DECIZIE nr. 352 din 23 septembrie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145^1 din Codul de procedură penală



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorConstantin Doldur – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorKozsokar Gabor – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorŞerban Viorel Stănoiu – judecătorNicoleta Grigorescu – procurorFlorentina Geangu – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Genică Boerică în Dosarul nr. 3.746/2004 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.La apelul nominal părţile sunt lipsă, procedura de citare fiind legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere, ca fiind inadmisibilă, în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 47/1992, republicată, a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145^1 din Codul de procedură penală, întrucât ceea ce se critică este o lipsă de reglementare care excede competenţei Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 8 aprilie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 3.746/2004, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145^1 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de inculpatul Genică Boerică într-o cauză având ca obiect soluţionarea cererii formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Serviciul independent de combatere a macrocriminalităţii – privind prelungirea măsurii preventive a obligării inculpatului de a nu părăsi ţara, care este cercetat pentru săvârşirea infracţiunii de complicitate la evaziune fiscală.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 145^1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale faţă de prevederile art. 21 alin. (3), art. 124 alin. (2) şi art. 53 din Constituţie, republicată, deoarece nu stabilesc procedura de prelungire sau menţinere a măsurii obligării de a nu părăsi ţara şi în faza de judecată, după sesizarea instanţei. Pe cale de consecinţă, autorul excepţiei consideră că dispoziţiile art. 145^1 din Codul de procedură penală limitează exerciţiul dreptului de a ataca o astfel de măsură, îngrădesc dreptul părţilor de a avea un proces echitabil şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale care condiţionează într-o societate democratică procesul echitabil, iar justiţia nu se aplică în mod egal faţă de aceeaşi persoană în cele două faze ale procesului penal.Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti consideră că excepţia este întemeiată, deoarece textul de lege criticat nu stabileşte procedura de prelungire a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara şi nu distinge cu privire la durata măsurii sau necesitatea analizării temeiurilor ce au stat la baza luării acesteia la un anumit interval de timp, pe parcursul cercetării judecătoreşti, fapt care creează un regim discriminatoriu faţă de persoanele cercetate în cele două faze ale procesului penal.Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, iar în conformitate cu prevederile art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările şi completările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.Guvernul consideră excepţia ca fiind neîntemeiată, deoarece legiuitorul instituie în sarcina instanţei de judecată obligaţia de a dispune revocarea din oficiu a măsurii preventive în cazul în care nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea măsurii preventive ori în cazul în care măsura a fost luată cu încălcarea dispoziţiilor legale. Astfel, potrivit art. 139 din Codul de procedură penală, măsura preventivă luată se înlocuieşte cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii, iar când nu mai există un temei care să justifice menţinerea măsurii preventive, aceasta trebuie invocată din oficiu sau la cerere. De asemenea, măsura se revocă din oficiu şi atunci când a fost luată cu încălcarea prevederilor legale. Aşadar, dreptul inculpatului trimis în judecată de a ataca măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara nu este restrâns ori înlăturat. Dimpotrivă, măsura poate fi atacată în orice stadiu, etapă sau moment al judecăţii. În lipsa cererii inculpatului, instanţa poate revoca măsura din oficiu, pe tot parcursul judecăţii. Guvernul precizează că, în baza aceloraşi argumente, nu se poate susţine nici încălcarea dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, referitoare la dreptul la un proces echitabil, ori a dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Constituţie, republicată, potrivit cărora justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. În susţinerea acestui punct de vedere se arată că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate întemeiată pe invocarea încălcării dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie, întrucât textul criticat nu încalcă dreptul părţilor la un proces echitabil şi nici la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Totodată, se arată că prevederile art. 145^1 din Codul de procedură penală nu contravin nici dispoziţiilor art. 124 alin. (2) din Legea fundamentală, ele aplicându-se în mod egal, fără privilegii sau discriminări, tuturor părţilor din proces aflate în situaţii identice. Referitor la invocarea încălcării dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Constituţie, republicată, Avocatul Poporului apreciază că aceasta nu poate fi reţinută, deoarece prin prevederile procedurale ale art. 145^1 legiuitorul a reglementat conţinutul măsurii obligării de a nu părăsi ţara şi procedura prelungirii acestei măsuri. Potrivit punctului de vedere al Avocatului Poporului, nici susţinerea că dispoziţiile criticate ar încălca prevederile art. 53 din Constituţie, republicată, întrucât, se arată în continuare, restrângerea exerciţiului dreptului la liberă circulaţie este realizată prin lege, este proporţională cu situaţia care a determinat-o, se aplică în mod nediscriminatoriu şi nu aduce atingere existenţei dreptului la liberă circulaţie. În aceste condiţii, susţine Avocatul Poporului, dispoziţiile de lege criticate sunt în concordanţă şi cu prevederile constituţionale ale art. 25 alin. (1) teza a doua, potrivit cărora legea stabileşte condiţiile exercitării dreptului la liberă circulaţie.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.CURTEAexaminând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate raportate la prevederile Constituţiei, republicată, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 145^1 din Codul de procedură penală, introduse prin Legea nr. 281/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, dispoziţii care au următorul conţinut: „Măsura obligării de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanţa de judecată în cursul judecăţii, de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.Dispoziţiile art. 145 se aplică în mod corespunzător şi în cazul măsurii obligării de a nu părăsi ţara.Copia ordonanţei procurorului sau, după caz, a încheierii instanţei, rămasă definitivă, se comunică, după caz, învinuitului sau inculpatului şi secţiei de poliţie în a cărei rază teritorială locuieşte acesta, organelor competente să elibereze paşaportul, precum şi organelor de frontieră. Organele în drept refuză eliberarea paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata măsurii."Din conţinutul dosarului instanţei de judecată rezultă că la data de 12 martie 2003, prin Ordonanţa nr. 2/P/2004, procurorul a dispus luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, faţă de inculpatul Genică Boerică, în considerarea faptului că, date fiind împrejurările comiterii faptelor, cuantumul prejudiciului cauzat bugetului de stat, ca şi posibilitatea ca acesta să părăsească România şi astfel să zădărnicească efectuarea urmăririi penale, luarea măsurii se impune. Analizând condiţiile care au stat la baza dispunerii acestei măsuri preventive, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Serviciul independent de combatere a macrocriminalităţii – a constatat că acestea subzistă şi în prezent, motiv pentru care, în temeiul art. 145^1 , coroborat cu art. 145 alin. 2 raportat la art. 159 alin. 7-9 şi art. 13 din Codul de procedură penală, a solicitat instanţei de judecată prelungirea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara, pe o durată de 30 de zile, începând cu data de 11 aprilie 2004. La primul termen de judecată din 8 aprilie 2004, inculpatul a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145^1 din Codul de procedură penală în raport cu prevederile constituţionale ale art. 21 alin. (3), potrivit cărora "Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil", ale art. 124 alin. (2), conform cărora "Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi", precum şi ale art. 53, în conformitate cu care "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. (2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii".În esenţă, art. 145^1 din Codul de procedură penală este considerat ca fiind neconstituţional, deoarece "nu stabileşte procedura de prelungire sau menţinere a măsurii preventive şi în faza de judecată, după sesizarea instanţei".Examinând excepţia invocată, prin prisma dispoziţiilor constituţionale pretins încălcate, se constată următoarele:Faptul că legiuitorul a instituit numai pentru faza urmăririi penale o durată maximă de 30 de zile în care învinuitul sau inculpatul este supus măsurii obligării de a nu părăsi ţara nu poate conduce la concluzia că în acest mod s-ar crea o discriminare nejustificată a persoanelor aflate în faza judecăţii, faţă de care instanţa poate dispune luarea măsurii preventive pe întreaga durată a desfăşurării procesului. Această împrejurare este justificată de necesitatea soluţionării cu celeritate a procesului penal şi pentru evitarea obstrucţionării cercetării judecătoreşti. Este evident că situaţiile în care se află aceste persoane nu sunt similare, astfel încât tratamentul juridic nu poate fi decât diferenţiat. De altfel, în conformitate cu prevederile art. 139 din Codul de procedură penală, există oricând posibilitatea revocării măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, din oficiu sau la cerere, atunci când nu mai există temei pentru menţinerea măsurii preventive. De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 141 din Codul de procedură penală, încheierea dată în primă instanţă şi în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea sau menţinerea unei măsuri preventive, cum este şi cea a obligării de a nu părăsi ţara, poate fi atacată separat cu recurs.Curtea constată că nu poate fi reţinută nici susţinerea autorului excepţiei privind încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţie, republicată, nefiind încălcat dreptul părţilor la un proces echitabil şi nici dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil. Dispoziţiile art. 145^1 din Codul de procedură penală sunt conforme şi cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care presupune dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, şi care va hotărî, în materie penală, asupra temeiniciei oricărei acuzaţii îndreptate împotriva sa. Totodată, prevederile legale criticate nu cuprind reguli prin care să se afecteze efectuarea actelor de procedură, desfăşurarea normală a procesului, fără întreruperi şi amânări de natură să întârzie stabilirea pe cale judiciară a situaţiei drepturilor subiective ale părţilor şi fără a împiedica existenţa mai multor grade de jurisdicţie.Critica de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi cu privire la încălcarea art. 124 alin. (2) din Constituţie, întrucât dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere sub nici un aspect prevederilor constituţionale potrivit cărora justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.De asemenea, dispoziţiile art. 145^1 din Codul de procedură penală sunt în concordanţă şi cu prevederile constituţionale conţinute în art. 126 alin. (2), potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în jurisprudenţa sa faptul că legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedură, cum sunt şi cele referitoare la măsura obligării de a nu părăsi ţara, precum şi modalităţi diferite de exercitare a drepturilor procesuale.În sfârşit, este de observat că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara reprezintă o restrângere a exerciţiului dreptului la liberă circulaţie, în deplină concordanţă cu prevederile art. 53 din Constituţie, republicată. Această măsură se impune pentru desfăşurarea în bune condiţii a instrucţiei penale, iar legea reglementează cazurile şi condiţiile în care ea este aplicabilă, în acord cu dispoziţiile art. 25 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală, fără a aduce atingere existenţei dreptului.Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Genică Boerică în Dosarul nr. 3.746/2004 al Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 septembrie 2004.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALEprof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Florentina Geangu–––-

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește