs împotriva deciziilor pronunţate de către Curtea Constituţională. Motivele de recurs invocate de către Procuratura Generală sunt doua, unul privind competenţa Curţii Constituţionale şi altul privind soluţia ca atare. În legătură cu primul motiv, se argumenteaza ca rezolvarea unei asemenea probleme nu este de competenţa Curţii Constituţionale pentru ca: excepţia de neconstituţionalitate a legii se poate ridica numai în privinta legilor adoptate ulterior intrării în vigoare a Constituţiei; de fapt, suntem în prezenta unui conflict de legi în timp; abrogarea unei legi în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie nu poate fi confundata cu neconstituţionalitatea legii; competenţa soluţionării unei asemenea spete revine instanţelor judecătoreşti. Cat priveşte cel de-al doilea motiv de recurs, invocat în subsidiar, el se argumenteaza prin: structura Codului penal; gradul de pericol social sporit al infracţiunilor împotriva avutului obştesc; faptul ca legea vorbeşte de infracţiuni contra avutului şi nu contra proprietăţii; faptul ca termenul avut folosit în terminologia legii penale are acelaşi înţeles ca şi termenul patrimoniul folosit în dreptul civil; faptul ca noţiunea de avut din Codul penal are un conţinut şi o sfera mult mai larga decât noţiunea de proprietate, iar victima unei astfel de infracţiuni nu este ţinuta sa dovedească dreptul de proprietate ori alt drept asupra bunului care a făcut obiectul material al infracţiunii. După ce se explica înţelesul dat de legea penală expresiei avut obştesc se conchide ca infracţiunile din Codul penal nu sunt denumite infracţiuni contra proprietăţii, ci infracţiuni contra avutului, noţiunea de avut fiind folosită în sensul larg de patrimoniu. Se arata, de asemenea, ca pedepsele mai severe pentru infracţiunile contra avutului obştesc sunt o problemă de politica penală.Solicitând admiterea recursului, Procuratura Generală considera ca prevederile Codului penal referitoare la infracţiunile contra avutului obştesc nu sunt neconstituţionale.Examinarea motivelor de recurs, a dosarelor şi deciziilor date permite câteva constatări:a) judecarea cauzelor de către Curtea Constituţională s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor constituţionale şi legale în materie; … b) deciziile au fost motivate prin analizarea aspectelor juridice rezultând din piesele dosarelor; … c) recursurile s-au introdus în termenul legal şi sunt motivate; … d) motivele invocate în recursurile Procuraturii Generale s-au regasit, în mare parte ad litteram, şi în punctul de vedere depus de către aceasta autoritate în cursul judecaţii în completul de 3 judecători. Ca atare, toate aceste motive au fost examinate şi discutate în şedinţele de judecată, iar deciziile date cuprind şi referirile, precum şi răspunsurile la aceste motive. De altfel, unele motive sunt identice cu cele cuprinse în nota Guvernului României, depusa la dosar. Bineînţeles, în motivarea deciziilor s-au avut în vedere şi opiniile instanţelor judecătoreşti exprimate în încheierile prin care s-a sesizat Curtea. … III. Examinând recursurile, constatam ca ambele motive sunt neintemeiate, urmând a fi respinse ca atare.Referitor la primul motiv de recurs, constatam ca motivarile şi partea din dispozitivul Deciziei Curţii Constituţionale din 7 iulie 1993 sunt întemeiate şi legale. În mod corect, completele de judecată ale Curţii Constituţionale ca instanţe de fond au reţinut ca, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale.Art. 150 din Constituţie prevede că legile şi celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin Constituţiei. Asadar, toate celelalte dispoziţii legale care contravin Constituţiei trebuie considerate abrogate.Împrejurarea ca prin art. 150 alin. (2) se da în competenţa Consiliului Legislativ ca în termen de 12 luni de la intrarea în vigoare a legii sale de organizare sa examineze conformitatea legislaţiei cu Constituţia şi să facă propuneri corespunzătoare Guvernului sau Parlamentului nu trebuie inteleasa în sensul restrângerii competentei instanţelor judecătoreşti de a constata chiar ele abrogarea unor dispoziţii din legi sau din alte acte normative.Sarcina data Consiliului Legislativ porneşte de la ideea ca, într-o perioadă de timp cat mai scurta, toţi cetăţenii sa ştie care din legile anterioare Constituţiei au mai rămas în vigoare.A admite părerea ca numai Consiliul Legislativ ar avea competenţa sa indice legile care trebuie abrogate sau modificate ar insemna să se ia de la instanţele de judecată una din competentele lor principale de a constata dacă un text de lege, pe care trebuie să-l aplice, mai este în vigoare, a fost modificat sau abrogat, ceea ce este de neconceput, atâta vreme cat şi nici un text din Constituţie nu prevede acest lucru.Mai trebuie adăugat şi faptul ca nici până în prezent Consiliul Legislativ nu a fost înfiinţat şi organizat. Activitatea instanţelor nu poate fi oprită, fiind de notorietate faptul ca în fiecare proces acestea au obligaţia, în primul rând, să-şi verifice competenţa. Instanţele vor proceda la soluţionarea cauzei numai după ce, în prealabil, au stabilit ca, potrivit legii, sunt competente să facă acest lucru şi ca legile invocate în cauza sunt în vigoare.IV. Curtea Constituţională, ca instanţa de fond, a constatat ca instanţele au trimis spre soluţionare excepţii de neconstituţionalitate ridicate de părţi, fără a se pronunţa dacă textele art. 223 şi 224 din Codul penal, care pedepsesc delapidarea şi furtul din avutul obştesc, mai sunt sau nu în vigoare.Prin urmare, în mod corect, Curtea Constituţională, ca instanţa de fond, s-a declarat competenţa să soluţioneze şi aceasta problema, pronunţându-se şi asupra abrogării parţiale a art. 223 şi 224 din Codul penal.V. Cel de-al doilea motiv de recurs ridica însă multe probleme dificile.Pentru pronunţarea unei decizii în legătură cu acest motiv trebuie examinate dimensiunile şi implicatiile categoriei avut obştesc cu care operează Codul penal în vigoare. Trebuie observat în ce măsura aceste dimensiuni şi implicaţii se mai înscriu în coordonatele juridice ale Constituţiei actuale.Aceasta mare problema, dificila şi delicata, este la baza viziunilor şi optiunilor diferite exprimate în aceste procese.Examinarea acestor aspecte juridice va evidenţia motivatia opiniei separate pe care am exprimat-o.1. Cat priveşte categoria avut obştesc, ea nu s-a confundat şi nici nu poate fi confundata cu proprietatea. Prin ea însăşi, această categorie nu are nimic neconstitutional, deşi ea nu mai este nominalizată prin Constituţie. Atitudinea de respingere a acestei categorii se explica prin sensurile şi mai ales implicatiile ce i s-au conferit prin legi. Ea a fost asimilată în constiinta oamenilor cu toate celelalte categorii şi notiuni care au desfiinţat proprietatea privată, libertatea individuală, care erau îndreptate împotriva oamenilor. Obstescul rămâne ca terminologie, el semnifica, în context, un interes general (vezi şi art. 41 din Constituţie) al societăţii, tine de binele comun.Obstescul este mult mai vechi decât socialismul, este o categorie universala, nepolitica, semnificativă, expresiva.Ca atare, nu expresia avut obştesc ridica probleme în ce priveşte tratamentul penal, ci sfera acestuia şi deci dimensiunile şi limitele răspunderii penale.În legătură cu acest aspect, trebuie să se observe ca regimul sancţiunilor este prevăzut de un cod penal elaborat sub un regim constituţional care nu recunostea (nu numai că nu garanta) proprietatea privată. Formele de proprietate erau: proprietatea socialistă (de stat şi cooperatista), proprietatea personală şi mica proprietate individuală. De aceea, Codul penal, prin art. 1, stabilea ca "Legea penală apara, împotriva infracţiunilor, Republica Socialistă România, suveranitatea, independenta şi unitatea statului, proprietatea socialistă, persoana şi drepturile acesteia, precum şi întreaga ordine de drept".Deci Codul penal nu-şi propunea sa apere o formă de proprietate care nici nu exista constituţional.Într-o interpretare juridică riguroasă se poate constata ca proprietatea privată, la dimensiunile sale juridice reale, a fost reconstruita prin Constituţia actuala.De aceea, rezolvarea problemelor juridice trebuie realizată prin raportare la aceasta Constituţie.Dacă noţiunea de avut obştesc rămâne constituţională, nu este mai puţin adevărat ca proprietatea privată (în noua sa construcţie juridică) este egal ocrotită de lege, indiferent de titular [art. 41 alin. (2)], şi ca orice extindere a categoriei avut obştesc la proprietatea privată, dacă este de natura să contravină acestei dispoziţii, este neconstitutionala.Gradul de extindere a categoriei avut obştesc nu este numai o simpla problema de politica penală, ci de constituţionalitate, dacă aceasta extindere creează un regim juridic ce contravine dispoziţiilor art. 41 din Constituţie.Menţinerea aceluiaşi regim juridic, a aceluiaşi tratament penal, nu se fondeaza nici pe Constituţie, nici pe statul de drept, ci numai pe oportunitate.2. Cat priveşte oportunitatea, aceasta este o categorie şi o realitate a momentului, în timp ce statul de drept este o permanenta, este o constanta ce trebuie să orienteze justiţia.Justiţia se fundamentează pe statul de drept, nu pe oportunitate. Fără a refuza categoric intervenţia şi implicatia oportunităţii, ea trebuie cantonata numai în sfera legalităţii. Justiţia se înfăptuieşte în numele legii (art. 123 din Constituţie). Dacă legea incorporeaza şi oportunitatea, firesc justiţia o va apara. Dar nu judecătorii sunt cei chemaţi să facă legile sau sa stabilească oportunitatea.Oportunitatea introduce subiectivismul, deseori bunul plac, arbitrariul (fiecare o recepteaza diferit), dacă nu este exprimată prin lege. Iar o justiţie care se indeparteaza de lege, se indeparteaza chiar de justiţie. Conceptul de oportunitate, concept elastic, alunecos, interpretabil, este cauza multor încălcări ale statului de drept.3. În ce priveşte proprietatea, este în afară oricărei alte interpretări ca dispoziţiile constituţionale actuale consacra doua forme de proprietate şi anume proprietatea publică şi proprietatea privată.Proprietatea publică, potrivit art. 135 alin. (3) din Constituţie, aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.În alin. (4) din acest articol sunt nominalizate bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, cu precizarea ca şi alte bunuri stabilite de lege pot intră în această categorie.Ca atare, cu excepţia bunurilor de la art. 135 alin. (4) şi a celor din legile care le declara proprietate publică, celelalte constituie proprietate privată.Proprietate privată au atât statul, cat şi cetăţenii, precum şi persoanele juridice, ca de pilda societăţile comerciale.Caracteristic proprietăţii publice este faptul ca este inalienabila; în condiţiile legii, bunurile proprietate publică pot fi date în administrarea regiilor autonome, instituţiilor publice sau pot fi concesionate ori închiriate.Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular, adică fără deosebire de faptul dacă proprietarul este statul, societatea comercială sau cetăţeanul.S-a discutat foarte mult în legătură cu determinarea conţinutului noţiunilor: proprietate, patrimoniu, avut, iar Procuratura Generală, în recursul sau, conchide ca trebuie aplicate în continuare prevederile art. 145 din Codul penal, care definesc avutul obştesc astfel: "Prin termenul obştesc se înţelege tot ce interesează organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utila din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii".Este de observat ca noţiunea de avut obştesc înglobează activităţile nu numai ale organizaţiilor de stat, ci chiar ale celor care desfăşoară o activitate utila din punct de vedere social. Au fost inglobate aici până şi asociaţiile de locatari şi absolut toate asociaţiile şi societăţile, cu motivarea că desfăşoară o activitate utila pe plan social.Faţa de prevederile art. 41 şi 135 din Constituţie, art. 145 din Codul penal nu mai poate fi aplicat decât restrictiv şi anume, numai cu privire la proprietatea publică.Trebuie subliniat ca în fostele unităţi economice de stat (industriale şi comerciale), statul nu are nici măcar o proprietate privată, astfel încât, toate discutiile referitoare la avere, proprietate, patrimoniu şi avut sunt lipsite de sens.Prin Legea nr. 15/1990 s-au reorganizat unităţile economice de stat sub forma de regii autonome şi societăţi comerciale.Art. 5 din această lege prevede în mod expres ca "Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul sau. În exercitarea dreptului de proprietate, regia autonomă poseda, foloseşte şi dispune în mod autonom de bunurile pe care le are în patrimoniu… în vederea realizării scopului pentru care a fost constituită. Înstrăinarea bunurilor imobile aparţinând regiei autonome sau încheierea de tranzacţii cu o valoare de peste 10 mil. lei se face cu aprobarea ministrului de resort".Toate bunurile care au aparţinut unei întreprinderi de stat devenită regie autonomă formează proprietatea regiei autonome, căreia, în calitate de proprietar, i se recunosc cele trei atribute principale: posesia, folosinţă, dispoziţia, adică posibilitatea de înstrăinare.Fiind vorba de o regie autonomă, înstrăinarea bunurilor imobiliare ori a tranzacţiilor de mare valoare (de peste 10 mil. lei) trebuie facuta cu aprobarea ministrului de resort.Art. 20 din aceeaşi lege prevede că "bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt proprietatea acesteia".Prin urmare, şi societatea comercială are dreptul de a instraina bunurile sale mobiliare şi imobiliare fără a avea nevoie de autorizaţie din partea vreunui alt minister sau altei autorităţi.Ce este deci statul în regiile autonome şi societăţile comerciale dacă bunurile mobile şi imobile ale acestora aparţin unităţii economice?Statul este un simplu acţionar care, iniţial, a avut 70% din valoarea acţiunilor, acţiuni care trebuie să fie privatizate, adică vândute, în următorii 5 ani.Statul deţine prin acţiunile sale o cota-parte din capitalul social, iar capitalul social nu trebuie confundat cu patrimoniul unităţii.La toate societăţile comerciale care nu sunt în pragul falimentului, capitalul social este foarte redus ca valoare, în comparatie cu patrimoniul.Ca orice acţionar, statul este coproprietar al societăţii comerciale pentru suma care reprezintă totalul acţiunilor sale. Statul nu are alta posibilitate, în calitatea lui de acţionar decât, fie sa încaseze dividendele anuale, fie să-şi înstrăineze acţiunile, ceea ce trebuie să se facă potrivit legii, în următorii ani.Prin urmare, dacă un funcţionar îşi însuşeşte din bunurile unei societăţi comerciale, el nu săvârşeşte o infracţiune de delapidare, ci furt din proprietatea privată a societăţii.De asemenea, dacă un terţ sustrage un bun de la o societate comercială, el se face vinovat de un furt din proprietatea privată a societăţii comerciale. Statul, ca oricare alt acţionar, nu este cu nimic pagubit prin faptul ca s-au săvârşit furturi de la societatea comercială.Societatea comercială are evident obligaţia să-şi reintregeasca patrimoniul, chemând în judecata pe cel vinovat de sustrageri.Societatea comercială este debitoarea tuturor acţionarilor pentru valoarea acţiunilor proprii.Statul rămâne titularul unor acţiuni în limitele capitalului social, acţiuni de care poate dispune după plac şi care nu îşi micşorează valoarea prin faptul ca unul sau mai mulţi cetăţeni au sustras o parte din bunurile proprietate a societăţii.Prin urmare, toate sustragerile de bunuri de la societăţile comerciale le afectează numai pe acestea, nu şi statul care nu are drepturi de proprietate în societăţile comerciale, ci numai o parte din capitalul social.Iata de ce aplicarea în continuare a prevederilor art. 223 şi 224 cu privire la delapidare şi furt din avutul obştesc ar constitui o ignorare flagrantă şi inadmisibila a prevederilor legale amintite mai sus, potrivit cărora toate bunurile regiilor autonome şi ale societăţilor comerciale constituie proprietatea exclusiva a acestora.VI. Asa vazute lucrurile, apreciem ca deciziile date în fond, de către completele Curţii Constituţionale în dosarele în discuţie, sunt temeinice şi legale. Prin decizia adoptată în recurs, cu majoritatea celor trei judecători, se dispune extinderea caracterului neconstitutional, arătându-se ca "nu exista nici un temei legal pentru a identifica avutul obştesc cu proprietatea publică" şi ca "dispoziţiile legale din Codul penal referitoare la avutul obştesc şi atacate în faţa Curţii sunt neconstituţionale şi, ca atare, în întregime abrogate", fiind "necesară intervenţia legiuitorului". O asemenea extindere este însă defavorabila protecţiei proprietăţii publice şi, mai mult, ea nu se sprijină pe dispoziţiile constituţionale, avantaj ce trebuie recunoscut deciziilor date în fond care se motiveaza în totalitate, clar şi solid, pe taxele constituţionale.Ca atare, pentru aceste motive opinam ca şi cel de-al doilea motiv de recurs trebuie respins, pastrandu-se integralitatea deciziilor date la judecata în fond.VII. O problema noua ce apare în decizia din 7 iulie 1993 a Curţii Constituţionale este cuprinsă în pct. 2, 3 şi 4, în sensul cărora: se stabileşte termenul de 30 noiembrie 1993 pentru a da Parlamentului posibilitatea modificării dispoziţiilor din Codul penal care contravin art. 41 alin. (2) din Constituţie; în cazul în care până la termenul stabilit nu se produc modificările menţionate, începând cu 1 decembrie 1993 urmează să-şi producă efectele abrogarea acestora; până la adoptarea modificărilor de către Parlament, dar nu după data de 1 decembrie 1993, dispoziţiile în cauza urmează să se aplice.O asemenea soluţie ridica serioase semne de intrebare privind fundamentarea sa constituţională, precum şi efectele sale în timp şi asupra persoanelor.Prin ea însăşi, aceasta soluţie este contradictorie. Din moment ce dispoziţiile din Codul penal privind răspunderea penală în cauzele ce privesc avutul obştesc sunt declarate neconstituţionale, aplicabilitatea lor încă o perioadă de timp este evident în contradictie cu abrogarea lor. Un text legal, a cărui abrogare în baza art. 150 alin. (1) din Constituţie a fost constatată, nu mai produce efecte din chiar momentul abrogării sale.Astfel, soluţia abrogării ar fi ineficienta.Soluţia propusă nu se sprijină pe Constituţia în vigoare. Atunci când Constituţia, prin art. 123 alin. (1), stabileşte ca justiţia se înfăptuieşte în numele legii, are în vedere legea în vigoare, iar o lege este şi rămâne în vigoare numai prin voinţa legiuitorului. Justiţia nu se poate infaptui pe baza unei legi a carei abrogare expresă s-a realizat printr-un text constituţional şi a carei abrogare a fost constatată oficial de către o autoritate publică. În speta, rolul constituţional al Curţii este de a constata dacă dispoziţiile din Codul penal au fost sau nu abrogate şi, deci, sa dispună aplicabilitatea sau inaplicabilitatea lor. Curtea nu se poate suprapune Parlamentului. Fără indoiala ca autorităţile publice care au funcţii în legiferare trebuie să se implice, dar aceasta implicare este o problemă în care numai ele decid. Implicarea Curţii Constituţionale în domeniul legiferarii (în afară situaţiilor prevăzute de art. 144 lit. a), b) şi h) şi a politicii penale excede competentei sale, fiind o imixtiune în competenţa altor autorităţi statale. Aceasta ar fi o grava abatere de la principiul de drept în sensul căruia în materie de competenţa legile sunt de stricta interpretare. Curtea Constituţională şi-ar aroga abuziv atributia de a prelungi în timp efectele unor dispoziţii legale abrogate, incalcand regulile de competenţa şi echilibrul puterilor ce rezultă foarte clar din dispoziţiile constituţionale.Din moment ce Parlamentul este organul reprezentativ al poporului şi unica autoritate legiuitoare a tarii (art. 58 din Constituţie), Curtea Constituţională nu-l poate obliga la o anumită activitate, oricât de importanţa ar fi problema cuprinsă într-o decizie.În speta fiind vorba de dispoziţii penale ce privesc pedepse privative de libertate, efectele unei asemenea soluţii sunt imprevizibile. Se pot crea situaţii ireparabile juridic şi moral prin aplicarea sub condiţie a unei legislaţii penale, or justiţia penală trebuie să se infaptuiasca fără asemenea condiţii şi fără incertitudini.Fundamentarea acestei soluţii pe art. 145 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia "Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru viitor", este evident eronată.Desigur, potrivit Constituţiei, deciziile produc efecte numai pentru viitor, dar prin aceasta Constituţia interzice de fapt efectele retroactive. Acest viitor nu este interpretabil decât într-un singur sens juridic, şi anume ca el începe din momentul în care aceste decizii sunt definitive şi executorii. Acest viitor nu este la dispoziţia Curţii, el este stabilit prin chiar Constituţie. Atunci când Constituţia a vrut să permită autorităţilor sa stabilească chiar ele un asemenea viitor a făcut-o explicit. Astfel, potrivit art. 15 alin. (2), legea produce efecte numai pentru viitor, iar potrivit art. 78, legea intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României sau la data prevăzută în textul ei.Pentru toate aceste motive consideram ca, în aceasta problema, decizia luată cu majoritatea celor trei judecători nu este nici temeinica, nici constituţională.PREŞEDINTELE CURŢIICONSTITUŢIONALE,prof. dr. VASILE GIONEAJUDECĂTOR,prof. dr. Ioan Muraru–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește