DECIZIE nr. 28 din 25 ianuarie 2005

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală



Ioan Vida – preşedinteNicolae Cochinescu – judecătorConstantin Doldur – judecătorAcsinte Gaspar – judecătorKozsokar Gabor – judecătorPetre Ninosu – judecătorIon Predescu – judecătorŞerban Viorel Stănoiu – judecătorIon Tiucă – judecătorMarieta Safta – magistrat-asistentPe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală, ridicată de Marina Predică în Dosarul nr. 282/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă.La apelul nominal este prezentă autoarea excepţiei, personal şi asistată de avocat J. Friedmann-Nicolescu, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.Autoarea excepţiei, prin avocat, solicită admiterea excepţiei astfel cum a fost formulată.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, arătând că textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituţionale invocate de autoarea excepţiei.CURTEA,având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:Prin Încheierea din 8 iunie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 282/2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor "art. 505 alin. 2 din Codul de procedură penală, devenit în noua redactare art. 506 alin. 2". Excepţia a fost ridicată de Marina Predică în cadrul recursului formulat împotriva deciziei de respingere a apelului declarat împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă, prin care s-a respins acţiunea acesteia de reparare a pagubei, întemeiată pe dispoziţiile art. 504-506 din Codul de procedură penală, constatându-se prescris dreptul la acţiune.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală încalcă dreptul de proprietate privată, precum şi dreptul la un proces echitabil, întrucât instituie, pentru acţiunea în repararea de către stat a pagubei suferite, un termen de prescripţie mai scurt decât cel general de 3 ani, aplicabil raporturilor patrimoniale dintre cetăţeni, ceea ce face ca statul să fie mai presus de cetăţenii săi şi, prin urmare, mai presus de lege. În opinia autoarei excepţiei, "este constituţional ca pentru toţi – inclusiv pentru stat – termenul de prescripţie să fie cel general de 3 ani".Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă, exprimându-şi opinia asupra excepţiei, consideră că aceasta este neîntemeiată. Se arată că termenul special de prescripţie reglementat de prevederile criticate nu instituie nici o discriminare în raporturile patrimoniale ale cetăţenilor cu statul.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât textul de lege criticat nu încalcă prevederile constituţionale şi nici pe cele din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate de autoarea excepţiei. Precizează în acest sens că termenul de prescripţie prevăzut de art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală "nu îngrădeşte egalitatea în drepturi şi nici accesul liber la justiţie, ci, dimpotrivă, lărgeşte sfera persoanelor îndreptăţite a introduce acţiuni pentru repararea pagubei şi cu privire la persoanele împotriva cărora s-a luat o măsură preventivă, iar ulterior au fost scoase de sub urmărire penală, prin ordonanţa procurorului, ordonanţă rămasă definitivă prin neatacarea ei la instanţă".Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate nu încală prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (2), întrucât acestea se aplică în mod egal tuturor persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei materiale sau a daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, fără a face nici o diferenţă în cadrul acestei categorii. Se arată totodată că art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală nu încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 11, 20, art. 21 alin. (3) şi nici prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece termenul de prescripţie instituit de acest text legal are caracter rezonabil şi asigură condiţii optime pentru a exercita acţiunea în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale. Referitor la dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, se apreciază că acestea nu au incidenţă în cauză.În concluzie, Avocatul Poporului consideră că excepţia este neîntemeiată.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.CURTEA,examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autoarei excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală, în redactarea dată prin Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, având următorul conţinut: „Acţiunea poate fi introdusă în termen de 18 luni de la data rămânerii definitive, după caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în art. 504.”Autoarea excepţiei consideră că aceste dispoziţii sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 11, art. 16 alin. (2), art. 20, art. 21 alin. (3) şi ale art. 41 alin. (1) teza întâi şi alin. (2) teza întâi [devenit art. 44 alin. (1) teza întâi şi alin. (2) teza întâi ca urmare a revizuirii şi republicării Constituţiei, cu renumerotarea textelor], având următorul conţinut:– Art. 11: "(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. … (3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei."; … – Art. 16 alin. (2): "Nimeni nu este mai presus de lege.";– Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile."; … – Art. 21 alin. (3): "Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.";– Art. 44 alin. (1) teza întâi şi alin. (2) teza întâi:"(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. […](2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular.[…]" … De asemenea, autoarea excepţiei consideră că textul criticat contravine şi prevederilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind dreptul la un proces echitabil.Se susţine, în esenţă, că termenul de prescripţie special instituit de textul de lege criticat, diferit de termenul general de prescripţie de 3 ani, aplicabil acţiunilor personale, care însoţesc drepturile subiective civile de creanţă, este discriminatoriu, în sensul situării statului mai presus de cetăţenii săi şi, prin aceasta, mai presus de lege, în contradicţie cu dispoziţiile constituţionale invocate.Examinând excepţia de neconstituţionalitate formulată, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată şi, în consecinţă, urmează să fie respinsă.Curtea reţine că dispoziţiile constituţionale invocate de autoarea excepţiei sau alte norme cuprinse în Constituţie, în pacte ori tratate internaţionale la care România este parte, nu prevăd imprescriptibilitatea dreptului persoanelor prejudiciate prin condamnarea pe nedrept sau prin privarea ori restrângerea de libertate în mod nelegal, de a porni acţiune în repararea pagubei, şi nici un termen limită în care acest drept poate fi exercitat. Art. 52 alin. (3) din Constituţie, care consacră răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, stipulează că "[…] Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii […]". Legea fundamentală lasă, aşadar, la opţiunea legiuitorului stabilirea condiţiilor procedurale, inclusiv a termenelor în care dreptul la reparaţii poate fi exercitat. Aceeaşi idee se regăseşte şi în dispoziţiile art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora "Atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru că un fapt nou sau recent descoperit dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară, persoana care a suferit o pedeapsă din cauza acestei condamnări este despăgubită conform legii ori practicii în vigoare în statul respectiv, cu excepţia cazului în care se dovedeşte că nedescoperirea în timp util a faptului necunoscut îi este imputabilă în tot sau în parte".Aşa fiind, stabilirea de către legiuitor a unui termen special de prescripţie, în ceea ce priveşte acţiunea pentru repararea de către stat a pagubei suferite în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, constituie expresia rolului constituţional al acestuia, consfinţit şi de prevederile art. 126 alin. (2) din Legea fundamentală, potrivit cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", şi nu este de natură să aducă atingere prevederilor constituţionale invocate de autoarea excepţiei.Astfel, termenul special de prescripţie de 18 luni, reglementat de textul de lege criticat în prezenta cauză, este un termen de prescripţie a dreptului la acţiune rezonabil, care asigură condiţiile optime celui prejudiciat pentru a exercita acţiune în justiţie în scopul obţinerii reparaţiilor legale, în concordanţă cu prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (aşadar, implicit cu dispoziţiile art. 11 şi 20 din Constituţie), precum şi cu cele cuprinse în art. 21 alin. (3) din Legea fundamentală, care consacră dreptul la un proces echitabil. De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în jurisprudenţa sa faptul că dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut şi că acesta "poate fi supus la restricţii legitime, cum ar fi termenele legale de prescripţie sau ordonanţele care impun depunerea unei cauţiuni judicatum solvi […]" (Cauza Z şi alţii împotriva Marii Britanii, 2001).Câtă vreme prevederile criticate se aplică deopotrivă tuturor persoanelor aflate în ipoteza acestei norme, nu poate fi primită nici critica potrivit căreia prin dispoziţiile art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală s-ar crea o discriminare între stat şi cetăţenii săi, în sensul "situării" statului mai presus de lege.Întrucât acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală vizează repararea unor pagube în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal, iar nu apărarea dreptului de proprietate sau valorificarea unui drept de creanţă, dispoziţiile art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care garantează dreptul de proprietate privată şi creanţele asupra statului, nu sunt incidente în cauză.Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,CURTEA CONSTITUŢIONALĂÎn numele legiiDECIDE:Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 506 alin. 2 din Codul de procedură penală, ridicată de Marina Predică în Dosarul nr. 282/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă.Definitivă şi general obligatorie.Pronunţată în şedinţa publică din data de 25 ianuarie 2005.PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,prof. univ. dr. IOAN VIDAMagistrat-asistent,Marieta Safta–––

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește