DECIZIE nr. 31 din 24 februarie 2000

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală



Florin Bucur Vasilescu – preşedinteCostica Bulai – judecătorConstantin Doldur – judecătorKozsokar Gabor – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorIuliana Nedelcu – procurorMihai Paul Cotta – magistrat-asistentPe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, ridicată de Tancu Amet şi Saban Asan în Dosarul nr. 936/1999 al Judecătoriei Constanta.La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei, deoarece principiul oficialitatii, strâns legat de principiul legalităţii, nu contravine principiilor şi normelor constituţionale. Principiul disponibilităţii din procesul civil îşi găseşte reflectarea, în anumite limite fixate de lege, şi în procesul penal, spre exemplu în cazul plângerii prealabile.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Încheierea din 17 septembrie 1999, pronunţată în Dosarul penal nr. 936/1999, Judecătoria Constanta a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Tancu Amet şi Saban Asan într-o cauza având ca obiect infracţiunea prevăzută la art. 208 alin. 1 şi la art. 209 alin. 1 lit. a), e), g) şi i) din Codul penal.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca reglementările cuprinse în art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, cu referire la art. 208 şi 209 din Codul penal, sunt neconstituţionale, întrucât "sesizarea organelor de urmărire penală şi apoi continuarea procesului penal au fost efectuate pe baza autorizării legale date de principiul oficialitatii în derularea procesului penal". Or, acest principiu al "oficialitatii fără limite" contravine dispoziţiilor art. 23, 26 şi 41 din Constituţie.Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată apreciază ca prevederile art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt constituţionale, în condiţiile în care îndeplinirea din oficiu a actelor de urmărire penală este necesară într-o societate democratica. De la principiul oficialitatii legea prevede unele excepţii, în baza cărora procesul penal nu poate fi pornit din oficiu.Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Preşedintele Camerei Deputaţilor apreciază în punctul sau de vedere ca prevederile criticate sunt constituţionale pentru următoarele motive: 1. Faţa de invocarea art. 23 din Constituţie, text care se referă la libertatea individuală, autorii excepţiei contesta de fapt măsurile procesuale adoptate de organele competente în contextul cauzei penale. Întrucât măsura arestării preventive, luată în procesul penal, constituie o problemă care tine de competenţa exclusiva a organelor judiciare, Curtea Constituţională nu se poate pronunţa asupra ei; 2. În legătură cu raportarea autorului excepţiei la art. 26 alin. (1) din Constituţie, în conformitate cu care autoritatea publică trebuie să respecte şi sa ocroteasca viaţa intima, familială şi privată a persoanei, se considera ca aceasta opinie ignora cu desăvârşire principiile statului de drept, conform cărora ilicitul penal nu poate excede intervenţiei statale, sub justificarea ca altfel s-ar ajunge la o imixtiune în viaţa privată. Persoana fizica are dreptul sa dispună de ea însăşi, dar numai dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică şi bunele moravuri, asa cum statuează dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Constituţie. Deosebit de textul constituţional care fixează limitele în interiorul cărora o persoană poate pretinde statului sa îi respecte sfera privată, art. 54 din Constituţie impune cetăţenilor să îşi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu buna-credinţa, fără sa încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi. Aceasta dispoziţie constituţională este însă lezata ori de câte ori un cetăţean săvârşeşte o infracţiune; 3. În ceea ce priveşte invocarea prevederilor art. 41 din Constituţie, se considera ca alin. (2) al acestei norme constituţionale reglementează ocrotirea egala, prin lege, a proprietăţii private, fapt ce justifica, între altele, şi pornirea din oficiu a urmăririi penale în caz de furt, infracţiune comisă de autorii excepţiei.În punctul de vedere al Guvernului se apreciază ca excepţia este neîntemeiată. Regula de baza a oficialitatii fiind legată de principiul legalităţii, nerespectarea sa ar insemna totodată încălcarea legalităţii, iar oficialitatea procesului penal nu numai că nu aduce atingere libertăţii individuale, vieţii intime, familiale şi private sau dreptului de proprietate, dar constituie garanţia protecţiei unor drepturi constituţionale.Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia:Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie textul art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, care prevede:"[…] Actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu, afară de cazul când prin lege se dispune altfel."Autorii excepţiei critica prevederile acestui alineat, care consacra principiul oficialitatii şi, implicit, al obligativitatii procesului penal, întrucât, în opinia lor, acestea contravin normelor constituţionale cuprinse în art. 23 alin. (1), art. 26 alin. (1) şi în art. 41 alin. (1) teza întâi din Constituţie. În esenta se susţine ca, din moment ce persoanele cărora li s-au sustras anumite bunuri nu înţeleg să se constituie parte civilă şi declara că nu au nici o pretentie faţă de făptuitori, nu îşi găseşte temei dreptul procurorului de a începe urmărirea penală din oficiu.Cu privire la constituţionalitatea prevederilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin decizii anterioare, în care s-a constatat ca acestea sunt constituţionale. Astfel, prin Decizia nr. 158 din 14 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 14 februarie 2000, s-a decis ca textul de lege criticat nu contravine art. 23, 26 şi 41 din Constituţie. Existenta pericolului social al unei infracţiuni impune măsuri adecvate de apărare a ordinii de drept, motiv pentru care autorităţile statului abilitate de lege trebuie să acţioneze indiferent dacă persoana lezata prin fapta concretă o solicita sau nu. Principiul oficialitatii, înscris în art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, este o cerinţa şi o continuare fireasca a principiului legalităţii, înscris în alin. 1 al aceluiaşi articol. În legătură cu protecţia constituţională a proprietăţii private, Curtea a apreciat ca aceasta nu este lezata prin îndeplinirea din oficiu a actelor necesare derulării procesului penal; dimpotriva, urmărirea penală din oficiu a infracţiunilor contra patrimoniului asigura o protecţie mai energica a proprietăţii, aceasta fiind chiar în interesul proprietarului.Soluţia de respingere a excepţiei se impune şi în aceasta speta. Curtea retine ca art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, criticat pentru motiv de neconstituţionalitate de către autorii excepţiei, este cuprins în cap. I din titlul I al codului, intitulat "Scopul şi regulile de baza ale procesului penal". Rezultă ca oficialitatea procesului penal constituie, o regulă de baza, aflată în strânsă legătură cu scopul procesului penal, reglementat de art. 1 din Codul de procedură penală, text care prevede: "Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsita potrivit vinovatiei sale şi nici o persoană nevinovată sa nu fie trasa la răspundere penală.Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legilor."Analizând cele doua texte, Curtea observa ca atât oficialitatea, cat şi legalitatea procesului penal reprezintă consecinţe fireşti ale scopului acestuia, asa cum este el definit de Codul de procedură penală.În legătură cu pretinsa încălcare a art. 23 alin. (1) din Constituţie, conform căruia "Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile", Curtea retine ca în speta punerea în mişcare şi exercitarea din oficiu a acţiunii penale au fost determinate de necesitatea apărării intereselor generale ale societăţii, a garantarii juridice a drepturilor constituţionale ale cetăţenilor. De aceea susţinerea ca oficialitatea procesului penal încalcă libertatea individuală nu poate fi primită. Faptul ca în cursul desfăşurării instrucţiei penale s-a dispus măsura arestării preventive a faptuitorilor nu reprezintă o chestiune care priveşte controlul de constituţionalitate, atâta timp cat această măsură este luată pe baza legii şi împotriva sa pot fi exercitate căile legale de atac. Libertatea individuală nu poate constitui o cauza care să exonereze persoana de răspundere, în condiţiile în care, prin acţiuni îndreptate împotriva vieţii sau patrimoniului unei alte persoane, contra unor activităţi de interes public etc., aceasta pune în pericol un interes general, legalmente ocrotit.Competenţa procurorului în începerea din oficiu a procesului penal este legitimata constituţional de dispoziţiile art. 130 alin. (1), care prevăd ca "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor". Aceste dispoziţii constituţionale îl obliga pe legiuitor sa instituie o reglementare corespunzătoare a activităţii judiciare, inclusiv organizarea procesului penal, care să respecte atât interesele generale ale societăţii şi apărarea ordinii de drept, cat şi drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, cu atât mai mult cu cat aceste dispoziţii se coroboreaza cu prevederile cuprinse în art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate". În condiţiile actuale, caracterizate prin afirmarea plenara a drepturilor şi libertăţilor omului, statul este un garant al securităţii cetăţenilor, al exercitării libere şi nestingherite a acestor drepturi, printre care se numara şi dreptul de proprietate. Susţinerea autorilor excepţiei ca "În prezent, statul trebuie să aibă acest drept de control absolut doar faţă de ceea ce îi aparţine, siesi şi nu altuia" nu poate fi primită, deoarece oficialitatea procesului penal şi obligativitatea tragerii la răspundere a faptuitorilor constituie modalităţi de garantare a apărării ordinii de drept, a valorilor fundamentale ale societăţii.Oficialitatea procesului penal nu este "fără limite", asa cum susţin autorii excepţiei, din moment ce în anumite condiţii legea prevede excepţii de la acest principiu. Astfel, regula oficialitatii poate fi restrânsă sau înlăturată atunci când, spre exemplu, legea cere, pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, incuviintari sau autorizari prealabile sau când aceasta este condiţionată de existenta plângerii prealabile.În legătură cu susţinerile autorilor excepţiei de neconstituţionalitate, legate de faptul ca partea vătămată nu mai are interes în cauza, deoarece nu s-a constituit parte civilă acest fapt nu prezintă importanţa în raport cu obiectul sesizării, întrucât, pe de o parte, renunţarea la exerciţiul acţiunii civile nu are, în conceptia legiuitorului, nici o influenţa asupra acţiunii penale, iar pe de altă parte, persoana vătămată, care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, poate introduce la instanţa civilă (în baza prevederilor art. 19 alin. 1 din Codul de procedură penală) acţiune pentru repararea pagubei pricinuite prin infracţiune.În sfârşit, Curtea constata ca oficialitatea procesului penal nu contravine nici normei constituţionale conţinute în art. 26 alin. (1), conform căreia "Autorităţile publice respecta şi ocrotesc viaţa intima, familială şi privată". Autorii excepţiei ignora dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi articol, în care se prevede că "Persoana fizica are dreptul sa dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora, ordinea publică sau bunele moravuri", precum şi principiul constituţional privind exercitarea cu buna-credinţa de către cetăţeni a drepturilor şi libertăţilor constituţionale, reglementat de art. 54 din Constituţie.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,CURTEA,În numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Tancu Amet şi Saban Asan în Dosarul nr. 936/1999 al Judecătoriei Constanta.Definitivă şi obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 februarie 2000.PREŞEDINTE,conf. univ. dr. Florin Bucur VasilescuMagistrat-asistent,Mihai Paul Cotta–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește