DECIZIE nr. 32 din 16 noiembrie 2009

pentru examinarea recursului în interesul legii, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990



Dosar nr. 19/2009Sub preşedinţia doamnei judecător Lidia Bărbulescu, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-a întrunit pentru a examina recursul în interesul legii, cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare*), persoanelor care după data de 6 martie 1945 şi până în anul 1989 inclusiv au fost condamnate definitiv pentru infracţiunile de neprezentare la încorporare sau concentrare ori insubordonare prevăzute şi pedepsite de art. 334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă.–––-Notă …
*) Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri a fost republicat şi în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 631 din 23 septembrie 2009.Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004, republicată, fiind prezenţi 69 de judecători din 105 aflaţi în funcţie.Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de procuror Antoaneta Florea procuror şef al Biroului de reprezentare din cadrul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil.Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a susţinut recursul în interesul legii, punând concluzii pentru admiterea acestuia în sensul de a se stabili că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.SECŢIILE UNITE,deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:În practica instanţelor de judecată s-a constatat că nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, persoanelor care după data de 6 martie 1945 şi până în anul 1989 inclusiv au fost condamnate definitiv pentru infracţiunile de neprezentare la încorporare sau concentrare ori de insubordonare, prevăzute şi pedepsite de art. 334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă.Unele instanţe au apreciat că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile de neprezentare la încorporare sau concentrare ori de insubordonare, săvârşite din motive religioase după data de 6 martie 1945, se încadrează în ipoteza normei juridice conţinute de art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.S-a reţinut că infracţiunile pentru care reclamanţii au fost condamnaţi dobândesc, în contextul regimului de dictatură existent în acea perioadă, natura unor infracţiuni politice, deoarece limitarea libertăţii de exprimare şi a libertăţii de conştiinţă a făcut posibile astfel de condamnări.Alte instanţe au respins cererile de recunoaştere a drepturilor prevăzute prin Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, considerând că faptele pentru care reclamanţii au fost condamnaţi nu constituie infracţiuni cu caracter politic, ci infracţiuni de drept comun, îndreptate împotriva capacităţii de apărare a ţării.Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect legea.Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, „Constituie vechime în muncă şi se ia în considerare la stabilirea pensiei şi a celorlalte drepturi ce se acordă, în funcţie de vechimea în muncă, timpul cât o persoană, după data de 6 martie 1945, pe motive politice:a) a executat o pedeapsă privativă de libertate în baza unei hotărâri judecătoreşti rămase definitivă sau a fost lipsită de libertate în baza unui mandat de arestare preventivă pentru infracţiuni politice; (…)" … În raport cu aceste dispoziţii legale, rezultă că, în esenţă, problema de drept care se cere a fi soluţionată prin recursul în interesul legii vizează stabilirea naturii infracţiunii de neprezentare la încorporare sau concentrare şi a celei de insubordonare, săvârşite din motive de conştiinţă religioasă, şi, pe cale de consecinţă, a condamnării dispuse pentru aceste infracţiuni prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunţată în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, respectiv dacă acestea trebuie privite ca având caracter politic sau, dimpotrivă, caracterul lor este de drept comun.Cum în discuţie sunt infracţiunile prevăzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, se cere arătat că faptele persoanelor care, din motive de conştiinţă, refuzau satisfacerea serviciului militar obligatoriu (cel mai frecvent determinate de apartenenţa la Organizaţia Religioasă "Martorii lui Iehova") au fost încadrate juridic în dispoziţiile art. 354 din Codul penal (neprezentare la încorporare sau concentrare), respectiv în dispoziţiile art. 334 din acelaşi cod (insubordonarea) atunci când, deşi încorporată sau recrutată, persoana respectivă a refuzat executarea unui ordin cu privire la îndatoririle de serviciu.Aceste fapte au fost şi sunt reglementate în titlul X al Codului penal "Infracţiuni contra capacităţii de apărare a României", cap. 1 "Infracţiuni săvârşite de militari" – secţiunea I "Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare" (art. 334), respectiv cap. 3 "Infracţiuni săvârşite de civili" (art. 354).Aşezarea acestor texte în titlul şi capitolele menţionate a fost făcută, în mod evident, avându-se în vedere obiectul juridic al acestor infracţiuni, care este cel al relaţiilor sociale referitoare la capacitatea de apărare a ţării.Ocrotirea unor astfel de valori prin mijloace de drept penal nu ţine de o anumită orânduire, ci de dreptul suveran al unui stat de a reglementa participarea cetăţenilor săi şi formele de participare la îndeplinirea unei obligaţii prevăzute prin legea fundamentală.Instituirea obligaţiei de executare a serviciului militar a privit toţi cetăţenii apţi să îl efectueze, fără nicio discriminare pe motive religioase sau de altă natură.În aceste condiţii nu se poate considera că scopul acestor reglementări a fost determinat de raţiuni politice specifice orânduirii comuniste, căci ceea ce s-a urmărit nu a fost protejarea de anumite fapte a regimului politic existent la acea dată.Or, în absenţa unui asemenea scop al incriminării, nu se poate pune problema existenţei unei infracţiuni cu caracter politic şi, pe cale de consecinţă, a unei condamnări având un astfel de caracter.Condamnarea pentru infracţiunile de insubordonare ori de neprezentare la încorporare sau concentrare nu poate fi înţeleasă nici ca o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului ori ca nerespectare a drepturilor civile, politice, economice, sociale şi culturale deoarece, în perioada la care ne referim, Constituţia garanta libertatea conştiinţei (art. 30), dar în acelaşi timp, aşa cum s-a menţionat, prevedea obligativitatea serviciului militar (art. 40).Prin urmare, condamnările pentru cele două infracţiuni analizate nu au fost dispuse pentru apartenenţa la un cult religios, ci pentru săvârşirea unor fapte prevăzute de norme penale care privesc organizarea şi legiferarea modului de efectuare a stagiului militar.De altfel, în perioada respectivă, problema compatibilităţii obiecţiei de conştiinţă cu obligaţia satisfacerii serviciului militar a fost pusă şi în discuţia instituţiilor Consiliului Europei.Astfel, această problemă a format obiectul mai multor acte adoptate de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, prin care s-au recomandat statelor membre recunoaşterea obiecţiei de conştiinţă în legătură cu serviciul militar obligatoriu şi instituirea unor forme de scutire de la executarea acestuia pentru persoanele care, din motive de conştiinţă sau din cauza unei credinţe profund religioase, morale, umanitare, filosofice sau de altă natură similară, refuzau îndeplinirea acestuia (Rezoluţia nr. 337/1967, Recomandarea nr. 816/1977).În anul 2001, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Recomandarea nr. 1.518 pentru introducerea dreptului la obiecţie de conştiinţă cu privire la serviciul militar în Convenţia europeană a drepturilor omului, propunându-se adoptarea unui protocol adiţional care să modifice art. 4 paragraful 3 lit. b şi art. 9 din Convenţie.Comisia europeană a drepturilor omului a decis că dispoziţiile art. 4 paragraful 3 lit. b din Convenţie nu obligă statele contractante să prevadă un serviciu civil de substituţie a serviciului militar pentru cei care nu sunt în măsură să îl satisfacă din motive de conştiinţă, obligaţia îndeplinirii lui fiind compatibilă cu exigenţele textului Convenţiei. (Johansen c/a Norvegiei, 14 octombrie 1985).De asemenea, Comisia a stabilit că nu reprezintă o încălcare a art. 9 din Convenţie, care garantează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie, condamnarea pentru refuzul de a îndeplini serviciul militar, însă a fost recunoscută posibilitatea pe care statele membre ale Consiliului Europei o aveau de a recunoaşte refuzul îndeplinirii serviciului militar din motive de conştiinţă şi de a-l înlocui cu prestarea unei alte activităţi sociale (Grandrath c/a RFG, 12 decembrie 1966; N. c/a Suediei, 11 octombrie 1984; A. c/a Elveţiei, 9 mai 1984).Deşi în acea perioadă statul român nu era parte la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, modalitatea de abordare juridică a obiecţiei de conştiinţă, relativ la necesitatea legală a satisfacerii stagiului militar, nu era fundamental diferită de aceea a unor state membre ale Consiliului Europei.Aceeaşi orientare a Comisiei se menţine şi în jurisprudenţa recentă a Curţii Europene a Drepturilor Omului care, cu referire la o condamnare dispusă în anul 2002 pentru refuzul de îndeplinire a serviciului militar din motive de conştiinţă, determinate de apartenenţa persoanei la Organizaţia Religioasă "Martorii lui Iehova", a concluzionat că art. 9 din Convenţia europeană a drepturilor omului, interpretat în lumina prevederilor art. 4 paragraful 3 lit. b, nu garantează dreptul de a refuza serviciul militar obligatoriu din motive de conştiinţă (Bayatyan c/a Armeniei, Hotărârea din 27 octombrie 2009).Aşadar, restrângerea libertăţii de conştiinţă, în legătură cu executarea serviciului militar obligatoriu, nu ţinea strict de regimul dictatorial, ci de cadrul instituţional şi legal de îndeplinire a unei obligaţii constituţionale, cadru menţinut şi în perioada postcomunistă, până la reglementarea serviciului militar alternativ şi apoi a celui profesionist.Prin urmare, condamnările penale pronunţate pentru infracţiunile analizate nu au caracter politic în sensul Decretului-lege nr. 118/1990.În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, şi ale art. 329 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se admite recursul în interesul legii şi a se stabili că dispoziţiile art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se interpretează în sensul că persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.PENTRU ACESTE MOTIVEÎn numele legiiDECID:Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) lit. a) din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, se stabileşte că:Persoanele condamnate definitiv pentru infracţiunile contra capacităţii de apărare a ţării, prevăzute de art. 334 şi 354 din Codul penal, săvârşite din motive de conştiinţă, nu pot beneficia de drepturile acordate persoanelor persecutate din motive politice.Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 16 noiembrie 2009.PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢIDE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,LIDIA BĂRBULESCUPrim-magistrat-asistent,Adriana Daniela White–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește