DECIZIE nr. 34 din 24 iunie 1993

cu privire la constituţionalitatea art. 20 alin. 2 şi art. 22 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import şi din ţara, precum şi impozitul la ţiţeiul din producţia interna şi gazele naturale



Curtea Constituţională a fost sesizată, la data de 15 iunie 1993, de către 51 deputaţi, respectiv de domnii Ştefan Sinko, Ervin Zoltan Szekely, Akos Birtalan, Alexandru Konya Hamar, Francisc Pecsi, Attila Varga, Ludovic Rakoczi, Istvan Antal, Karoly Kerekes, Emeric Dumitru Borbely, Iosif Alfred Mazalik, Arpad-Francisc Marton, Benedek Nagy, Francisc Baranyi, Lazar Madaras, Gheorghe Gorun, Ion Dobrescu, Zoltan Szilagyi, Ferenc Asztalos, Vasile Mandroviceanu, Alexandru Athanasiu, Dorel Coc, George Crin Laurentiu Antonescu, Constantin-Şerban Rădulescu Zonner, Vasile Lupu, Razvan Dobrescu, Liviu Neculai Marcu, Ioan Muresan, Barbu Pitigoi, Mihail Nica, Mircea-Mihai Munteanu, Viorel Pavel, Cornel Sturza Popovici, Ion Cornita, Doru-Mihai Dobrescu, Constantin Gheorghe Avramescu, Dinu Patriciu, doamna Teodora Bertzi, domnii Horia Mircea Rusu, Vasile Nistor, Ioan Timiş, Dragos Enache, Nicolae Alexandru, Niculae Cerveni, Horia Radu Pascu, Ion Dinu, Ioan Victor Pica, Emil Livius Nicolae Puţin, Ioan Nemeth, doamna Smaranda Dobrescu şi domnul Vasile Gheorghe Victor Pop, asupra neconstitutionalitatii art. 20 alin. 2 şi art. 22 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import şi din ţara, precum şi impozitul la ţiţeiul din producţia interna şi gazele naturale.În sesizare, grupul de deputaţi susţine ca prevederile art. 20 alin. 2 din legea sus-menţionată sunt neconstituţionale, întrucât instituie un termen de prescripţie de 5 ani, mai mare decât termenul de drept comun, de 3 ani, prevăzut de Decretul nr. 167/1958, ceea ce este contrar prevederilor art. 41 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.De asemenea, în sesizare se susţine ca şi art. 22 alin. 2 este neconstitutional, deoarece exclude controlul judecătoresc al eventualelor greşeli sau abuzuri comise de organele administrativ-financiare în stabilirea şi încasarea accizelor sau impozitelor respective, ceea ce contravine art. 21 din Constituţie, potrivit căruia orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime. Curtea Constituţională, în temeiul art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, constata ca este competenţa să soluţioneze sesizarea, care s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 144 lit. a) din Constituţie şi ale art. 17 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.Potrivit art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 s-a solicitat celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, punctul lor de vedere în legătură cu sesizarea primită.În punctul de vedere al Camerei Deputaţilor se arata, în esenta, ca art. 20 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizării nu este în contradictie cu prevederile Constituţiei, întrucât taxa specială de consumaţie instituită de această lege, ca şi termenul de prescripţie corespunzător îşi afla temeiul constituţional în art. 43 alin. (1) şi art. 134 alin. (2) din Constituţie, în virtutea cărora statul este îndreptăţit sa ia măsurile necesare pentru asigurarea surselor sale bugetare care să-i permită să se achite de obligaţiile ce îi revin, inclusiv pe calea unei reglementări speciale adoptate de Parlament în baza art. 85 alin. (1) din Constituţie.De asemenea, în punctul de vedere respectiv se arata ca împotriva deciziei Ministerului Finanţelor, prevăzută de art. 22 alin. 2, exista calea de atac reglementată de art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, întrucât excepţia referitoare la art. 3 din acest articol este abrogată, în temeiul art. 150 alin. (1) din Constituţie. De aceea, nici art. 22 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import şi din ţara, precum şi impozitul la ţiţeiul din producţia interna şi gazele naturale nu este contrar unei prevederi constituţionale.În punctul de vedere al Guvernului se arata ca taxele speciale de consumaţie, denumite accize, au fost instituite în corelare cu taxa pe valoarea adăugată, care intră în vigoare la 1 iulie 1993, astfel ca termenul de prescripţie de 5 ani prevăzut pentru taxa pe valoarea adăugată a fost preluat şi la art. 20 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizării. De aceea, având în vedere şi prevederile art. 22 din Decretul nr. 167/1958, potrivit cărora impozitele şi taxele datorate statului sunt supuse dispoziţiilor privitoare la prescripţia din legile speciale, precum şi dispoziţiile constituţionale ale art. 136, potrivit cărora taxele şi impozitele sunt reglementate prin lege, se considera ca art. 20 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import şi din ţara, precum şi impozitul la ţiţeiul din producţia interna şi gazele naturale nu este neconstitutional, mai ales ca veniturile statului nu fac parte din proprietatea privată a acestuia, ele subsumandu-se sferei domeniului public.În ce priveşte art. 22 alin. 2 din această lege, în punctul de vedere al Guvernului se considera ca, până la legiferarea unei proceduri fiscale, soluţia adoptată nu contravine art. 21 din Constituţie, întrucât decizia Ministerului Finanţelor este definitivă numai în sfera jurisdicţiei administrative, iar partea interesată are deschisă calea recursului prevăzut de art. 4 din Legea nr. 29/1990, excepţia din acest articol referitoare la art. 3 fiind abrogată potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie.Senatul nu a comunicat punctul sau de vedere.CURTEA CONSTITUŢIONALĂexaminând sesizarea grupului de deputaţi, punctele de vedere ale Camerei Deputaţilor şi Guvernului, precum şi concordanta dintre textele legale a căror constituţionalitate a fost contestată şi dispoziţiile Constituţiei, retine următoarele:Potrivit art. 20 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizării, termenul de prescripţie pentru stabilirea accizelor sau a impozitului la ţiţeiul din producţia interna şi gazele naturale, precum şi dreptul de executare silită a acestora este de 5 ani.Se susţine în sesizare ca aceasta prevedere ar fi neconstitutionala întrucât, instituind o prescripţie mai mare decât cea de 3 ani, ce reprezintă regula de drept comun potrivit Decretului nr. 167/1958, încalcă prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, referitoare la ocrotirea egala a proprietăţii private, indiferent de titular.Este neîndoielnic ca prescripţia de 3 ani nu constituie o norma constituţională şi ca, în prezent, legislaţia prevede şi alte termene de prescripţie, în considerarea diversitatii situaţiilor ce reclama o reglementare diferita, cum sunt termenul de 5 ani pentru executarea silită a impozitelor şi taxelor (art. 45 din Decretul nr. 221/1960), termenul de 5 ani pentru prescripţia drepturilor bugetului de stat sau ale plătitorilor rezultate din Ordonanţa privind taxa pe valoarea adăugată (art. 29 din Ordonanţa nr. 3/1992, aprobată prin Legea nr. 130/1992),termenul de 10 ani privitor la viciile ascunse ale unei construcţii (art. 30 din Ordonanţa nr. 25/1992 privind calitatea în construcţii) sau termenul de 5 ani pentru evicţiunea bunului adjudecat (art. 561 din Codul de procedură civilă). De asemenea, din însuşi cuprinsul Decretului nr. 167/1958 rezultă ca termenul de 3 ani nu constituie norma de drept comun în materia taxelor şi impozitelor cat timp, potrivit art. 22 din acest decret, se precizează ca pentru impozite şi taxe termenele de prescripţie sunt cele din legile specifice. Veniturile bugetului de stat, întrucât acesta face parte, potrivit art. 137 alin. (1) din Constituţie, din bugetul public naţional, nu constituie proprietatea privată a statului. De aceea, creanţelor din impozite şi taxe, ca venituri ale bugetului de stat, nu le sunt aplicabile prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, referitoare la ocrotirea egala a proprietăţii private, indiferent de titular, mai ales ca impozitele şi taxele se stabilesc, după cum prevede art. 138 alin. (1) din Constituţie, numai prin lege. În consecinţa, instituirea de către legiuitor a unei durate de prescripţie pentru o anumită categorie de impozite şi taxe mai mare decât cea de drept comun nu este contrară Constituţiei, cu atât mai mult cu cat priveşte creanţe referitoare la executarea unei obligaţii prevăzute de art. 53 alin. (1) din Constituţie, potrivit căreiacetăţenii trebuie să contribuie prin impozite şi taxe la cheltuielile publice. O asemenea dispoziţie este conformă prevederilor art. 134 alin. (2) din Constituţie, în temeiul cărora statul poate să ia anumite măsuri pentru asigurarea surselor sale bugetare, care să-i permită să se achite de obligaţiile ce îi revin.Cel de-al doilea motiv de neconstituţionalitate se referă la art. 22 alin. 2, potrivit căruia plângerea împotriva deciziei Direcţiei generale a finanţelor publice şi controlului financiar de stat judeteana sau a municipiului Bucureşti, prin care aceasta a soluţionat o contestaţie privind stabilirea şi încasarea accizelor sau a impozitului la ţiţeiul din producţia interna şi gazele naturale, după caz, şi a majorărilor de întârziere, se soluţionează de Ministerul Finanţelor, precizându-se ca soluţia data de acest minister este definitivă şi executorie. Aceasta prevedere, dacă ar avea înţelesul excluderii litigiului din competenţa organelor judecătoreşti, este neconstitutionala, ţinând seama de dispoziţiile art. 21 din Constituţie, referitoare la liberul acces la justiţie, precum şi de dispoziţiile art. 123 alin. (1) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora justiţia se înfăptuieşte în numele legii prin Curtea Suprema de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.Se constata, însă, ca într-o interpretare sistematica a art. 22 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizării în contextul legislaţiei, prevederile acestui articol nu pot avea semnificatia excluderii jurisdicţiei organelor judecătoreşti în soluţionarea litigiului.Potrivit art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, actele administrative jurisdicţionale pot fi atacate cu recurs, după epuizarea căilor administrativ-jurisdicţionale, în termen de 15 zile de la comunicare, la secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie. Excepţia prevăzută de acest articol referitoare la prevederile art. 3 privind cererile legate de stabilirea şi scăderea impozitelor, a taxelor şi a amenzilor prevăzute de legile de impozite şi taxe, întrucât inlatura jurisdicţia instanţelor judecătoreşti, contravine art. 21, art. 123 alin. (1) şi art. 125 alin. (1) din Constituţie şi, deci, este abrogată, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie. De aceea, împotriva deciziei Ministerului Finanţelor în soluţionarea contestaţiei privind stabilirea şi încasarea accizelor la produsele din import şi din ţara, precum şi impozitul la ţiţeiul din producţia interna şi gazele naturale, inclusiv majorările aplicate, exista calea de atac a recursului la secţia de contencios administrativ a Curţii Supreme de Justiţie. Precizarea din cuprinsul art. 22 alin. 2 referitoare la caracterul definitiv şi executoriu al deciziei Ministerului Finanţelor nu poate avea alt înţeles decât acela ca, în cadrul jurisdicţiei administrative, nu mai exista o alta cale de atac. În lipsa acestei precizări, contestatarul s-ar fi putut adresa Guvernului, în cadrul recursului administrativ la organul ierarhic superior. Cat timp, însă potrivit art. 4 din Legea nr. 29/1990, el are deschisă calea de atac a recursului la Curtea Suprema de Justiţie – secţia de contencios administrativ -, aceasta prevedere nu poate avea un alt înţeles, întrucât ea se referă exclusiv la jurisdicţia administrativă.Legiuitorul, din considerente de operativitate, tehnicitate şi economicitate, poate stabili o jurisdicţie administrativă prealabilă celei judecătoreşti, ca, de exemplu, în materiile privind inventiile, pensiile, impozitele şi taxele.În ce priveşte constatarea abrogării normei de trimitere la art. 3 din cuprinsul art. 4 al Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, ea se impune ţinând seama de principiul potrivit căruia judecătorul, indiferent de jurisdicţie, este obligat, în vederea soluţionării cauzei supuse competentei sale, să constate dacă o prevedere legală, de care depinde aceasta soluţionare, este în vigoare sau, dimpotriva, este abrogată. Or, în speta constatarea abrogării normei de trimitere la art. 3 din cuprinsul art. 4 al Legii nr. 29/1990 este esenţială pentru stabilirea legalităţii, constituţionale a art. 22 alin. 2 din legea ce face obiectul sesizării.Având în vedere considerentele expuse,vazand şi dispoziţiile art. 144 lit. a) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi prevederile art. 20 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:1. Dispoziţiile art. 20 alin. 2 din Legea privind accizele la produsele din import şi din ţara, precum şi impozitul la ţiţeiul din producţia interna şi gazele naturale sunt constituţionale.2. Dispoziţiile art. 22 alin. 2 din legea sus-menţionată, sub rezerva interpretării date în cuprinsul prezentei decizii, sunt constituţionale. Totodată, constata ca excepţia prevăzută în art. 4 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, referitoare la art. 3 din aceeaşi lege, este abrogată, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie.3. Prezenta decizie se comunică Preşedintelui României şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.Deliberarea a avut loc la data de 24 iunie 1993 şi la ea au participat Vasile Gionea, preşedinte, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Miklos Fazakas, Ion Filipescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru şi Victor Dan Zlatescu, judecători.PREŞEDINTELECURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. dr. VASILE GIONEA Magistrat-asistent,Constantin Burada ––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește