DECIZIE nr. 301 din 3 martie 2009

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorAspazia Cojocaru – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorPetre Lăzăroiu – judecătorIon Predescu – judecătorTudorel Toader – judecătorPuskas Valentin Zoltan – judecătorAugustin Zegrean – judecătorCarmen Cătălina Gliga – procurorMihaela Ionescu – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, excepţie ridicată de Rada Pârvu, Niculina Popescu, Mihai Ionuţ Mateescu, Cristian Viorel Mateescu, Irina Mariana Mocanu, Traiana Anghel, Ana Maria Anghel, Alexandru Cristian Anghel, Constantin Panait, Magdalena Ilie, Petruţa Popescu şi Florentina Pivniuc în Dosarul nr. 13.879/3/2008 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă.La apelul nominal răspunde autoarea Florentina Pivniuc, lipsă fiind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Magistratul-asistent referă asupra cauzei şi arată că la dosar s-au întors citaţiile, în ceea ce îi priveşte pe autorii Mateescu Mihai Ionuţ şi Mateescu Cristian Viorel, cu menţiuni ilizibile, aceştia nespecificând o altă adresă la care să fie citaţi.Reprezentantul Ministerului Public consideră că procedura de citare este legal îndeplinită.Curtea, având în vedere dispoziţiile art. 98 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora schimbarea domiciliului uneia dintre părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie la dosar, consideră că procedura de citare este legal îndeplinită.Cauza este în stare de judecată.Partea prezentă solicită admiterea excepţiei, susţinerile acesteia vizând situaţia de fapt în dosarul instanţei de judecată.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, face referire la jurisprudenţa Curţii Constituţionale.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:Prin Încheierea din 24 septembrie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 13.879/3/2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia. Excepţia a fost ridicată de Rada Pârvu, Niculina Popescu, Mihai Ionuţ Mateescu, Cristian Viorel Mateescu, Irina Mariana Mocanu, Traiana Anghel, Ana Maria Anghel, Alexandru Cristian Anghel, Constantin Panait, Magdalena Ilie, Petruţa Popescu şi Florentina Pivniuc într-o cauză civilă având ca obiect o acţiune în revendicare.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că, prin aplicarea termenului de decădere prevăzut de art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceştia sunt privaţi de proprietate, sunt expropriaţi, de vreme ce, potrivit art. 2 alin. (2) din aceeaşi lege, persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării. Totodată, arată că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 face distincţie între acţiunea în revendicare şi acţiunea reparatorie, fiecare dintre acestea având regimuri juridice diferite, respectiv prima având caracter imprescriptibil datorită caracterului perpetuu al dreptului pe care se întemeiază, cea de-a doua fiind supusă unui termen de decădere. Consideră că, pentru aceste motive, textele de lege criticate sunt neconstituţionale, fiind contrare dispoziţiilor constituţionale invocate. De asemenea, invocă şi dispoziţiile art. 2, 17, 28 şi 30 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi ale art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără să formuleze însă o motivare din care să rezulte contrarietatea faţă de textele din convenţie şi protocol.Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, arată că reglementarea unui termen de decădere pentru formularea cererilor în justiţie nu este contrară principiilor constituţionale, iar stabilirea unui raport între legea generală şi legea specială nu contravine principiului ocrotirii proprietăţii private.Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 şi ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 sunt constituţionale. În acest sens, face referire la deciziile Curţii Constituţionale nr. 896/2008, nr. 533/2008, nr. 250/2007 şi nr. 50/2007.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, republicată, în urma adoptării Legii nr. 247/2005, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 798 din 2 septembrie 2005, şi ale art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 448 din 24 noiembrie 1998, cu modificările ulterioare, care au următorul conţinut:– Art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001: „Nerespectarea termenului de 6 luni prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.”;– Art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998: „Bunurile preluate de stat fără titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.”Autorii excepţiei invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitoare la garantarea valorilor supreme ale poporului român şi a idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, ale art. 11 alin. (1) şi (2) privind dreptul internaţional şi dreptul intern, ale art. 15 alin. (1) relative la universalitate, ale art. 16 alin. (2) care consacră principiul legalităţii, ale art. 20 alin. (1) şi (2) referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1) şi (2) privind accesul liber la justiţie, ale art. 44 alin. (1), (2) teza întâi, (3) şi (4) referitoare la garantarea dreptului de proprietate privată, expropriere şi naţionalizare şi orice alte măsuri de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri şi ale art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Totodată, invocă contrarietatea textelor de lege criticate raportat atât la dispoziţiile art. 2 privind dreptul la viaţă, art. 17 relative la interzicerea abuzului de drept, art. 28 privind declaraţii ale unor comitete privind inadmisibilitatea şi art. 30 privind desesizarea în favoarea Marii Camere din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi la dispoziţiile art. 1 paragraful 1 privind protecţia proprietăţii din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:I. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Curtea constată că prevederile legale criticate au mai fost supuse controlului de constituţionalitate prin raportare la aceleaşi dispoziţii constituţionale.Astfel, Curtea a analizat contrarietatea textelor de lege criticate faţă de dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, statuând, prin Decizia nr. 922 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 50 din 23 ianuarie 2007, că reglementarea în cauză este în acord cu art. 44 alin. (1) teza a doua din Legea fundamentală, potrivit căreia „conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege”.Curtea a reţinut că reglementarea unui termen de decădere pentru notificare, ca procedură prealabilă solicitării în justiţie a măsurilor reparatorii în natură sau prin echivalent, nu poate echivala cu o expropriere sau o naţionalizare ori o altă măsură de trecere silită în proprietatea publică a unor bunuri. Recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a declanşa procedura de restituire a imobilelor preluate abuziv de către stat ar fi fost de natură să genereze un climat de insecuritate juridică în domeniul proprietăţii imobiliare.De asemenea, Curtea a constatat, în aceeaşi decizie, că textul de lege criticat nu încalcă nici art. 21 alin. (1) din Constituţie referitor la accesul liber la justiţie, ci instituie norme procedurale pentru exercitarea acestui drept, în conformitate cu dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală.Cele statuate în decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, neintervenind elemente noi de natură a determina o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii.În prezenta cauză, autorii excepţiei susţin şi contrarietatea prevederilor criticate raportat la dispoziţiile constituţionale ale art. 16 alin. (2) care consacră principiul legalităţii, cu motivarea că statul, care în opinia autorilor are calitatea de "posesor neproprietar", este privilegiat, în temeiul prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, prin „blocarea” acţiunilor în revendicare, datorată aplicării termenului de decădere, „faţă de ceilalţi posesori neproprietari care răspund civil în cadrul acţiunilor în revendicare.”Curtea constată însă că pierderea beneficiului termenului reglementat prin textul de lege criticat nu poate constitui temei pentru invocarea unei eventuale contrarietăţi între acesta şi dispoziţiile constituţionale precizate de autori, întrucât nerespectarea termenului legal prevăzut de lege pentru trimiterea notificării nu poate fi invocată ca generând o situaţie discriminatorie, potrivit principiului general de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans.În ceea ce priveşte critica autorilor excepţiei în sensul că prevederile art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 sunt contrare dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, se observă că aceasta nu poate fi reţinută, de vreme ce, în cauză, nu s-a constatat o restrângere a exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Celelalte dispoziţii constituţionale invocate nu sunt incidente.II. În ceea ce priveşte prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Curtea reţine că acestea au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 896 din 16 septembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 713 din 21 octombrie 2008, şi Decizia nr. 117 din 16 februarie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 22 martie 2006, constatându-se constituţionalitatea acestora.Prin dispoziţiile alin. (2) al art. 6 din legea criticată se stabileşte că bunurile preluate de stat fără un titlu valabil, inclusiv cele obţinute prin vicierea consimţământului, pot fi revendicate de foştii proprietari sau de moştenitorii acestora, dacă nu fac obiectul unor legi speciale cu caracter reparatoriu, iar în aceste cazuri instanţele de judecată sunt competente să stabilească valabilitatea titlurilor. Curtea a reţinut că, faţă de această situaţie, este neîntemeiată critica privind îngrădirea liberului acces la justiţie. De asemenea, Curtea a constatat că este neîntemeiată şi critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie.În acest sens, Curtea a reţinut că este constituţională opţiunea Parlamentului de a reglementa soluţia legislativă potrivit căreia bunurile care nu au intrat "în temeiul unui titlu valabil" în proprietatea statului să nu fie incluse în domeniul public sau privat al statului, putând astfel să fie revendicate, potrivit alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 213/1998, dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparaţie.Neexistând elemente noi, de natură a determina schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.Celelalte dispoziţii constituţionale invocate nu sunt relevante pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.De asemenea, Curtea reţine că, în prezentul dosar, autorii excepţiei invocă şi contrarietatea textelor de lege criticate prin raportare atât la dispoziţiile art. 2, 17, 28 şi 30 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi la dispoziţiile art. 1 paragraful 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, fără să formuleze o motivare din care să rezulte în ce constă contrarietatea faţă de prevederile din convenţie menţionate. Or, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sesizările adresate Curţii Constituţionale trebuie motivate şi, ca atare, Curtea nu se poate substitui autorilor excepţiei în ceea ce priveşte formularea unor motive de neconstituţionalitate.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 22 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 şi art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, excepţie ridicată de Rada Pârvu, Niculina Popescu, Mihai Ionuţ Mateescu, Cristian Viorel Mateescu, Irina Mariana Mocanu, Traiana Anghel, Ana Maria Anghel, Alexandru Cristian Anghel, Constantin Panait, Magdalena Ilie, Petruţa Popescu şi Florentina Pivniuc în Dosarul nr. 13.879/3/2008 al Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 3 martie 2009.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Mihaela Ionescu–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește