DECIZIE nr. 349 din 25 martie 2010

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 din Codul de procedură penală



Acsinte Gaspar – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorAugustin Zegrean – judecătorIuliana Nedelcu – procurorDoina Suliman – magistrat-asistent-şefPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florin Dumitraş în Dosarul nr. 2.161/112/2007 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud – Secţia penală.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Magistratul-asistent-şef referă asupra cauzei şi arată că partea Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus la dosar note scrise prin care solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, sens în care invocă jurisprudenţa în materie a Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 5 iunie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 2.161/112/2007, Tribunalul Bistriţa-Năsăud – Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 din Codul de procedură penală.Excepţia a fost ridicată într-o cauză penală de inculpatul Florin Dumitraş, trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunilor de iniţiere, constituire de grup infracţional organizat, aderare sau sprijinire a unui asemenea grup, infracţiuni prevăzute de art. 7 din Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 132, art. 21 alin. (3) şi art. 127. În acest sens, arată, în esenţă, că textul de lege criticat "conferă procurorului care efectuează sau supraveghează urmărirea penală competenţa de a solicita desemnarea unei alte instanţe decât cea normal competentă potrivit regulilor competenţei materiale, fără a solicita aprobarea ministrului justiţiei ca autoritate ierarhic superioară". De asemenea, autorul excepţiei susţine că, deoarece cererea de încuviinţare a altei instanţe formulată de procuror este soluţionată de instanţa supremă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, afectează dreptul la apărare al inculpatului, precum şi dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.Instanţa de judecată consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului apreciază că textul de lege criticat este constituţional.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, notele scrise depuse la dosar, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie art. 61^1 din Codul de procedură penală, cu denumirea marginală Desemnarea altei instanţe pentru judecarea cauzei, care are următorul conţinut:"Procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală poate cere Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să desemneze o instanţă egală în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.Dispoziţiile art. 55 alin. 1, art. 56 alin. 1 şi 2 şi art. 61 se aplică în mod corespunzător.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează cererea în camera de consiliu, în termen de 15 zile.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dispune, prin încheiere motivată, fie respingerea cererii, fie admiterea cererii şi desemnarea unei instanţe egale în grad cu cea căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, care să fie sesizată în cazul în care se va emite rechizitoriul.Încheierea prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează cererea nu este supusă niciunei căi de atac."Dispoziţiile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 132 – Statutul procurorilor, ale art. 21 alin. (3) – Accesul liber la justiţie şi ale art. 127 – Caracterul public al dezbaterilor.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că asupra constituţionalităţii acestui text de lege s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 1.163 din 11 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 31 din 15 ianuarie 2008.Cu acel prilej, Curtea a reţinut că instituţia desemnării altei instanţe, ca şi cea a declinării de competenţă, nu are caracterul unei judecăţi, pentru că în cadrul acestei proceduri nu se soluţionează fondul cauzei, ci al unui incident în administrarea justiţiei, inerent bunei funcţionări a sistemului judiciar.Ţinând seama de natura instituţiei, ca şi de imperativul celerităţii procesului penal, nu se poate reţine că textul de lege este de natură să încalce sau să restrângă dreptul la apărare şi la un proces echitabil. Atât inculpatul, cât şi celelalte părţi îşi pot exercita drepturile procesuale în faţa instanţei competente astfel desemnate, precum şi dreptul de a ataca prin mijloacele prevăzute de lege hotărârea prin care se va soluţiona cauza, prin aceasta înţelegându-se chiar posibilitatea de a formula, în temeiul art. 55 alin. 2 din Codul de procedură penală, o cerere de strămutare.Faptul că numai procurorul are calitatea de subiect de sesizare a instanţei supreme competente să hotărască asupra desemnării altei instanţe în cazul emiterii actului de inculpare îşi găseşte justificarea în rolul constituţional al acestuia, aşa cum este prevăzut de art. 131 alin. (1) din Constituţie, potrivit căruia, "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor", sens în care organul de urmărire penală este obligat să aibă un rol activ pentru aflarea adevărului şi lămurirea cauzei sub toate aspectele în vederea unei juste soluţionări a acesteia, prin aceasta înţelegându-se şi înlăturarea temeiurilor care pot constitui motiv de strămutare.De asemenea, faptul că verificările prevăzute de textul de lege criticat se realizează în camera de consiliu, fără citarea părţilor, este în deplină concordanţă cu art. 127 din Constituţie, potrivit cărora "Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege", şi nu aduce atingere, în niciun mod, dispoziţiilor constituţionale invocate. De altfel, şi Curtea de la Strasbourg a decis în acelaşi sens, statuând că art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu se aplică în materie, deoarece procedura de desemnare a unei alte instanţe vizează doar aspecte de competenţă şi nu are ca obiect judecarea cererilor cu privire la drepturile şi obligaţiile cu caracter civil sau legate de o acuzaţie penală (Cauza Puelinckx contra Belgiei din 18 septembrie 2001).În ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea liberului acces la justiţie, Curtea a constatat că nici aceasta nu poate fi primită, deoarece accesul la justiţie înseamnă accesul la instanţele de judecată, în componenţa cărora, potrivit art. 124 alin. (3) din Constituţie, intră numai judecători independenţi, înzestrate, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, cu competenţa şi cu procedurile stabilite prin lege, iar pe de altă parte, este impropriu să se afirme lipsa de acces la justiţie chiar în cadrul desfăşurării unui proces judiciar. De altfel, legiuitorul a stabilit procedura desemnării altei instanţe în faza de urmărire penală, tocmai în virtutea dreptului la un proces echitabil, care presupune, între altele, dreptul la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.Întrucât nu au intervenit elemente noi, cele statuate de Curte prin decizia mai sus menţionată sunt valabile şi în prezenta cauză.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 13, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 61^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Florin Dumitraş în Dosarul nr. 2.161/112/2007 al Tribunalului Bistriţa-Năsăud – Secţia penală.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 martie 2010.PREŞEDINTE,ACSINTE GASPARMagistrat-asistent-şef,Doina Suliman–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește