DECIZIE nr. 316 din 23 martie 2010

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3^1), art. 4 alin. (1) şi art. 15^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 91^1-91^6 din Codul de procedură penală



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorIon Predescu – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorTudorel Toader – judecătorAugustin Zegrean – judecătorIuliana Nedelcu – procurorAfrodita Laura Tutunaru – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3^1), art. 4 alin. (1) şi art. 15^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 91^1-91^6 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Paula Irina Jianu în Dosarul nr. 6.036/1/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 9 judecători.La apelul nominal se prezintă, pentru autorul excepţiei, doamna avocat Georgeta Gabriela Ghiţă din cadrul Baroului Bucureşti, cu delegaţie la dosar, şi se constată lipsa celorlalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepţiei, care susţine că nu este de acord cu jurisprudenţa în materie. În acest sens arată că, deşi ordonanţa criticată este aprobată prin Legea nr. 54/2006, aceasta din urmă îşi produce efecte numai de la data intrării sale în vigoare şi, pe cale de consecinţă, până la acest moment actele înfăptuite sub imperiul ordonanţei sunt lovite de nulitate. De asemenea, face trimitere la modul de adoptare a legilor în Parlament, pentru care, potrivit Constituţiei, în cazul legii organice este necesar votul majorităţii membrilor fiecărei Camere. Or, în opinia sa, Legea nr. 54/2006 nu respectă o astfel de exigenţă.De asemenea, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 este neconstituţională din perspectiva modalităţii de legiferare cât priveşte transformarea Parchetului Naţional Anticorupţie în Direcţie Naţională Anticorupţie, deoarece art. 115 alin. (6) din Constituţie nu permite adoptarea ordonanţelor de urgenţă în domenii ce ţin de instituţiile statului. În acest sens face trimitere la jurisprudenţa Curţii în materie, respectiv deciziile nr. 95 din 8 februarie 2006 şi nr. 82 din 15 ianuarie 2009. Totodată, potrivit deciziilor instanţei de contencios constituţional nr. 421/2007, nr. 104/2009 şi nr. 1.008/2009, rezultă că aprobarea ordonanţei de urgenţă prin lege nu acoperă viciile de constituţionalitate existente anterior aprobării.Cât priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3^1) şi art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, doamna avocat arată că nu se respectă cerinţele cu privire la principiul subordonării ierarhice, prin aceea că instituie o modalitate de conducere de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin intermediul altei persoane, respectiv procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Iată de ce subordonarea este formală, sens în care se mai arată că Direcţia Naţională Anticorupţie este în fapt un organism paralel, ai cărui procurori nu sunt imparţiali, sub control ierarhic şi sub autoritatea Ministrului Justiţiei, aşa cum se întâmplă în cazul celorlalţi procurori din sistem.Dispoziţiile art. 15^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 contravin prevederilor art. 115 alin. (5) din Constituţie, iar dispoziţiile din Codul de procedură penală contravin art. 21 alin. (3) şi art. 28 din Legea fundamentală, precum şi celor ale art. 6 şi 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât permit interceptarea convorbirilor telefonice în faza actelor premergătoare şi în absenţa unui control judecătoresc eficient.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, sens în care arată următoarele:Cât priveşte problema efectelor produse de ordonanţa criticată până la adoptarea ei prin lege de către Parlament, arată că aceasta este o chestiune ce depăşeşte competenţa Curţii Constituţionale.Cât priveşte modalitatea de adoptare a Legii nr. 54/2006, arată că aceasta nu face obiect al prezentei excepţii.Referitor la susţinerea afectării dispoziţiilor art. 115 alin. (6) din Constituţie, reprezentantul Ministerului Public susţine că, potrivit deciziilor nr. 805/2007 şi nr. 95/2006, transformarea unei ordonanţe de urgenţă în lege face de prisos orice critică opozabilă doar domeniului de legiferare referitor la ordonanţele de urgenţă.Cât priveşte critica referitoare la dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3^1) şi art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, arată că şi aceasta este nefondată, sens în care face trimitere la jurisprudenţa în materie, exemplificând cu Decizia nr. 1.706/2009.Referitor la dispoziţiile art. 15^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, arată că transpun la nivelul Direcţiei Naţionale Anticorupţie prevederile art. 91^1-91^6 din Codul de procedură penală, prevederi care, potrivit jurisprudenţei constante, au fost validate de Curtea Constituţională.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Decizia nr. 618 din 17 iulie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 6.036/1/2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul de 9 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3^1) şi art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005, art. 15^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, introdus prin art. 4 pct. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/2004, precum şi a dispoziţiilor art. 91^1-91^6 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Paula Irina Jianu în dosarul de mai sus.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 contravin prevederilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) referitoare la domeniul de reglementare prin ordonanţe de urgenţă. De asemenea, prevederile art. 1 alin. (1) şi (3^1) şi art. 4 alin. (1) din actul criticat contravin dispoziţiilor art. 132 referitoare la Statutul procurorilor, întrucât se instituie un organism paralel instituţiei constituţionale a Ministerului Public.Dispoziţiile art. 15^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3), art. 28, art. 115 alin. (4) şi (6), precum şi prevederilor art. 6 paragraful 1 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece Direcţia Naţională Anticorupţie deţine mijloace adecvate interceptărilor de orice fel, fără a fi instituit vreun control din partea vreunei autorităţi.Dispoziţiile art. 91^1-91^6 din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (3) şi art. 28, precum şi celor ale art. 6 paragraful 1 şi art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală putând dispune interceptarea audiovideo înainte de începerea urmăririi penale, respectiv înainte de declanşarea procesului penal sau înainte de săvârşirea unei infracţiuni. Totodată, se creează o vădită disproporţie în favoarea organului de cercetare penală, învinuiţii fiind practic lipsiţi de orice mijloace eficiente de a se apăra, demonstrând că înregistrările şi interceptările sunt nejustificate ori neîntemeiate.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul de 9 judecători opinează că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este nefondată.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 899 din 7 octombrie 2005, aprobată cu modificări prin Legea nr. 54/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 226 din 13 martie 2006, şi dispoziţiile art. 91^1 cu denumirea marginală Condiţiile şi cazurile de interceptare şi înregistrare a convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare, art. 91^2 cu denumirea marginală Organele care efectuează interceptarea şi înregistrarea, art. 91^3 cu denumirea marginală Certificarea înregistrărilor, art. 91^4 cu denumirea marginală Alte înregistrări, art. 91^5 cu denumirea marginală Înregistrările de imagini şi art. 91^6 cu denumirea marginală Verificarea mijloacelor de probă, toate din Codul de procedură penală.De asemenea, obiect al excepţiei îl constituie, potrivit notelor autorului, şi dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (3^1) şi art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2004. În realitate, obiect al excepţiei îl constituie prevederile art. 1 alin. (1) şi (3^1) şi art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002, aşa cum a fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 134/2004, care au următorul conţinut:– Art. 1 alin. (1) şi (3^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002:"(1) Prin prezenta ordonanţă de urgenţă se înfiinţează Direcţia Naţională Anticorupţie, ca structură cu personalitate juridică, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie. […](3^1) Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce Direcţia Naţională Anticorupţie prin intermediul procurorului şef al acestei direcţii. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie soluţionează conflictele de competenţă apărute între Direcţia Naţională Anticorupţie şi celelalte structuri sau unităţi din cadrul Ministerului Public.";– Art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002:"(1) Direcţia Naţională Anticorupţie este condusă de un procuror şef care este asimilat prim-adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Procurorul şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie este ajutat de 2 procurori şefi adjuncţi, asimilaţi adjunctului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie."Distinct de acestea, obiect al excepţiei îl mai constituie şi dispoziţiile art. 15^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, cu următorul conţinut:– Art. 15^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002: „Direcţia Naţională Anticorupţie este autorizată să deţină şi să folosească mijloace adecvate pentru obţinerea, verificarea, prelucrarea şi stocarea informaţiilor privitoare la faptele de corupţie prevăzute în Legea nr. 78/2000, cu modificările ulterioare, în condiţiile legii. Orice informaţie cu valoare operativă de altă natură se transmite de îndată autorităţilor abilitate prin lege, pentru verificarea şi valorificarea acesteia.”Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate au mai fost supuse controlului său din perspectiva unor critici similare. Astfel, cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.706 din 17 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2010, Curtea Constituţională a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi (3^1) şi art. 4 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, statuând că este neîntemeiată critica privind încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 132, deoarece Direcţia Naţională Anticorupţie a fost concepută ca structură cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public, prin reorganizarea Parchetului Naţional Anticorupţie. Astfel, potrivit art. 131 alin. (2) din Legea fundamentală, „Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii”, condiţii care au stat şi la fundamentarea organizării şi funcţionării Direcţiei Naţionale Anticorupţie. Faptul că în art. 1 alin. (3^1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 s-a prevăzut că procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conduce Direcţia Naţională Anticorupţie prin intermediul procurorului şef al acestei direcţii nu justifică susţinerea că textul de lege este neconstituţional. Dimpotrivă, având în vedere şi prevederile art. 132 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora procurorii îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor legalităţii, imparţialităţii şi controlului ierarhic, se poate constata că dispoziţiile legale criticate nu constituie altceva decât o reflectare a principiilor constituţionale menţionate şi o subliniere a naturii juridice a Direcţiei Naţionale Anticorupţie, aceea de magistratură specială instituită pentru combaterea infracţiunilor de corupţie.Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi, de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţă.Referitor la critica fundamentată pe încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie, Curtea constată următoarele:Actuala Direcţie Naţională Anticorupţie a fost înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, şi care a fost aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 503/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 18 iulie 2002. La acea dată era în vigoare Constituţia din anul 1991, care nu condiţiona emiterea unei ordonanţe de urgenţă de îndeplinirea exigenţelor prevăzute în prezent în alin. (4) şi (6) din art. 115, iar Guvernul a adoptat în temeiul art. 114 alin. (4) din Legea fundamentală, nerevizuită, actul de înfiinţare a instituţiei în cauză.Prin Decizia nr. 235 din 5 mai 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 462 din 31 mai 2005, s-a statuat că modificările şi completările aduse prin ordonanţele de urgenţă şi legile de aprobare a acestora referitoare la actuala Direcţie Naţională Anticorupţie au păstrat statutul special al acesteia faţă de celelalte parchete din structura Ministerului Public, „fiind organizat ca parchet specializat în combaterea infracţiunilor de corupţie, structură autonomă cu personalitate juridică în cadrul Ministerului Public. Activitatea acestui parchet se desfăşoară sub autoritatea ministrului justiţiei, iar conducerea sa este exercitată de către un procuror general coordonat de procurorul general al Parchetului de pe lângă fosta Curte Supremă de Justiţie”.Sub aceste auspicii, "având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2005, prin care s-au declarat neconstituţionale prevederile prin care Parchetul Naţional Anticorupţie era competent cu investigarea infracţiunilor comise de către deputaţi şi senatori, segmentându-se astfel major investigarea corupţiei la nivel înalt şi influenţându-se negativ eficienţa activităţii de luptă împotriva acestui fenomen, cu implicaţii majore asupra procesului de integrare a României în Uniunea Europeană, datorită neadaptării la cerinţele europene referitoare la justiţie şi combaterea corupţiei şi având în vedere cerinţa restrângerii competenţei organismului specializat în combaterea corupţiei la cazurile de mare corupţie definite prin calitatea făptuitorului şi prin valoarea prejudiciilor, precum şi a eficientizării acestuia”, Guvernul a emis Ordonanţa de urgenţă nr. 134/2005, contestată în prezenta cauză. Or, ţinând seama de raţiunea edictării actului normativ aşa cum a fost arătată în preambulul său, Curtea constată că nu sunt încălcate dispoziţiile constituţionale ale art. 115 alin. (4) din Constituţie, legiuitorul delegat fiind pe deplin legitimat în acest sens.Referitor la afectarea dispoziţiilor art. 115 alin. (6), Curtea constată că, potrivit acestora, "Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică". Cu prilejul pronunţării Deciziei nr. 1.189 din 6 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 787 din 25 noiembrie 2008, Curtea Constituţională a statuat că „din interpretarea textului constituţional se poate deduce că interdicţia adoptării de ordonanţe de urgenţă este totală şi necondiţionată atunci când menţionează că nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale şi că nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică. În celelalte domenii prevăzute de text, ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă „afectează”, dacă au consecinţe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conţin, au consecinţe pozitive în domeniile în care intervin”. Prin urmare, a afecta presupune „a suprima”, „a aduce atingere”, „a prejudicia”, „a vătăma”, „a leza”, „a antrena consecinţe negative”.Astfel, referitor la interdicţia Guvernului de a adopta o ordonanţă de urgenţă în domeniul instituţiilor fundamentale ale statului, în speţă, Ministerul Public, Curtea constată că, în prezenta cauză, fondul reglementării constituit de dispoziţiile Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 nu afectează, în sensul arătat mai sus, instituţia Ministerului Public, transformarea Parchetului Naţional Anticorupţie în Direcţia Naţională Anticorupţie fiind un imperativ desprins, pe de o parte, din raţiuni de conformitate cu Legea fundamentală şi impuse la rândul lor de Decizia Curţii Constituţionale nr. 235/2005, definitivă şi general obligatorie şi, pe de altă parte, din necesitatea îmbunătăţirii activităţii acestei structuri specializate.Întrucât prin natura şi finalitatea reglementării criticate nu s-au evidenţiat aspecte negative menite a perturba organizarea şi funcţionarea Ministerului Public, Curtea urmează a respinge o astfel de critică.Curtea constată că dispoziţiile din Codul de procedură penală referitoare la interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicare au mai fost supuse controlului său prin raportare la critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 1.556 din 17 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 887 din 18 decembrie 2009, Curtea Constituţională a respins ca nefondată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91^1, art. 91^2 alin. 2 şi art. 91^5 din Codul de procedură penală. Cu acel prilej a statuat că interceptările şi înregistrările audio sau video prevăd suficiente garanţii, prin reglementarea în detaliu a justificării emiterii autorizaţiei, a condiţiilor şi a modalităţilor de efectuare a înregistrărilor, a instituirii unor limite cu privire la durata măsurii, a consemnării şi certificării autenticităţii convorbirilor înregistrate, a redării integrale a acestora, a definirii persoanelor care sunt supuse interceptării, iar eventuala nerespectare a acestor reglementări nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci una de aplicare, ceea ce însă excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit alin. (3) al art. 2 din Legea nr. 47/1992, „Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată […]”.De asemenea, Curtea a mai statuat că "nu poate fi primită nici susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 28 şi 53, deoarece înseşi textele invocate oferă legiuitorului libertatea unei astfel de reglementări, secretul corespondenţei nefiind un drept absolut, ci susceptibil de anumite restrângeri, justificate la rândul lor de necesitatea instrucţiei penale. Astfel, societăţile democratice sunt ameninţate de un fenomen infracţional din ce în ce mai complex, motiv pentru care statele trebuie să fie capabile de a combate în mod eficace asemenea ameninţări şi de a supraveghea elementele subversive ce acţionează pe teritoriul lor. Aşa fiind, asemenea dispoziţii legislative devin necesare într-o societate democratică, în vederea asigurării securităţii naţionale, apărării ordinii publice ori prevenirii săvârşirii de infracţiuni".Totodată, Curtea a arătat că anumite aspecte invocate într-o cauză ori alta referitoare la modul de aplicare a dispoziţiilor legale criticate nu constituie o problemă de constituţionalitate, sens în care a reţinut că "nu se poate admite însă ideea înfrângerii prezumţiei de constituţionalitate ca urmare a aplicării unor dispoziţii legale în contradicţie cu legea ori cu principiile fundamentale".În plus, însăşi instanţa europeană a validat prevederile legale contestate prin Cauza Dumitru Popescu versus România din 26 aprilie 2007. Astfel, după ce a reţinut existenţa unei încălcări a art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, motivat de împrejurarea că la data comiterii faptelor legislaţia în materie era alta, a afirmat că în noul cadru legislativ (prin modificările aduse de Legea nr. 281/2003 şi Legea nr. 356/2006) există numeroase garanţii în materie de interceptare şi de transcriere a comunicaţiilor, de arhivare a datelor pertinente şi de distrugere a celor nepertinente. Aşa fiind, dispoziţiile legale criticate oferă protecţie împotriva amestecului arbitrar în exercitarea dreptului la viaţă privată al persoanei, legea folosind termeni cu un înţeles univoc.Deoarece până în prezent nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe, considerentele deciziei mai sus menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 15^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002.Pentru motivele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 134/2005 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) şi alin. (3^1), art. 4 alin. (1) şi art. 15^1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, precum şi a dispoziţiilor art. 91^1-91^6 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Paula Irina Jianu în Dosarul nr. 6.036/1/2009 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul de 9 judecători.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 martie 2010.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Afrodita Laura Tutunaru––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește