DECIZIE nr. 282 din 1 iulie 1997

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Decretului nr. 976/1968 privind sancţiunea disciplinară cu arest pentru militari, mai puţin art. 1, partea privitoare la instituirea sancţiunii, ale art. 136 din Codul de procedură civilă şi ale art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990



Ioan Muraru – preşedinteViorel Mihai Ciobanu – judecătorNicolae Popa – judecătorLucian Stangu – judecătorRomul Petru Vonica – judecătorRaul Petrescu – procurorFlorentina Geangu – magistrat-asistentPe rol, pronunţarea asupra recursului declarat de Ciobanu Filofteia împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 99 din 25 septembrie 1996.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 17 iunie 1997, în prezenta părţilor şi a reprezentantului Ministerului Public, şi au fost consemnate în încheierea de la acea data.Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru 24 iunie 1997, data la care, datorită imposibilităţii întrunirii completului de judecată, pronunţarea s-a amânat pentru 1 iulie 1997.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:Prin Decizia nr. 99 din 25 septembrie 1996, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Decretului nr. 976/1968 privind sancţiunea disciplinară cu arest pentru militari, mai puţin art. 1, partea privitoare la instituirea sancţiunii, ale art. 136 din Codul de procedură civilă şi ale art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, invocată de Ciobanu Filofteia în Dosarul nr. 922/1995 al Curţii Supreme de Justiţie – Secţia de contencios administrativ.Pentru a pronunţa aceasta soluţie, Curtea Constituţională a avut în vedere următoarele:Autoarea excepţiei a susţinut ca Decretul nr. 976/1968, mai puţin art. 1, partea privitoare la instituirea sancţiunii, intra sub incidenţa art. 150 alin. (1) din Constituţie. Art. 1 din decretul menţionat prevede că pentru abaterile de la disciplina militară, prevăzute în regulamentele militare, comandantii sau şefii pot aplica militarilor sancţiunea disciplinară cu arest până la 15 zile. Pentru cazul în care fapta săvârşită constituie şi infracţiune, sancţiunea disciplinară a arestului nu exclude – astfel cum prevede art. 2 – aplicarea şi a legii penale. În fine, art. 3 din Decretul nr. 976/1968 stabileşte ca modul de aplicare şi de executare a sancţiunii prevăzute la art. 1 se stabileşte, după caz, de „ministrul forţelor armate, de preşedintele Consiliului Securităţii Statului sau de ministrul afacerilor interne”. În opinia autoarei excepţiei, textele menţionate (mai puţin partea din art. 1 prin care se instituie sancţiunea) contravin dispoziţiilor art. 23 din Constituţie, potrivit cărora „nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”, şi ale art. 72 alin. (3) lit. f) din legea fundamentală, care stabilesc ca infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează prin lege organică.În decizia atacată cu recurs, Curtea a constatat ca statutul cadrelor militare, ca şi al militarilor în termen, nu exclude, ci, dimpotriva, presupune existenta unor sancţiuni administrativ-disciplinare specifice regimului militar. În speta, sancţiunea aplicată era arest cu îndeplinirea serviciului, deci o măsura fără privare de libertate şi care consta în consemnarea la domiciliu a cadrului militar sancţionat. Asa fiind – se arata în decizie -, prevederile constituţionale ale art. 23 alin. (9) şi ale art. 72 alin. (3) lit. f), invocate în susţinerea excepţiei, nu sunt aplicabile. Iar, întrucât, în ceea ce priveşte art. 1 din Decretul nr. 976/1968, excepţia nu este intemeiata, nu poate fi considerat ca temeinic nici motivul de neconstituţionalitate referitor la art. 3 din acelaşi decret, dat fiind ca textul acestuia din urma priveşte modul de aplicare şi de executare a sancţiunii prevăzute la art. 1.Decizia pronunţată la judecata în fond precizează, de asemenea, ca atât art. 20 alin. (2) din Constituţie, cat şi art. 1 şi 3 din Decretul nr. 976/1968 sunt întărite, sub aspectul consonantei cu reglementările internaţionale, prin rezerva facuta la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată prin Legea nr. 30/1994. Precizam ca aceasta rezerva, cuprinsă în art. 4 al Legii nr. 30/1994, are în vedere faptul ca art. 5 din convenţie (prin care se interzice, cu excepţia anumitor situaţii expres prevăzute, lipsirea de libertate a unei persoane), nu va împiedica aplicarea art. 1 din Decretul nr. 976/1968, care reglementează sistemul disciplinar militar.În fine, în decizie s-a arătat ca referirea la art. 2 din Decretul nr. 976/1968 nu este relevanta pentru invocarea neconstitutionalitatii acestui articol. Textul în discuţie admite aplicarea legii penale, în cazul în care fapta sancţionată disciplinar constituie şi o infracţiune. Or, se arata în decizia Curţii, autoarea excepţiei nu a suferit o condamnare penală. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate ce se poarta asupra art. 136 din Codul de procedură civilă, instanţa de fond a considerat ca, de fapt, ceea ce constituie obiectul criticii nu este atât constituţionalitatea prevederii respective, cat modul în care ea a fost aplicată de către instanţa judecătorească.Codul de procedură civilă prevede, în art. 136, ca excepţiile de procedura care nu au fost propuse în condiţiile art. 115 şi 132 din acelaşi cod nu vor mai putea fi invocate în cursul judecaţii, în afară de cele de ordine publică.Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate considera ca dispoziţia menţionată încalcă prevederile constituţionale privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice [art. 16 alin. (1)], cele care privesc stabilirea prin lege organică a condiţiilor şi limitelor exercitării dreptului persoanei vătămate de o autoritate publică [art. 48 alin. (2)], precum şi cele referitoare la stabilirea prin lege a competentei şi procedurii de judecată [art. 125 alin. (3)]. Se considera, în esenta, ca legiuitorul ar fi trebuit sa precizeze, în toate cazurile, dacă o excepţie de procedura are sau nu caracter de ordine publică.Cu privire la aceste sustineri, în Decizia nr. 99/1996 se arata ca problema modului în care o instanţa de judecată califica o excepţie procesuala (cum este, în speta, aceea de tardivitate) nu are contingenta cu constituţionalitatea art. 136 din Codul de procedură civilă; în contenciosul constituţional, astfel cum s-a stabilit consecvent în practica jurisdicţională a Curţii, nu exista posibilitatea cenzurarii unor aspecte de constituţionalitate privind interpretarea, de către instanţele judecătoreşti, a dispoziţiilor legale.În sesizare se susţine, tot astfel, ca art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990, care stabileşte termene pentru introducerea acţiunii în faţa instanţelor judecătoreşti, ar fi contrar art. 48 alin. (2) şi art. 49 din Constituţie. Prin Decizia nr. 99/1996 s-au respins aceste argumente pe motiv ca ne aflam, de fapt, în prezenta unei situaţii în care este vorba numai despre modul de aplicare, de către instanţa, a unor dispoziţii legale, situaţie în care Curtea Constituţională nu are competenţa de a se pronunţa. în fond, în decizie se considera ca recursul administrativ prealabil are ca scop descongestionarea instanţei de contencios administrativ de cauze inutile, repararea rapida a prejudiciului, diminuarea cheltuielilor şi stingerea în termen scurt a litigiului; împotriva soluţiei date de organul administrativ, contestatorul nemulţumit are posibilitatea de a se adresa instanţei de contencios administrativ, solicitând angajarea răspunderii şi a funcţionarului vinovat de încălcarea dreptului sau. În aceste condiţii, s-a decis că nu se poate retine excepţia de neconstituţionalitate a reglementării art. 5 din Legea nr. 29/1990.Excepţiile de neconstituţionalitate evocate sunt însoţite de aprecierea autoarei, în sensul că în toate cazurile este vorba şi despre nerespectarea unor norme internaţionale, a căror aplicare se impune în temeiul art. 20 din Constituţie. Sunt, în fine, respinse, în decizia atacată, argumentele legate de o pretinsa încălcare a dreptului internaţional în materia drepturilor omului. Se arata, astfel, ca art. 5 din Legea nr. 29/1990 nu contravine cerinţelor predictibilitatii şi accesibilitatii consacrate de jurisprudenta Curţii de la Strasbourg; existenta unei proceduri prealabile celei judecătoreşti şi a unor termene pentru sesizarea instanţei – condiţii prevăzute prin lege – corespund în mod evident acestor exigente.Împotriva Deciziei nr. 99/1996, autoarea excepţiei de neconstituţionalitate a declarat recurs pentru următoarele motive:– decizia Curţii adauga la textul Legii nr. 30/1994 de ratificare a Convenţiei europene a drepturilor omului, "introducând sub rezerva şi art. 3 al decretului nr. 976/1968, deşi legiuitorul a formulat rezerva numai asupra art. 1, iar nu şi asupra art. 3 al decretului citat”;– prin hotărârea Curţii s-a stabilit, contrar legii, ca arestul disciplinar militar executat ca "arest cu îndeplinirea serviciului" ar fi o măsura fără privare de libertate, "deşi atât art. 4 pct. 1 al Legii nr. 30/1994, cat şi art. 3 pct. 1 al Decretului nr. 40/1994 prevăd textual caracterul privativ de libertate al arestului disciplinar militar, fără deosebire de modul de executare – arest cu îndeplinirea serviciului şi arest în arestul unităţii sau al garnizoanei";– decizia Curţii avanseaza ideea ca privarea de libertate ar avea loc doar în cazul sancţiunii penale şi ca deci arestul cu îndeplinirea serviciului nu ar fi privativ de libertate, de vreme ce nu este o sancţiune penală;– referitor la excepţia privind art. 136 din Codul de procedură civilă, instanţa de fond nu a reţinut: a) ca, întrucât excepţiile procedurale sunt parte integrantă a procedurii de judecată, ele trebuie stabilite prin lege, iar nu lăsate la latitudinea judecătorului, nesocotindu-se astfel principiul constituţional al legalităţii [art. 125 alin. (3)]; b) ca excepţiile procedurale cărora nu li se aplică o anume regula trebuie prevăzute limitativ şi nu lăsate la latitudinea judecătorului. Prin aceasta se reproseaza reglementării cuprinse în art. 136 din Codul de procedură civilă ca, în loc sa dea o enumerare limitativa a excepţiilor ce nu sunt supuse regulii instituite de acest text, se face referire la caracterul de ordine publică al acestei categorii de excepţii. Or, în acceptia recurentei, noţiunea (sintagma) de ordine publică nu este îndeajuns de clara şi, spre a nu fi lăsată la aprecierea judecătorului, ar trebui să fie definită prin lege;– art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990 încalcă art. 21 din Constituţie privind accesul la justiţie. Se afirma, pe de o parte, ca limitarea dreptului de a se adresa justiţiei are loc în perioada dintre „momentul vatamarii dreptului şi momentul acordat pentru sesizarea instanţei de judecată”, iar, pe de altă parte, ca textul incriminat „exclude judecarea cauzei de către o instanţa independenta şi impartiala instituită prin lege, în raport de un termen nejudecatoresc, deci aparţinând unei proceduri prealabile impusa cetăţeanului în faţa autorităţii administrative”. Cat priveşte termenele de 30 de zile şi de un an prevăzute de art. 5 din Legea nr. 29/1990, se susţine ca „dacă ambele termene… sunt imperative, ele se exclud reciproc, textul nemairaspunzand pretenţiei de lege ca norma previzibila şi accesibila. La momentul vatamarii dreptului, cetăţeanul nu poate şti cu precizie pentru care dintre cele doua termene va opta instanţa”.Pe lângă motivele de recurs menţionate, la şedinţa de judecată din data de 17 iunie 1997, recurenta, asistată de avocat, a arătat ca, drept urmare a adoptării Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, sancţiunea disciplinară de arest cu îndeplinirea serviciului a fost înlocuită cu cea de consemnare, care, în esenta, este tot o măsura privativă de libertate.CURTEA,având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, raportul întocmit de judecătorul-raportor, prevederile Decretului nr. 976/1968, ale art. 136 din Codul de procedură civilă şi ale art. 5 din Legea nr. 29/1990, raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:În anul 1993, recurenta Ciobanu Filofteia a fost sancţionată disciplinar cu 10 zile "arest cu îndeplinirea serviciului". Prevederile dreptului intern care reglementau, la acea data, sistemul disciplinar militar erau Decretul nr. 976/1968 privind sancţiunea disciplinară cu arest pentru militari şi art. 51-53, şi 58 din Regulamentul disciplinei militare, aprobat prin Ordinul ministrului apărării naţionale nr. O.G. 10/1973. Potrivit art. 57 din regulament, „arestul cu îndeplinirea serviciului se aplică numai ofiţerilor, maiştrilor militari şi subofiţerilor şi consta în aceea ca militarul, în perioada executării pedepsei disciplinare, participa la programul de instrucţie, iar, în restul timpului, sta la domiciliu. În timpul executării pedepsei disciplinare, nu poate lipsi de la domiciliu şi nu are voie sa primească vizite”.Cat priveşte dispoziţiile Decretului nr 976/1968, cu ocazia ratificării Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale prin Legea nr. 30/1994 s-a făcut următoarea rezerva şi declaraţie: "Art. 5 din convenţie nu va împiedica aplicarea de către România a dispoziţiilor art. 1 al Decretului nr. 976 din 23 octombrie 1968, care reglementează sistemul disciplinar militar, cu condiţia ca durata privarii de libertate sa nu depăşească termenele prevăzute în legislaţia în vigoare”.Art. 33 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, enumerand sancţiunile disciplinare care se pot aplica cadrelor militare, menţionează, printre acestea, şi pe cea de consemnare. Referitor la aceasta sancţiune se constată că, prin Dispoziţia secretarului de stat şi şef al statului major general nr. S.M.G. 54 din 11 decembrie 1995, privind modificarea, completarea sau abrogarea unor articole din regulamentele militare generale, art. 57 din Regulamentul disciplinei militare a fost modificat, în sensul că expresia de arest cu îndeplinirea serviciului a fost înlocuită cu cea de consemnare, având însă acelaşi conţinut şi executandu-se în aceleaşi condiţii ca cea precedenta.În aceste condiţii, Curtea constata ca sancţiunea consemnarii la domiciliu a cadrului militar nu este o măsura privativă de libertate, fiind cuprinsă într-un regulament militar care stabileşte sancţiuni disciplinare, iar nu pedepse, adică sancţiuni penale, care îndeobşte sunt privative de libertate, intervenind atunci când s-au încălcat obligaţiile dintr-un raport administrativ de subordonare.Susţinerile recurentei, conform cărora decizia recurată adauga la textul Legii nr. 30/1994, prin aceea ca introduce sub rezerva şi art. 3 al Decretului nr. 976/1968, nu sunt întemeiate. Nici una dintre formularile cuprinse în decizia atacată cu recurs nu îngăduie o asemenea concluzie. În decizie se precizează în chipul cel mai clar numai faptul ca rezerva facuta la convenţia menţionată (iar nu cum, fără temei, înţelege recurenta rezerva la Decretul nr. 976/1968) intareste, sub aspectul corespondentei cu legislaţia internationala, textele art. 1 şi 3 din decretul respectiv.Invocarea, ca motiv de recurs, a unei pretinse rezerve făcute de legiuitor la textele Decretului nr. 976/1968 nu are, într-adevăr, nici o indreptatire. Decretul în chestiune este un act normativ aparţinând legislaţiei interne, cu privire la ale cărui prevederi legiuitorul nu are, evident, cum sa formuleze rezerve.Cat priveşte motivul de casare referitor la încălcarea prevederilor art. 4 pct. 1 din Legea nr. 30/1994, cat şi ale art. 3 pct. 1 din Decretul nr. 40/1994, prin aceea ca decizia de fond a stabilit ca arestul cu îndeplinirea serviciului nu este o măsura fără privare de libertate, este de observat, mai întâi, ca referirea facuta de recurenta la Decretul nr. 40/1994 (prin care Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale a fost aprobată şi supusă spre ratificare Parlamentului) nu poate servi ca argument al încălcării, prin Decretul nr. 976/1968, a unor texte ale convenţiei, de vreme ce ratificarea convenţiei, prin Legea nr. 30/1994, s-a făcut cu o rezervă menita să asigure tocmai aplicarea în continuare a acestui din urma decret.Este exact ca Decizia nr. 99/1996 a Curţii Constituţionale caracterizează sancţiunea arestului cu îndeplinirea serviciului ca fiind o măsura disciplinară fără privare de libertate, care consta în consemnarea la domiciliu a militarului sancţionat. O asemenea caracterizare – chiar dacă ar fi susceptibilă de discuţie – nu are însă nici o concludenta sub aspectul constituţionalităţii textelor care o consacra în cadrul Decretului nr. 976/1968.Problema constituţionalităţii se poate pune exclusiv în cazul în care măsurile consacrate legislativ ar avea, în sensul art. 23 alin. (9) şi al art. 72 alin. (3) lit. f) din Constituţie, caracterul unor pedepse, al unor sancţiuni penale, iar sub acest aspect, decizia atacată cu recurs precizează cu toată claritatea: "Este evident ca regulamentele militare stabilesc sancţiuni disciplinare, iar nu pedepse, adică sancţiuni penale, intervenind atunci când s-au încălcat obligaţiile dintr-un raport administrativ de subordonare".Dar, chiar dacă am admite ca măsurile disciplinare referitoare la arest ar face parte dintre acelea avute în vedere în textele constituţionale invocate de recurenta, trebuie observat ca instituirea lor nu se face prin regulamente militare, ci prin dispoziţia art. 1 din Decretul nr. 976/1968, act normativ de nivelul legii, care prevede toate elementele şi condiţiile de aplicare a sancţiunii arestului: faptele pentru care aceasta sancţiune se poate aplica (abaterile de la disciplina militară prevăzute de regulamentele militare, ceea ce implica şi determinarea persoanelor împotriva cărora se poate lua măsura, anume militarii), persoanele investite cu autoritatea de a aplica sancţiunea (comandantii sau şefii militarilor), durata maxima a acesteia (15 zile). Nu se poate susţine, de aceea, ca stabilirea şi aplicarea sancţiunii – elemente la care se referă art. 23 alin. (9) din Constituţie – n-ar fi cuprinse, în cazul la care ne referim, în lege sau, mai precis, într-un act normativ de nivelul legii, astfel încât reglementarea acestora să poată indreptati o critica de neconstituţionalitate.Hotarator în stabilirea naturii juridice a măsurii consacrate prin Decretul nr. 976/1968 este însă faptul ca, în chiar art. 1 al decretului, aceasta este caracterizată ca o sancţiune disciplinară, ceea ce exclude caracterul de pedeapsa avut în vedere de textul menţionat.Cat priveşte dispoziţiile art. 136 din Codul de procedură civilă, susţinerile recurentei potrivit cărora atât excepţiile de procedura, cat şi noţiunea de ordine publică trebuie stabilite prin lege, iar nu lăsate la latitudinea judecătorului, sunt de asemenea neintemeiate. Exista, inevitabil, în legislaţie, numeroase cazuri în care enumerarile limitative nu sunt posibile; uneori listele exhaustive de elemente, situaţii, ipoteze sau soluţii ar reprezenta un veritabil pericol în aplicarea reglementării legale, atunci când enumerarea nu ar fi, totuşi, în mod evident, completa. Se constata, de altfel, ca aceasta parte a obiectiei de neconstituţionalitate – anume faptul ca excepţiile procedurale nu sunt stabilite prin lege – nu a fost în nici un fel evocata în cursul judecaţii în fond a excepţiilor de neconstituţionalitate, ea fiind ridicată, pentru prima data, în motivarea recursului. Este, deci, încă un motiv pentru care acest argument invocat de recurenta urmează să fie respins.Legea nu poate, evident, să se substituie dictionarului limbii române, spre a defini toţi termenii cu care operează. Exista – şi este, desigur, şi cazul ordinii publice – concepte şi notiuni care nu au nevoie să fie definite prin lege, ele făcând parte din bagajul terminologic al ştiinţei juridice. În cazul în care înţelesul unor asemenea concepte sau notiuni este, într-o hotărâre judecătorească, potrivnic sensului lor exact, cei interesaţi în îndreptarea lucrurilor au la dispoziţie căile de atac prevăzute de lege. De altfel, noţiunea de "ordine publică" este folosită şi în Constituţie, fără ca legiuitorul constituant sa fi simtit nevoia sa o definească. Motivele de casare referitoare la neconstituţionalitatea art. 5 din Legea nr. 29/1990 reprezintă reiterarea unor argumente folosite şi cu prilejul judecaţii de fond a excepţiei de neconstituţionalitate. În aceasta privinta, sunt pe deplin întemeiate considerentele reţinute în decizia atacată privind netemeinicia excepţiei de neconstituţionalitate a art. 5 din Legea nr. 29/1990. Practica Plenului Curţii Constituţionale este constanta în a considera ca fiind de competenţa exclusiva a legiuitorului instituirea unor proceduri administrativ-jurisdicţionale destinate, în general, să asigure soluţionarea mai rapida a unor categorii de litigii, descongestionarea instanţelor, evitarea cheltuielilor de judecată; crearea unor asemenea proceduri constituie, însă, o măsura de protecţie, care, deci, nu poate avea ca scop, în nici un mod, limitarea accesului la justiţie. În acest sens este Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994.Este de observat, pe de altă parte, ca argumentele aduse de recurenta în sprijinul neconstitutionalitatii art. 5 din Legea nr. 29/1990 par sa acrediteze ideea ca instanţele de contencios administrativ nu ar avea caracterul unor „tribunale” independente şi impartiale, instituite prin lege, opinie care nu a făcut nicidecum obiectul judecării în fond a excepţiei de neconstituţionalitate.În fine, termenele prevăzute la art. 5 din Legea nr. 29/1990 au, fiecare, un obiect distinct, astfel încât susţinerile recurentei cu privire la contradictia dintre ele şi la consecinţa legată de „accesibilitatea şi previzibilitatea” legii, cerinţe pe care Curtea nu le-ar fi avut în vedere în decizia atacată, nu sunt întemeiate.Pentru motivele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992,CURTEAÎn numele legiiDECIDE:Respinge recursul declarat de Ciobanu Filofteia împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 99 din 25 septembrie 1996.Definitivă.Pronunţată în şedinţa din 1 iulie 1997.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof.univ.dr. IOAN MURARUMagistrat-asistent,Florentina Geangu–––––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește